Visul hotărât: despre cum speră stoicii

de Andrew Overby

O abordare stoică a deja clasicului poster cu Obama intitulat „Speranța”.

Sursa fotografiei aici.

În universul gândurilor și visurilor unui om, lumea poate căpăta uneori dimensiuni noi și surprinzătoare: lucrurile pot fi mai strălucitoare, mai elegante, chiar mai amuzante și mai plăcute. E nemaipomenit să fii rege. Lucrurile se mișcă mai repede și puține probleme din lumea reală intervin suficient pentru a-ți întuneca lucrarea imaculată a imaginației. Visul țâșnește ca un iepure, lumea ține pasul greoi, asemenea unei lente broaște țestoase. Pentru a nu pierde din vedere decalajul dintre ele, oamenii au nevoie de filosofie.

Lumea reală, unde timpul poate fi măsurat în secole și eoni, este locul unde imaginile cristaline și perfecte apar ca forme necioplite și imperfecte, chiar și în condiții ideale. Nu e de mirare faptul că rezultatul este adesea dezamăgitor. În aceste cazuri stoicii sunt în mod unic pregătiți să ajute. 

Stoicii au scris despre lume ca de un loc unde se întâmplă să locuim o vreme, nu un loc peste care suntem sortiți să domnim sau unul a cărui direcție ar trebui să ne așteptăm să o influențăm în mod dramatic. E mai bine, susțin ei, să înțelegem că atunci când lucrurile se întâmplă, nu ni se întâmplă neapărat nouă. 

Cu toate acestea, stoicii profesează, de asemenea, credința că oamenii pot și trebuie să ia parte activ la viața publică, fie ca personalități de frunte, precum general de armată sau administrator de vreun fel, fie pur și simplu ca cetățean responsabil, ținându-și partea sa cât de mică dintr-un angajament social implicit de a face să progreseze binele public, pentru a parafraza dintr-o scrisoare a lui Seneca către Lucilius, care supraveghea aprovizionarea vitală cu grâne a Romei antice și își făcea griji în timp ce depunea toată energia pentru serviciul public. Oricare ar fi rolul jucat, fă pur și simplu tot ce stă în putința ta, cu ce este sub controlul tău. 

Un exemplu practic ar putea aduce lumină asupra felului în care stoicii rectifică aceste ideii care par să se contrazică. Cum să trăim în mod activ în lume fără să ne lăsăm prinși în capcană? 

Pentru a ne face ecoul generalului american (devenit președinte) Eisenhower, care credea că niciun plan de bătălie predefinit nu supraviețuiește primului contact cu inamicul, ne întrebăm și noi cum putem ține visurile vii după contactul cu lumea reală?

Gândiți-vă la deja faimosul paradox Stockdale: viceamiralul James Stockdale din Marina militară a Statelor Unite a fost prizonierul cu gradul cel mai înalt, dintre toți ofițerii de marină ținuți ca prizonieri de război în Vietnam, pentru mai bine de șapte ani.

Înainte de trecerea sa în dispozitivul de luptă, el a studiat ceva din filosofia stoică, ceea ce însemna că era mai bine pregătit pentru această luptă decât camarazii săi prizonieri de război. Mulți s-au consolat cu gândul că vor fi acasă până la Crăciun, până la vară, până înainte de iarna următoare sau că războiul se va termina cu siguranță în curând sau poate că va fi un schimb de prizonieri. Pe măsură ce zilele treceau, așteptările lor nu s-au împlinit, iar visurile le-au fost transformate în pulbere.

În mare parte, nu au supraviețuit, sănătatea mintală fiindu-le mistuită de o disperare copleșitoare pe măsură ce anii au trecut fără nicio mângâiere. Asta ne spune mult despre ce poate să facă negarea, și încăpățânarea în visuri întreținute cu disperare, chiar și celor mai puternici și mai rezistenți dintre oameni.

Stockdale a avut încredere în visul său de a se întoarce din nou acasă dar nu și-a îngăduit să-și lege speranța de o circumstanță externă asupra căreia nu avea niciun control. În schimb, s-a întors spre sine și s-a concentrat pentru a-și păstra mintea liberă și puternică, chiar dacă trupul îi era închis într-o celulă.

Așa a reușit să-și țină capul deasupra liniei de plutire și spiritul puternic timp de aproape o decadă. Pedagogul stoic Epictet ar fi fost mândru de el.

