de Leonidas Konstantakos
„Le-am spus fiilor mei să nu ia parte la masacre sub nicio formă și să nu
simtă nicio satisfacție sau bucurie la vestea masacrării dușmanilor.” – Kurt
Vonnegut, Abatorul cinci
Redactarea acestui articol este unul dintre cele mai personale lucruri care
mi s-au cerut vreodată să-l fac și, probabil, unul dintre cele mai dificile. Căci
ce aș putea să mai adaug, în expunerea stoicismului și a efectelor sale
terapeutice la persoanele cu stres posttraumatic, care să nu fi fost deja
tratat cu grijă de noul Stoa și Donald Robertson în a sa terapie
cognitiv-comportamentală sau în activitatea lui Thomas Jarrett, care aplică
principiile stoice în cursul său de sănătate mintală, Tăria luptătorului și bunăstarea, ajutând la „dezvoltarea
posttraumatică” a militarilor de azi și ajutându-i să-și continue viețile? Fără
să mai vorbim de povestea eroică a pilotului stoic de avioane de vânătoare
James Stockdale, care a îndurat ani de zile o experiență brutală, demnă de a-l
pune la încercare pe un Epictet, ca prizonier de război în Hanoi. Aș putea,
totuși, să particip la dialectica stoică adăugând încă o relatare personală a
încă unui fost soldat care, pierdut și întinzând mâna din abis, a găsit o alta
care la tras din prăpastia furiei, disperării și suferinței. Încă o persoană
care, citindu-l pe Epictet, a prins mâna fostului sclav infirm și însemnat –
mâna care încet m-a tras din întuneric. Dacă aceasta este povestea pe care mi
s-a cerut să o spun, condu-mă deci, o Zeus, și deschide-mi calea pe care tu o
consideri potrivită.
Nu am putut să dorm ani de zile după război. Mi-am luat joburi de noapte și
am distrus relație după relație. Eram de piatră și „nesimțitor ca o statuie” în
tot ce făceam și totuși uneori plângeam incontrolabil la scenele din documentare cu oameni
răniți, explozii și împușcături; deși, nu la orice tip de răni,
ci doar la acelea provocate de un Kalashnikov. Afectați
în mod similar, unii dintre soldații cu care am făcut serviciul militar
crezuseră că au găsit un vestigiu de acalmie în droguri și alcool. Am avut un
camarad apropiat care, într-o noapte la câteva luni după ce fusese dat afară
din armată din cauza consumului de droguri, a luat prea multe din amândouă. A
spune că a fost o sinucidere ar sugera o intenție chibzuită, un act de voință –
un răspuns la singura problemă filosofică serioasă a lui Albert Camus. Mai
degrabă, a fost un ultim act disperat și întâmplător dintr-o scurtă viață postrăzboi
plină de acte disperate și întâmplătoare.
Oare este posibilă mântuirea sufletelor? Oare este posibilă viața
filosofică după stresul posttraumatic din război? Ne pot, oare, convinge
stoicii că virtutea este singurul bine? Că viciul este singurul rău? Că toate
celelalte sunt indiferente, chiar dacă „toate celelalte” înseamnă a fi ars, a
fi schilodit, a vedea oameni sfâșiați și sfârtecați, cu urechile smulse și
ochii orbiți de foc și explozibile, holbându-se în gol și întrebând dacă „acum
pot să se odihnească”? Chiar dacă „toate celelalte” înseamnă copii arși îngrozitor, incapabili și să mai strige, mamele irakiene jelindu-și în tăcere copiii schilodiți care sfindând
imposibilul încă mai stau pe picioarele sfârtecate de șrapnele sau memoria
recurentă a morților întinși pe marginea drumului, a mădularelor risipite de răsuflarea
războiului? Soldații sunt duri și îndrăzneți și facem ca totul să pară ușor,
iar în timp ce ne așezăm să mâncăm gonim în mod aparent inconștient impresia
sângelui altcuiva de pe uniformele, mâinile și de sub unghiile noastre. Uităm
pe moment.
