Marcu Aureliu și virtutea stoică
by Christopher Gill
Notă: acesta este un seminar
pe care Chris Gill l-a susținut la Stoicon 2015.
Scopul seminarului: să explice conceptul stoic de virtute și relația dintre
virtute și fericire și să o ilustreze prin trimiteri la Meditațiile lui Marc Aureliu; să pună în discuție relațiile dintre
acest concept stoic și gândirea modernă despre moralitate precum și valoarea pe
care o poate avea pentru noi astăzi.
Încep prin a explica ce înseamnă „virtutea” în stoicism și apoi continui
prin a contura patru caracteristici distinctive ale gândirii stoice despre
virtute, luate în considerare în contextul gândirii antice despre virtute.
Prima caracteristică distinctivă este ideea că virtuțile constituie un set de
calitați egale (unificate sau interdependente), fundamental pentru a duce o
viață omenească desăvârșită.
Ce este „virtutea” în stoicism? Virtutea este o formă, o capacitate, o abilitate,
cunoașterea modului de a trăi bine din toate punctele de vedere; o formă de
cunoaștere care modelează întreaga personalitate și viață. Virtutea este
analizată din punctul de vedere a patru virtuți cardinale sau generice:
înțelepciunea, curajul, autocontrolul sau moderația și justiția, văzute fie ca
patru aspecte ale unei singure forme a cunoașterii sau ca interdependente. De
ce aceste patru calități? Deoarece sunt considerate ca moduri de a cartografia
principalele zone ale experiențelor și capacităților umane – așadar luate
împreună ele constituie calitățile esențiale pentru a duce o viață omenească desăvârșită.
Cele patru sunt: (înțelepciunea) înțelegerea modului de a acționa și de a simți
corect; (curajul) cunoașterea modului de a acționa și de a simți corect în
situații periculoase, înfruntarea lucrurilor pe care le considerăm drept
înfricoșătoare (mai presus de toate a morții și a altor „dezastre”);
(autocontrolul) cunoașterea modului de a acționa și de a simți bine în situații
care stârnesc emoții precum dorința, apetitul, pofta; (justiția) cunoașterea
modului de a acționa și de a simți bine în relațiile noastre cu ceilalți oameni
la nivel individual, familial sau comunitar, cunoașterea modului de a acționa
cu generozitate și bunăvoință pozitivă, cu prietenie și afecțiune. Aceste
virtuți generice includ multe subdiviziuni. Ele reprezintă aspecte ale unei
singure capacități sau ale interdependenței dintre ele pentru că exercitarea
corectă a oricărei virtuți depinde de posesia și exercitarea și a celorlalte.
Fiecare dintre virtuți este în legătură cu relațiile noastre cu noi înșine și
cu ceilalți; deși unele virtuți (de exemplu, justiția) sunt în mod evident mai
apropiate de noi înșine decât de ceilalți, exercitarea lor influențează ceea ce
suntem în noi înșine și felul cum îi tratăm pe ceilalți. Aceasta este o caracteristică
fundamentală a gândirii stoice (și într-adevăr una dintre cele mai vechi) despre
virtute iar ea este îndeosebi de importantă atunci când ne gândim la relația cu
gândirea morală modernă, așa cum se va evidenția mai târziu.