Ceea ce Stockdale poseda nu era tocmai optimism, ci sentimentul profund că în cele din urmă își va realiza visul, chiar dacă momentul acela era aproape sau departe. Poate că și alți prizonieri de război din Vietnam erau optimiști; însă Stockdale era ferm în calmul său plin de speranță.

În 1992, când Stockdale a fost nominalizat pentru poziția de vicepreședinte pe listele celui de al treilea partid împreună cu Ross Perot, visul său hotărât l-a ajutat cu siguranță din nou – povestea sa, aceea a visului stoic, a inspirat probabil mulți alegători care au făcut din această încercare al treilea cel mai puternic partid pe care l-a văzut America în aproape o sută de ani.

Gândiți-vă, de asemenea, la orice „poveste de succes peste noapte” care își face loc printre noi astăzi. Fie că e vorba de un nou cântăreț faimos sau de o figură din sport care tocmai s-a lansat în public, ori de un exemplu faimos precum producătorul de mașini Tesla Motors condus de întreprinzătorul în serie Elon Musk, sau chiar de un întreg domeniu precum industria relativ nouă a tipografiei în 3D, „peste noapte” înseamnă ani de muncă și răbdare despre care ceilalți oameni tocmai aud. La fel ca și Stockdale, asemenea persoane au trudit din greu vreme îndelungată pentru a uni lumea cu visul.

De fapt, cealaltă companie a dlui Musk, SpaceX, cea mai de succes dintre companiile care caută să democratizeze accesul la spațiu și prima companie care a utilizat docul Stației Spațiale Internaționale, ne furnizează un exemplu contemporan de perseverență în ciuda obstacolelor și de speranță puternică în fața piedicilor – cu alte cuvinte, un exemplu de hotărâre stoică de a-și vedea visul împlinit.

SpaceX a ratat primele trei încercări de lansare a rachetei sale, fiind foarte aproape de eșecul total al proiectului și confirmarea criticilor pesimiste. Chiar înainte să fi închis proiectul, cea de a patra încercare de lansare a rachetei, realizată de companie în 2008, a fost un succes grandios și SpaceX a revenit în forță, continuând să fie încrezătoare în abordarea logică a „principiilor esențiale” derivată din gândirea probabilistică care ar fi familiară filosofilor din Grecia antică, și care susține că o sarcină importantă trebuie să fie îndeplinită chiar dacă șansele de eșec sunt ridicate. Cu siguranța, nimic nu se schimbă dacă nu încerci nimic.

Actualmente, SpaceX încearcă să lanseze o rachetă reutilizabilă de pe o barjă aflată pe mare (ceea ce s-a reușit deja) și apoi să aterizeze tot pe barjă, un lucru care nu a fost încă realizat de nimeni – niciodată. Compania a suferit deja câteva eșecuri în încercarea de a îndeplini acest obiectiv.

În loc să tragă concluzia că întreprinderile private nu au nicio șansă să facă concurență celor de stat în domeniul rachetelor spațiale, sau că pur și simplu nu o pot face în mod practic, SpaceX a învățat din încercările sale ratate și s-a apucat imediat de pregătirile pentru următoarea lansare. Inginerii și angajații săi știu că fiecare pas îi aduce mai aproape de îndeplinirea misiunii lor și continuă să aibă încredere. SpaceX, de asemenea, visează hotărât – ca Stockdale și stoicii – oferindu-ne o imagine în direct a filosofiei în acțiune.

Aceste exemple nu sunt niște caprici sau dorințe trecătoare ce trebuie să fie distinse de visurile reale. Nu sunt proiecte inutile ci speranțe disperate de a ridica tempoul greoi al acestei lumi. Așa cum scria Seneca, ai timp pentru ce e mai important în această lume dar asta nu include acele multe lucruri temporare care îți pot tulbura viziunea. Acestea nu sunt acelea.

Atât Stockdale cât și SpaceX ne demonstrează importanța de a alege abordarea pe termen lung — și cu cât timpul disponibil e mai mare cu atât problemele ți se par mai mici iar realitatea devine mai ușor de acceptat. Pe termen lung, rezultatele mai dezirabile sunt probabilistic mai plauzibile decât cele cu sumă deterministic nulă. Alegerea abordării pe termen lung ne poate reaminti că rotițele acestei lumi cel mai adesea se mișcă încet.

Aceste exemple arată în mod clar ce ne pot oferi stoicii: ne pot da speranță și liniște într-o lume adesea plină de agitație și nesiguranță, un sentiment de pace în mijlocul dezordinii. Ei reprezintă un mod de a învăța cum să gestionăm frica, eșecul și respingerea. Stoicii ne învață să facem tot ce putem pentru atingerea unui țel iar apoi să renunțăm la el.

Fie că data de eliberare a unui prizonier sau a succesului unei companii este apropiată sau îndepărtată, convingerile ferme și credința în rezultatul final pot repurta victoria.

Stoicul cunoaște nestatornicia sorții, dar refuză să-i permită să devină o barieră de netrecut. Stoicul vede obstacolele, dar refuză să se oprească din încercarea de a realiza schimbarea, știind că așa se schimbă lucrurile, oricât ar dura. Este un tip de renunțare veselă și rațional optimistă.

Punctul unde lumea și visul fuzionează este felul în care stoicul visează: el, sau ea, nu își imaginează visuri perisabile cu data de expirare pe ele, ci acceptă cu răbdare că visurile trebuie să fie susținute constant până ce le prinde lumea din urmă.

Despre autor:

În afară de timpul petrecut la New York unde și-a făcut studiile universitare și câteva alte locuri, Andrew Overby a trăit mai ales în Texasul său natal. El și-a petrecut timpul cugetând la tehnologie, politică și psihologie. Ca proiect personal, el se ocupă de reinventarea cărților clasice pentru cititorii moderni nerăbdători să aibă un dialog mai profund cu autorii și înțelepciunea pe care o consideră cea mai semnificativă. 

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/09/26/resolute-dreaming-how-stoics-hope-by-andrew-overby/ 

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

Cum m-a ajutat stoicismul să depășesc depresia

de Andrew Overby

Lumina de la capătul tunelului. Sursa fotografiei aici.

Cu toții începem prin a dori să schimbăm lumea. Cred că persoanele depresive se țin de acest impuls mai mult decât majoritatea dintre noi și, astfel, atunci când inevitabil înțeleg că nu pot face asta, conștientizarea este cu mult mai grea.

Conștientizarea că nu suntem decât niște actori pe scena lumii și nu arhitectul ei principal poate avea un asemenea efect încât să producă una dintre acele mutații semnificative și posibil subtile în înțelegerea conștientă care separă unele aspecte ale tinereții de maturitate. Aceasta este, probabil, una dintre primele luări de contact cu limitările condiției umane.

Aceia care sunt înclinați spre perfecționism și visare intensă pot fi puternic afectați. Să fii, în același timp, cu totul visător și să știi că este extrem de puțin probabil ca visurile tale de a schimba lumea să se realizeze — prin folosirea forței percepute a destinului sau a voinței — înseamnă să inviți gândirea depresivă în vizită.

Într-o oarecare măsură, aceasta este povestea mea. La vârsta de 24 de ani, viața mea adultă de până acum a constat, în bună parte, într-un circuit în jurul acestui imens adevăr. Și, de fapt, nu am împăcat încă lumea reală cu aceea imaginată și cu locul pe care mi-l doream în ea.

Mai mult decât alții, persoanele depresive ar putea beneficia de cuvintele unor stoici proeminenți precum împăratul roman Marcus Aurelius sau fostul sclav Epictet. Plecând de la dihotomia controlului a lui Epictet, putem înțelege că numai anumite lucruri sunt în puterea noastră spre a le influența, iar celelalte sunt dincolo de capacitatea noastră de a le controla. (De fapt, cred că trihotomia controlului, pusă în discuție de William B. Irvine în al său Ghid pentru o viață bună, este chiar preferabilă; se adaugă la mijloc o a treia categorie pentru lucrurile asupra cărora avem un oarecare control). Trebuie să evaluăm lucrurile pentru a vedea care sunt sub controlul nostru și să învățăm să renunțăm cu mulțumire la cele pe care nu putem să le influențăm.

Și exact aici intervine o parte din gândirea stoică: asemenea acelora implicați în deja faimoasa mișcare Quantified Self (Sinele cuantificat) care își măsoară zilnic rezistența electrică a pielii, tiparele de somn, dieta sau câți pași au mers, pentru a menționa numai câteva dintre multele măsurători posibile pentru observarea propriei stări fizice, persoanele cu tendințe depresive sau alte stări de sănătate mentală care îi afectează în mod negativ pot, și trebuie, să se monitorizeze pe ei înșiși.