Odată ce intelectul convins acceptă doctrina
indiferenței față de lucrurile exterioare (adiaphora),
iar mintea prin rațiune înțelege că este în firea animalelor, așa cum suntem și noi nouă, să
moară, să fie ucise și să ardă așa cum arde orice mamifer, și că este în firea
vaselor de argilă ca până la urmă să se spargă și să se facă una cu pământul,
atunci cum să înțelegem acele clipe târzii din noapte, peste ani și ani, când
simțim că ne pierdem răsuflarea, că ne fuge pământul de sub noi și nu știm ce ni
se întâmplă? Sau atunci când, singuri în cameră, ne holbăm pe pereți,
amintindu-ne ce frumoși ne erau camarazii când trăiau, cu toată duritatea,
limbajul profan și bărbile lor în dezordine și murdare. Sufletul tresare și se frământă.
Când a mia memorie se ivește și simți gustul nisipului în gură, transpirația
fierbinte ce-ți curgea încet de sub cască și armură în toți acei ani petrecuți
sub arșița neîndurătoare a deșertului și auzi femei țipând într-un grai neinteligibil
cuprinse de nebunie și durere mai poți încă să spui că vechea doctrină este
adevărată, sau nu? Și dacă da, atunci singura persoană care te va înțelege să
fie doar acea rară Pasăre Phoenix care este înțeleptul stoic – acea persoană
dintre noi de rangul unui Ulise, Socrate sau Diogene? Aici Epictet ne trezește
la realitate și ne smulge din întunericul gândurilor noastre:
„Lucrurile văzute de minte, cu care intelectul
omului intră în contact de-îndată ce pătrund
în minte, nu sunt supuse nici voinței sale, nici controlului său, ci se impun
atenției oamenilor în virtutea propriei lor forțe; dar consimțământul, prin
care aceste lucruri sunt văzute de minte este dat și supus voinței omului și
intră sub controlul său. Prin urmare, atunci când se aude un sunet
înfricoșător... sau se petrece ceva de felul acesta, chiar și mintea
înțeleptului nu se poate abține să nu fie tulburată, se strânge și devine
palidă pentru o clipă, nu pentru că așteaptă ceva rău, ci din cauza unei mișcări
rapide și neprevăzute, care ia prin surprindere intelectul și rațiunea.” –
Aulus Gellius
Sclav fiind, Epictet fusese schilodit de un stăpân
crud, iar mențiunile dese din cele câteva discursuri ale sale referitoare la
lanțuri, săbii, trasul pe roată și biciuiri sunt o fereastră deschisă spre ceea
ce trebuie să fi fost fosta sa viață sau spre suferințele altora la care a
asistat. Mă îndoiesc foarte mult să nu fi fost afectat, la un anumit nivel și
devreme în viață, de ceva asemănător cu ceea ce noi, oamenii moderni, numim,
stres posttraumatic. În această privință, el ne îndrumă astfel: aceia dintre
noi care se luptă cu aceste simptome – hipervigilența, prima formă a durerii și
a mâniei stârnite – trebuie să accepte că ele există, mai întâi poate „fără să
reușească să se abțină să nu fie tulburați”, dar totuși împăcându-se cu ele și
realizând că aceste impresii în sine nu sunt ceva cumplit. De altfel, nici nu
trebuie în mod necesar să acceptăm că ele reprezintă ceva cumplit. Dacă, după
cum spun stoicii, „scopul vieții noastre este să fim soldați”, iar „viața
însăși este un luptă”, atunci putem accepta că este posibil acum, și probabil
totdeauna, să avem aceste gânduri și sentimente recurente despre formidabila
noastră „călătorie într-o țară străină” care „pătrund” în atenția noastră. Primul
stoic, Zeno, cu o atitudine disprețuitoare de o admirabilă tărie, le numește pe
acestea „cicatrice stăruitoare”. Seneca sugerează chiar că acestea pot fi
micșorate în timp. Dar ce sunt ele, pentru un stoic ca Epictet? Impresii.
Impresii și nimic altceva. Și nu impresii a ceva bun din punct de vedere moral,
ci doar impresii ale unei traume trecute. La urma urmei, ce credeam că o să se
întâmple în luptă și în viață?