Descrierea virtuții ca pe o formă a „cunoașterii” poate să o facă să pară
drept pur rațională sau cognitivă în sensul îngust al cuvântului. Dar este
crucial pentru stoicism ca aceste forme ale cunoașterii să modeleze
personalitatea în totalitate, incluzând emoțiile și dorințele. Aceasta reflectă
gândirea stoică despre psihologia umană conform căreia noi funcționăm ca agenți
holistici unificați; credințele și rațiunea noastră modelează în mod direct
felul în care simțim și dorim. Aceasta este a doua caracteristică distinctivă a
gândirii stoice despre virtute pe care aș vrea să o subliniez aici. Stoicismul
susține că dezvoltarea virtuții aduce cu ea o schimbare radicală în viața
noastră emoțională astfel încât încetăm să mai simțim ceea ce se consideră a fi
drept emoții greșite sau „rele” („pasiuni”) și ajungem să simțim numai emoțiile
„bune”. Emoțiile prost îndrumate, precum mânia, frica, pofta sau apetitul, se
bazează pe ceea ce se consideră drept judecăți etice false și aduc cu ele
efecte psihicofizice intense și tulburătoare. Emoțiile bune se bazează pe
judecăți etice sănătoase (pe virtuți) și sunt de obicei experiențe psihofizice
mai calme. Exemple ale acestor emoții sunt aspirația (mai degrabă decât pofta
intensă), prudența (mai degrabă decât frica) și bucuria; de asemenea, bunăvoința
și afecțiunea către ceilalți oameni. Așadar virtuțile, ca forme ale
cunoașterii, aduc odată cu ele o remodelare a întregii personalități și la
nivel emoțional.
Cea de a treia caracteristică distinctivă a gândirii stoice despre virtute
este credința că toate ființele umane, ca atare, sunt capabile să-și dezvolte
virtutea. Dezvoltarea virtuții nu depinde de posesia unor capacități speciale
înnăscute, a unei experiențe sociale specifice sau a unei educații intelectuale
(așa cum prevedeau alte filosofii antice). Toate ființele umane, ca atare,
posedă „punctele de plecare ale virtuții”. Pe ce se sprijină acestă revendicare? În
parte, stoicii cred că toate ființele umane au o capacitate intrinsecă de a
formula noțiuni etice precum binele, de a da acestor noțiuni un conținut și de
a le aplica ca atare indiferent de contextul social în care se află. Dar de
asemenea, și cel mai important, stoicii subliniază rolul cheie al dezvoltării în cunoașterea etică. Nimeni
nu ajunge să dobândească virtuțile pur și simplu; ele sunt rezultatul unui proces
de dezvoltare – în cele mai multe cazuri a unui proces de dezvoltare care
durează o viață întreagă și care poate nu va fi niciodată pe de-a-ntregul
complet. Ei concep dezvoltarea ca având două componente interconectate:
progresul în înțelegere (în a ajunge să înțelegi ce înseamnă să posezi
virtuțile și cum să le exerciți) și progresul în relațiile interpersonale și
sociale (care ne conduce, printre alte lucruri, la recunoașterea faptului că
toate ființele umane sunt frații și surorile noastre în calitate de agenți
etici asemenea nouă. Așadar, ceea ce avem cu toții în calitate de ființe umane
este capacitatea de a purcede la drum și de a progresa în această călătorie pe
toată durata vieții – care este și o călătorie către virtute.
Cea de a patra caracteristică distinctivă a gândirii stoice despre virtute
este ideea că posesia și exercitarea virtuților constituie, prin ele însele,
cea mai bună formă de viață omenească; cu alte cuvinte, conferă „fericirea” sau
eudaimonia. Stoicii concep fericirea în
termeni obiectivi (ca pe un anume tip de viață – viața firescă pe care ființele
omenești ar trebui să o ducă). Totuși, ei consideră că aceasta poate conferi și
anumite experiențe subiective pozitive (și acesta este modul în care tindem să
concepem „fericirea” astăzi); acestea includ „emoțiile bune” precum bucuria
menționată mai înainte. Punctul de vedere stoic este adesea exprimat prin
formula „virtutea este singurul bine” sau (în limbaj filosofic) prin aceea că
virtutea este necesară și suficientă pentru fericire, și anume, că este tot ceea
ce ai nevoie pentru a fi fericit. Principalul punct de vedere opus (susținut de
unii dintre adepții lui Platon și a lui Aristotel în perioada când stoicismul
era larg răspândit, și anume între secolul al III-lea î.e.n. și secolul al
II-lea e.n.) era că fericirea depinde de o combinație formată din virtute și
„bunurile exterioare” – acestea incluzând lucruri precum sănătatea trupului,
prosperitatea materială și bunăstarea familiei. Stoicii considerau că și „bunurile
exterioare” au valoare, una pe care ființele omenești o recunosc în mod firesc.
Dar au menținut că virtutea are o valoare substanțială de un cu totul alt
nivel; și că este, prin ea însăși, suficientă pentru a conferi o fericire
omenească completă.
Punctul de vedere stoic asupra acestui subiect a fost considerat adesea ca
extrem sau nerealist: nu este oare în mod evident adevărat că o viață care
cuprinde virtutea și „bunurile
externe” este mai bună – mai fericită din toate punctele de vedere – decât o
viață care cuprinde numai virtutea? Cum se poate susține punctul de vedere
stoic? Un argument esențial în favoarea punctului lor de vedere este credința
că virtutea (singură) ne furnizează o bază sigură și consistentă pentru a duce
cea mai bună viață omenească posibilă (adică, pentru fericire), în timp ce
niciunul dintre lucrurile exterioare, luate în sine, nu face asta. Așadar,
virtutea singură este legată de fericire într-un mod cauzal în timp ce acest
lucru nu este adevărat despre niciunul din bunurile exterioare. În acest
sens, virtutea are o valoare de o calitate diferită față de bunurile externe;
și acesta este motivul pentru care stoicii resping ideea că virtutea plus bunurile exterioare conferă o viață
omenească mai bună (o viață mai fericită) decât virtutea. Trebuie să ne
reamintim și celelalte caracteristici distinctive ale gândirii stoice despre
virtute: că ea este o formă a cunoașterii sau o capacitate și că această
capacitate modelează întreaga personalitate (conferind emoțiile bune). Este de
asemenea nevoie să fim conștienți că virtutea sau virtuțile reprezintă ținta
sau limita aspirațiilor omenești iar nu o calitate disponibilă în mod standard.
Ideea că „înțeleptul” (persoana ideală în stoicism) este fericit și atunci când
este tras pe roată și torturat constituie deci o aspirație ideală și nu o
întâmplare de zi cu zi. (Totuși, cred că unele exemple moderne frapante precum
și cele antice arată că nu este deloc atât de departe de experiența omenească
normală de cum s-a sugerat uneori.) Așa că, una peste alta, cred că punctul de
vedere stoic, cum că virtutea este singura bază (sigură și consistentă) pentru
fericire, este unul foarte ușor de apărat și că, de fapt, este mult mai greu de
susținut punctul de vedere opus (platonic - aristotelian) decât se admite
adesea.
Acum mă voi referi la unele secțiuni din Meditațiile lui Marc Aureliu, un jurnal filosofic personal pregătit
pentru uzul său propriu de către împăratul roman din secolul al II-lea care era
și un student sârguincios al stoicismului. Pasajele alese sunt menite atât să
ilustreze temele pe care le-am discutat cât și să arate cum erau utilizate
ideile stoice în antichitate în vederea furnizării unui cadru etic în viață și
a indicării modul în care pot fi utilizate de către noi astăzi.