Capacitatea aceasta de a recunoaște ceea ce este în puterea noastră suverană în contrast cu acele multe lucruri pe care nu le putem controla deloc mi se pare că este o parte a practicii stoice care este bogată în lecții pentru persoanele depresive — sau pentru oricine vrea să aibă măcar mai multă liniște în viața de zi cu zi.

Am citit întotdeauna foarte mult iar în liceu și deși eram foarte bine familiarizat cu numele consacrate ale culturii filosofice nu cunoșteam decât vag cine erau stoicii. (Am fost impresionat de faptul că multe persoane de seamă au adoptat stoicismul în mod personal, chiar dacă numai parțial — sau cel puțin au dorit să fie văzute în această lumină). Îmi amintesc de vizita pe care am făcut-o la Biblioteca Clinton din Arkansas când am auzit de respectul pe care fostul președinte îl avea pentru Meditațiile lui Marcus Aurelius. Stoicismul s-a așezat în adâncul minții încă din acei ani.

Mai recent, am început să explorez înțelepciunea stoică în mod aprofundat căutând să înțeleg convingerile ei și să văd ce poate fi aplicat în viața mea proprie, care a inclus depresia și prin urmare ocaziile ratate și performanțele nesatisfăcătoare care au însoțit-o. Auzisem de comparațiile cu budismul și eram nerăbdător să aflu mai multe. Am dat peste câteva cărți scrise pentru publicul larg și am rămas intrigat.

Iată o filosofie care încerca să explice viața în mod rațional, care nu căuta să elimine emoțiile sau atașamentul, ci să instile o considerație profundă pentru acestea prin cultivarea unei abordări detașate. O filosofie indiferentă față de consumerismul de masă și achiziția absurdă de produse noi numai pentru satisfacerea impulsului de a avea în permanență lucruri noi. O filosofie cu o înaltă considerație pentru întreaga comunitate umană, a cărei membri în totalitatea lor formează cosmopolis-ul căruia stoicii îi aparțin.

Acești filosofi pun accentul pe datorie și virtute, învățându-i pe practicanți să se facă folositori, după puterilor lor, în calitate de oameni destoinici și raționali, precum și să caute excelența în toate situațiile cu care se confruntă în viață, indiferent care ar fi acestea — să exceleze, de pildă, fie în conducerea unui imperiu sau atunci când predau în fața unei clase pline de studenți. Ei ne îndeamnă să înfruntăm provocările din viață cu măreție de spirit. Pentru tipul meu de personalitate și în lumina experiențelor trăite, gândirea stoică mi se pare destul de firească.

Transformarea depresiei într-un avantaj

Dacă testul gândirii și eticii stoice este felul cum se aplică această filosofie, atunci dați-mi voie să descriu câteva practici care s-ar putea dovedi folositoare celorlalți.

De fapt, cred că mulți dintre cei care au avut de-a face cu depresia sau au avut alte griji de sănătate mintală vor realiza că sunt destul de receptivi la conținutul stoicismului. Pentru ei, și pentru oricine altcineva care este interesat să studieze amănunțit aceste observații fundamentale ale psihologiei umane, se pune problema doar să audă de stoici într-o perioadă din viață care i-a exilat la periferie.

Persoanele depresive sunt destul de conștiente de depresia lor; de fapt, sunt prea conștiente și prea negative, luându-se adesea în râs pentru micile abateri de la propriile lor standarde idealizate sau trecându-și în cont greșeala de a nu fi perfecți chiar și într-o lume pe care o recunosc ca fiind plină de imperfecțiuni și capital uman risipit.

O parte a depresie o constituie fixația pe eșecurile din trecut, ruminarea continuă a evenimentelor și circumstanțelor trecute și chiar dobândirea unui anumite încrederi negative din acestea. Tipul acesta de gândire este antitetic cu rezultatele benefice din prezent, cel puțin în marea majoritate a timpului. Iar asta duce la eșec în prezent, creând o buclă de feedback a cărei foame nu e ușor de satisfăcut. Eșec peste eșec și acum un altul.

Gândirea stoică îi poate ajuta învățându-i pe cei doritori cum să separe în mintea lor trecutul de prezent. Întorcându-mă la dihotomia controlului a lui Epictet, trecutul este ceva asupra căruia nu avem niciun control. Trebuie să învățăm cum să controlăm și să examinăm trecutul în mod conștient și cum să acționăm numai potrivit propriilor principii și când se poate dovedi a fi folositor.