În viață e ca la chimie: atunci când vrei să vezi
din ce e făcut ceva, îl testezi – în arzi, îl întinzi, îl zdrobești. Pentru
acești filosofi străluciți, așa se pune problema și atunci când vine vorba
de aceste impresii. Iar, cu timpul, prin exerciții și „pregătirea de iarnă”
doctrinară a soldatului despre care au scris împăratul-războinic Marc Aureliu,
filosoful-sclav Epictet și Seneca (tutorele de casă al împăratului
dezechilibrat și brutal Nero), vom reuși totuși să începem să vedem aceste
memorii și impresii ca pe niște sperietori și nimic mai mult, agitând întunericul,
capabile să-i sperie doar pe copii și pe nesăbuiți. Nu trebuie să ne transforme
în niște persoane irascibile, însetate de sânge, nesimțitoare, mizerabile și
lașe. Nu trebuie să le lăsăm. Pentru Epictet, există o cale de ieșire din
prăpastia posttraumatică și ea începe prin punerea la încercare a propriilor
gânduri și sentimente:
„Totuși, după o vreme, omul înțelept nu-și mai dă
consimțământul, ci le respinge și le îndepărtează, nevăzând în ele niciun motiv
de frică. Aceasta este diferența dintre mintea nebunului și mintea omului înțelept;
nebunul crede că lucrurile aspre și crude pe care mintea i le înfățișează sunt
în realitate așa cum apar, imediat ce intră în contact cu ele și tot așa, mai
apoi, le crede ca fiind cumplite și le consimte dându-și acordul; în timp ce
înțeleptul, atunci când pentru o clipă și-a schimbat culoarea și expresia feței
continuă să-și păstreze ținuta egală și opinia fermă pe care o are întotdeauna
despre impresiile mentale de acest fel, ca fiind lucruri de care nu merită
deloc să te temi și care doar sperie în chip fals, producând o frică fără
rost.” – Aulus Gellius.
Alegem adesea să consimțim la aceste impresii
„aspre și crude”. În mod greșit, ne îngăduim să credem că moartea, rănile și
durerile sunt ceva rău și că tovarășii de arme nu ar trebui să moară. Că se
întâmplă ceva rău atunci când natura, Zeus, își cere elementele înapoi – chiar
dacă acele elemente fac parte momentan din soldați sau copii. Să credem că
toate acestea nu sunt rezonabile și să continuăm cu vechiul panteism lipsit de
pietate înseamnă să iubim fantezii și lucruri externe; să nu reușim să
înțelegem necesitatea și natura – a noastră și a lumii.
Și totuși, putem accepta că un anume tip de
animal, cu o anumită structură și neurochimie probabil că poate neapărat să
trăiască ceva de felul acesta după un eveniment traumatic. Putem, și probabil o
vom face, să tremurăm, să devenim palizi și uneori chiar să plângem. Nu e nicio
rușine în asta, când lucrurile sunt în afara controlului nostru. Dar noi, în
calitate de animale raționale, putem de asemenea să facem asta fără să trecem
prin patimi violente, fără să consimțim la ceva rău care ni s-a întâmplat. Nu
trebuie să ne identificăm cu impresiile noastre. Vechii stoici ne arată că
animalul rațional poate accepta necesitatea și într-o oarecare măsură poate
înțelege țesătura cauzalității – mintea lui Zeus. Putem crește dincolo de
experiențele noastre dureroase din trecut și putem deveni mai buni pentru că,
în sine, aceste impresii nu au nicio valoare morală. Dacă o vom face sau nu,
asta nu depinde decât de noi.
Leonidas Konstantakos a devenit profesor de educație specială după stagiul militar; el este
titular al unui master în arte liberale de la Universitatea Internațională din Florida,
la care se adaugă filosofia ca preocupare în timpul liber.
Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2016/01/30/on-epictetus-and-post-traumatic-stress-by-leonidas-konstantakos/
Traducerea realizată după textul original din limba engleză de
ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu