de Greg Sadler
Mânia a fost unul dintre principalele subiecte ale studiilor, lucrărilor și
practicilor mele filosofice de aproape un deceniu. Motivele care m-au făcut să
mă îndrept în această direcție sunt diferite, însă, trebuie să recunosc, există
unul în mod deosebit. Încă din copilărie a trebuit să fac față propriilor mele izbucniri
de mânie. Studiul celor observate, suținute, cugetate și recomandate de alții
în tratarea acestei stări dificile s-a dovedit a fi folositor pentru mine,
atunci când am reușit să le pun în practică. Dar, atingerea unei dispoziții cât
de cât virtuoase în ceea ce privește mânia rămâne pentru mine „o activitate în
desfășurare”.
Când eram la facultate și învățam filosofia la o secție multidisciplinară –
ceea ce însemnă că erau destule discuții și dezbateri nu doar între cei care
urmau aceeași specializare și aveau aceeași perspectivă, ci și între profesorii
de filosofie și cei aflați în pregătire care lucrau și tratau subiectele din
puncte de vedere foarte diferite – am descoperit un alt motiv pentru a examina
abordările filosofice ale mâniei. Am fost uimit să văd cât de des se iveau
mânia și celelalte emoții de ranchiună – și care mai apoi erau exprimate, puse
în practică sau chiar (oricât ar părea de implauzibil) negate – nu numai
printre colegii mei de facultate, ci chiar și printre profesori.
Știind că și eu am avut probleme cu stăpânirea propriilor emoții mi-am
imaginat că, într-un domeniu în care raționalitatea este atât de mult
apreciată, iar comportamentul etic și gândirea critică (inclusiv autocritica)
erau adoptate în mod curent ca idealuri, ceilalți vor fi mult mai avantajați
decât mine în ceea ce privește mânia. Ar fi nevoie de o istorisire lungă și
detaliată pentru a relata felul cum am descoperit asta, dar este suficient să
spun că presupunerea nu s-a confirmat. Astfel, m-am trezit în fața unui paradox
– unul pe care am dorit să-l explorez și să-l înțeleg.
O altă motivație, pentru care mi-am concentrat o porțiune considerabilă a
atenției asupra mâniei, a apărut ca urmare a studierii a ceea ce textele
filosofice, gânditorii și școlile de gândire aveau de spus despre mânie. Multe
din acestea situau în special această stare, dar și alte stări, dorințele și
impulsurile în general, într-un cadru filosofic mai larg, concentrându-se pe asigurarea
unei înțelegeri complete a naturii umane, a anumitor ființe omenești, a
comunității sociale într-un sens larg și a preocupărilor etice.
M-am simțit atras de studiu acestor mult mai cuprinzătoare perspective
filosofice, pe de o parte deoarece îmi ofereau posibilitatea de a explora o viziune
sofisticată și complexă, iar pe de altă parte deoarece se dovedeau a fi extrem
de sugestive și perspicace, deși adesea erau incomplete și nesistematice. Multe
dintre lucrările mele de la universitate implicau ceea ce îmi place să numesc
în glumă, „o muncă filosofică de detectiv” – prin care încercam să
reconstruiesc o perspectivă sistematică prin interpretarea texte filosofice
principale. Altfel spus, încercam să pun cap la cap un puzzle în care numai o
porțiune din piese erau prezente și pentru care era nevoie să fabric unele
dintre piesele lipsă pe baza materialelor disponibile.
Stoicii au apărut cu întârziere pe scena filosofiei grecești antice, formându-se
ca școală distinctă în urma multor alte școli importante – fie ele socratice
(Academia lui Platon, cinicii, Lyceum-ul lui Aristotel) sau nesocratice
(scepticismul lui Pyrrho, Grădina lui Epicur) – care au avut astfel, cel puțin,
un avans semnificativ. Dar, aceștia s-au dezvoltat rapid pe cont propriu,
constituindu-se într-o școală filosofică distinctă cu contribuții substanțiale
la patrimoniul comun. Mai important pentru noi, referitor în mod deosebit la mânie,
stoicii au dezvoltat pe baze filosofice ceea ce urma să devină una dintre
principalele poziții referitoare la emoții din cultura greco-romană (o poziție
care va continua să alimenteze și discuțiile creștine despre mânie de la
sfârșitul Antichității și din perioada medievală).
...
Este într-adevăr regretabil că nu avem decât o parte atât de mică din
textele vechilor stoici. Imaginați-vă că am fi putut citi lucrările lui Zeno Despre emoții, Etica sa sau chiar Despre
datorii – cu toate pierdute, dar despre care se știe că au existat la un
moment dat din listele pe care Diogenes Laertes ni le-a furnizat. De asemenea,
am putea descoperi discuții utile și relevante în lucrările elevului său,
Cleanthes (Despre virtuți, Despre
sfârșit, Despre conduită și Despre
Prietenie) – cine știe ce informații ne-ar fi putut furniza spre considerație
și tratare, de vreme ce nu posedăm decât titlurile? Imaginați-vă ce pasaje
interesante am fi putut descoperi în imensul catalog de lucrări ale lui
Chrysippus!
Avem într-adevăr unele din doctrinele cheie ale reprezentaților
stoicismului mijlociu, precum Panaetius și Posidonius, prin medierea scrierilor
lui Cicero care au supraviețuit (precum și câțiva alți scriitori), dar ar fi
fost desigur preferabil să posedăm originalele. Cine știe ce intuiții asupra mâniei
am fi putut descoperi în textul complet al Elementelor
eticii a lui Hiercles sau în celelalte lucrări ale sale? Dat fiind numărul mare
de scriitori și învățători stoici din Antichitate, am putea continua pe tema
aceasta, care riscă să se transforme într-o litanie sumbră a disparițiilor.
Partea bună este că avem măcar o bună reprezentare a lucrărilor
stoicismului târziu – diferite lucrări și scrisori ale lui Seneca, Enchiridion-ul și Discursurile lui Epictet, Meditațiile
lui Marcus Aurelius, completate de Discursurile
(sau Prelegerile) lui Musonius
Rufus – iar acelea cuprind într-adevăr texte substanțiale de literatură
filosofică. Printre acestea, suntem foarte norocoși să avem o lucrare de Seneca
dedicată în mod deosebit mâniei. Există o serie de convorbiri legate de mânie
fie direct, fie implicit, în alte textele ale stoicismului târziu.
Stoicii au trasat o poziție mai degrabă intransigentă, dar coerentă,
combătând mânia și considerând-o o pasiune care nu ar putea fi niciodată bună,
rațională sau legitimă din punct de vedere moral. Prin aceasta, ei s-au așezat
la antipozii culturii comune a antichității, care ocazional glorifica clipele
de mânie, iar alte ori le priveau ca pe un semn de virilitate sau de avânt, dar
și care se îngrijora de tendințele ei spre excesivitate.
De asemenea, stoicii au sfârșit prin a se distanța de celelalte școli
filosofice principale, în special de adepții lui Aristotel (de
peripateticieni), de vreme ce însuși Aristotel dezvoltase, cu privire la mânie,
o concepție a răului drept – virtutea
temperanței (praotes). Epicureii dezvoltaseră, ceea ce ei considerau a fi, o
poziție de mijloc între cea aristoteliană, care dădea mult prea multă legitimitate
unei stări plină de contradicții și cea a stoicilor, care susțineau că mânia
reprezintă sau își are originea într-un eșec moral.
Cicero însuși, cu toate că dezvoltase o poziție eclectică diferită de cea a
stoicilor în mai multe puncte, a adoptat totuși poziția stoică referitoare la
mânie. Aceasta reprezenta, ceea ce mulți considerau – atunci și probabil că și
acum – o poziție extremă, dar stoicii furnizau motive puternice și
convingătoare pentru atitudinea adoptată de ei.
Ar trebui, din acest punct de vedere, să spun limpede că propria mea
poziție filosofică este una eclectică, asemănătoare cu aceea la care ajunge
Cicero. Deși nu sunt un stoic în sens ortodox, mă folosesc pe larg de gândirea
stoicilor pentru o serie de subiecte unde consider că doctrina și sistemul lor
general este util. În mod particular, referitor la subiectul mâniei, mă
distanțez atât de Cicero cât și de stoici și tind mai mult spre poziția
aristoteliană despre emoții. Cu toate acestea, consider că ceea ce stoicii au a
spune merită să fie luat în considerație – ca o contribuție valoroasă și din
anumite puncte de vedere superioară acelor lucruri pe care Aristotel și
succesorii săi le-au avut de spus. S-ar putea spune că îi consider nu doar
drept utili, ci esențiali, drept
parteneri de dialog pe drumul meu în căutarea – și să trăirea – unei
perspective filosofice asupra acestei stării mult prea umane.
Gregory Sadler este editorul blogului Stoicism Today. De
asemenea, el este președintele și cofondatorul ReasonIO, producătorul serialului O jumătatea de oră cu Hegel,
membru al (Slow)
Philosophies și membru al Centrului
Contemporan de Studii Aristoteliene pentru Etică și Politică.
Traducerea
realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate
drepturile aparțin autorului articolului.