Persoanele depresive pot, de asemenea, să-și dobândească liniștea prin valorizarea imperativului stoic de a considera adversitatea ca terenul de instrucție pentru dezvoltarea capacităților mentale și a rezistenței — și în general pentru viață. Concentrarea asupra răspunsului pe care îl putem da, în loc de concentrarea asupra a ceea ce ni se întâmplă, ce fac ceilalți, ce nu putem influența sau controla, acesta este pasul pe care trebuie să-l facă persoanele depresive (sau nu) și cei care doresc să mențină un echilibru mai sănătos în viața lor de zi cu zi.

Prin puterea deprinderilor stoice, o persoană depresivă poate transforma această conștiință de sine critică exagerată într-o forță. Să avem o viziune realistă a lucrurilor, să le vedem așa cum sunt (fără să ne pierdem liniștea), reprezintă un avantaj foarte important. Să înțelegem realitatea, mai degrabă decât să admitem doar ceea ce dorim să vedem, reprezintă o abilitate pe care ceilalți vor trebui să o dobândească. Ceea ce se cunoaște sub denumirea de „realism depresiv” este un diamant brut care așteaptă să fie transformat într-o bijuterie strălucitoare, în acel bine dezvoltat simț al tăriei, un simț ce poate rezista mai ușor „a vitregiei prăștii și săgeți”.

Tăria stoică se extinde atât la preocupările profesionale cât și la cele personale. Mi se pare mult mai probabil ca cei ce suferă de depresie să fie mai puțin ipocriți decât aceia care nu suferă și nici nu au suferit, la fel ca și cei ce sunt mai puțin predispuși să mintă. Este o opinie pur subiectivă, dar cred că, obligați fiind să răzbată prin fundațiile emoționale ale minții, aceștia vor ajunge să aibă o empatie mai mare și vor fi mai puțin înclinați spre înșelăciune și amăgire. Pe scurt, este mult mai probabil ca o persoană depresivă să fie onestă și empatică.

Pentru stoici, empatia este fundamentală. Exerciții precum cercul lui Hierocles, extind domeniul de preocupări dinspre sine înspre exterior - spre familie, oraș, țară și apoi spre lume. Luându-și angajamentul de a acționa în interesul public sau de a lua parte la treburile obștești, stoicismul se aseamănă cu depresia, în sensul că o parte esențială a modelelor sale o constituie sentimentul puternic de empatie.  

Dacă empatia se poate reduce la înțelegerea rațională a problemelor celorlalți, atunci aceia care suferă de depresie se vor dovedi a fi în mod firesc apți pentru a manifesta sentimente de empatie. Pentru ceilalți, cea mai bună cale de a-și dezvolta acest set de abilități empatice ar putea fi exercițiile stoice. Când vine vorba de inteligența emoțională și empatie, cred că persoanele depresive posedă, în mod concret, ceva din care ceilalți ar putea învăța. Totuși, e nevoie de lecții pentru a învăța cum să practicăm empatia fără să ne pierdem echilibrul, utilizând emoția ca pe o componentă vitală a rațiunii fără să o submineze vreodată.

Asta se raportează nu la schimbarea evenimentelor sau a întâmplărilor externe, ci la propriile noastre răspunsuri în fața acestora. Schimbarea stării de spirit a unei persoane este și poate fi dificilă (atunci când se poate realiza) dar conștientizarea, că este doar o reprezentare a ceva mai degrabă decât lucrul în sine, poate în sine produce ușurare. E vital să ținem minte că reacțiile sunt diferite de realitatea efectivă.

Bunele deprinderi pot fi de mare folos în menținerea sănătății mintale. Adoptarea chiar din acest moment a celor mai bune practici posibile e un pas mare, care ne dă apoi răgazul să acumulăm cu pași mici. Adaptarea este intensă și persoanele depresive sunt mai bine pregătite pentru ea decât credem de obicei că suntem noi înșine.

Atunci când vă vin în minte gânduri deprimante sau frustrante, tehnica substituirii gândului s-ar putea să funcționeze. Asta înseamnă schimbarea unui gând nefolositor cu altul mai util în momentul respectiv. Un gând despre trecut sau o amintire despre o veche cunoștință, care se dovedesc tulburătoare, pot fi schimbate în ceva mai constructiv cu ajutorul disciplinei mentale și a practicii. Dorința inutilă de a se concentra pe ceva negativ poate, probabil, fi transformată într-un semnal pentru desfășurarea unei acțiuni pozitive. Mulți au folosit amintirile, ca de pildă experiențele cu golanii din copilărie, sau orice alt fel de angoase din trecut, pentru a se motiva ulterior să-și atingă obiectivele la maturitate; acesta pare a fi un parcurs potențial util pentru aceia care caută să îndrepte trecutul deprimant cu ajutorul virtuții stoice.

O practică stoică cu merite deosebite este aceea a vizualizării negative. Acest exercițiu se referă la vizualizarea tuturor lucrurilor rele care se pot întâmpla, a tuturor lucrurilor care pot să iasă prost, a fiecărei răni care s-ar putea redeschide, a fiecărui punct vulnerabil, a fiecărui secret care ar putea ieși la lumină sau a fiecărei greșeli care s-a transformat într-un important faux pas (pas greșit). Pentru o persoană depresivă, acest exercițiu cred că ar părea mai degrabă o definire a unor experiențe trăite decât o experiență cu totul nouă. Îmi închipui că mulți alții ar găsi acest exercițiu întrucâtva morbid, dar bănuiesc că multe persoane depresive l-ar aprecia.

A doua componentă pe care aș dori să o adaug exercițiului de vizualizare negativă este un contrapunct: recunoștința. Imaginați-vă cum ar fi să vă simțiți recunoscător în fiecare zi. Este un obicei excelent. Înainte de culcare, gândiți-vă la evenimentele zilei sau la ceva mai permanent. Reflectați la aceia care au deschis calea și au așezat fundația. Acest exercițiu este foarte util. 

Modestia este, de asemenea, un aspect important al gândirii stoice. A fi simplu în înfățișare sau în dietă e un semn de modestie. Persoanele depresive simt adesea că au fost umilite dar există o anumită valoare în a transforma asta într-un sentiment general și omniprezent de modestie, atunci când este posibil.

Conștientizarea propriei puținătăți în contextul mai larg al universului și al tuturor ființelor vii poate fi utilă pentru a atenua anxietatea într-o oarecare măsură și pentru a asigura distanțarea mentală față de reacțiile imediate sau față de situațiile stresante, pe care deprinderile stoice (atenuarea și distanțarea) sunt menite să le insufle.

Ultimul exercițiu pe care aș dori să-l propun este regula-titlu: această practică presupune să ne imaginăm că acțiunile noastre apar pe prima pagină a unui ziar — unul pe care îl citesc toți. E simplu și ușor de imaginat. E ca și cum ne-am afla în lumina reflectoarelor — cu excepția faptului că acum ne imaginăm că toată lumea ne vede și discută cu adevărat viața noastră. Dacă un lucru pe care-l facem nu ar da bine pe prima pagină a unui ziar, atunci s-ar putea să nu fie tocmai o acțiune virtuoasă.

Până la urmă, toate cele de mai sus se rezumă la luarea unor decizii conștiente. Pasivitatea, în cel mai bun caz, e neutră — când, de fapt, nu înrăutățește lucrurile sau le prelungește. Deși nu e totdeauna posibil, totuși, alegerea unui anumit mod de acțiune este singurul lucru pe care o persoană poate să și-l pretindă în mod rezonabil ca responsabilitate. Dacă e ceva ce stoicii ar putea să-i învețe pe cei cu griji de sănătate mintală este că utilizarea rațiunii le poate ușura povara.

Referințe & recomandări:

Hadas, M., Filosofia stoică a lui Seneca: eseuri și scrisori. W.W. Norton & Company, 1968.

Evans, Jules. Filosofie pentru viață și alte situații periculoase: o filosofie veche pentru probleme moderne. New World Library, 2012.

Irvine, William B., Ghid pentru o viața aleasă: arta antică a fericirii stoice. Oxford University Press, 2009.

Ussher, Patrick. (eds.), Stoicismul Astăzi: colecție de articole. Volumul întâi. 2014

Despre autor:

În afară de timpul petrecut la New York unde și-a făcut studiile universitare și câteva alte locuri, Andrew Overby a trăit mai ales în Texas-ul său natal. El și-a petrecut timpul cugetând la tehnologie, politică și psihologie. Ca proiect personal, se ocupă de reinventarea cărților clasice pentru cititorii moderni nerăbdători să aibă un dialog mai profund cu autorii și înțelepciunea pe care o consideră cea mai semnificativă.

Sursa articolului : https://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/09/19/how-stoicism-helped-me-overcome-depression-by-andrew-overby/ 

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.