Dacă găsești în viață orice altceva mai bun decât justiția, adevărul, stăpânirea
de sine, curajul... îndreaptă-te către acel lucru din toată inima și bucură-te
de binele suprem pe care l-ai găsit... dar dacă găsești toate celelalte lucruri
ca fiind mărunte și lipsite de valoare în comparație cu virtutea, nu fă loc
pentru nimic altceva în viața ta, deoarece odată ce te vei îndrepta spre acele
lucruri te vei abate de la calea cea bună și nu vei mai fi în stare să acorzi netulburat
cel mai înalt respect aceluia care este binele adevărat. Nu este drept să
admiți ca rival al binelui [virtuții] rațional și social nimic străin de natura
sa, precum lauda celor mulți sau pozițiile de conducere, averea sau plăcerile
trupești. (Marc Aureliu 3.6)
Nimic nu este atât de folositor pentru dobândirea măreției de spirit ca
puterea de a examina în mod metodic și cinstit toate lucrurile pe care le
întâlnești în viață și de le a considera întotdeauna în așa fel încât să vezi ce
fel de funcție îndeplinește un anume lucru pentru ce fel de univers și ce
valoare are el pentru întregul univers și pentru oameni care sunt cetățeni ai
celui mai de seamă oraș [universul], indiferent din ce orașe sunt, ca și cum
acestea ar fi simple gospodării; (3) și ce este acest obiect care în prezent se
impune percepției mele, din ce este el alcătuit, cât timp va dura prin firea
lucrurilor și ce virtute este necesară pentru a-i răspunde, precum blândețea,
curajul, cinstea, bună-credința, simplitatea, autogospodărirea și așa mai
departe. (Marc Aureliu 3.11)
În fiecare clipă, concentrează-ți pe deplin atenția, ca roman și ca om,
pentru a duce la bun sfârșit sarcinile pe care le ai de efectuat cu demnitate,
conștiinciozitate și fără prefăcătorie, cu dragoste față de ceilalți, liber și just,
gata să te detașezi de toate celelalte griji. (2) Îți vei oferi toate acestea
dacă vei efectua fiecare acțiune a ta ca și cum ar fi ultima din viață, liber
de tot ce e întâmplător, de abaterile pasionale de la conduita rațională, de
pretenții, de dragostea de sine și de nemulțumirea față de ceea ce ți s-a
alocat. (3) Vezi așadar ce puține sunt lucrurile pe care trebuie să le
stăpânești pentru ca să trăiești o viață liniștită și devotată zeilor; nici
zeii nu vor cere mai mult de la cei care urmează aceste principii. (Marc
Aureliu 2.5)
Primul fragment (3.6) exprimă foarte clar ideea că virtuțile (justiția, sinceritatea
și așa mai departe) sunt singurul bine real, singurul obiect potrivit cu
aspirațiile umane; si că în comparație cu virtutea, „bunurile exterioare”
(precum lauda celor mulți, pozițiile de conducere, averea și așa mai departe)
sunt – relativ – mărunte și lipsite de valoare. Al doilea pasaj (3.11) arată
cum această idee (că virtutea este singurul bine) poate forma baza unei
strategii de luare a deciziilor în situații specifice. În orice context dat,
Marc Aureliu își recomandă să reflecteze la situație și să se gândească de
ce virtute este nevoie pentru a-i răspunde eficient, „precum blândețea,
curajul, cinstea și așa mai departe”. Prima parte a fragmentului se raportează la
ideea stoică referitoare la scopul dezvoltării etice din punct de vedere social
și la faptul că acesta consistă, în parte, în a ajunge să consideri toți
oamenii ca pe concetățeni ai universului sau ca pe tovarăși într-o comunitate
umană de frați și surori. Așadar, acesta este un alt mod de a spune că practicarea
dimensiunii sociale a dezvoltării etice și a formării virtuților, ar trebui, în
măsura posibilului, să facă parte din cadrul pe care să se întemeieze procesul
nostru de luare a deciziilor în fiecare situație. Al treilea fragment indică
într-un alt mod semnificația legăturii dintre virtute și fericire. Marc Aureliu
se îndeamnă pe sine însuși să-și ducă până la capăt rolul său specific în viață
(ca roman și ca om - și ca împărat după cum scrie în altă parte) așa încât să se
folosească de acesta ca de un mijloc de a-și exprima virtuțile, inclusiv
dimensiunea lor socială („cu dragoste față de ceilalți, liber și just”). A
acționa în acest mod înseamnă să pui un accent hotărât pe acțiunea virtuoasă
(„să efectuezi fiecare acțiune a ta ca și cum ar fi ultima din viață... liber
de tot ce e întâmplător” și așa mai departe). A acționa în acest mod înseamnă și
să dobândești fericirea, în sensul de a duce cea mai bună viață omenească („nici
zeii nu vor cere mai mult de la cei care urmează aceste principii”). Marc
Aureliu folosește limbajul convențional al religiei greco-romane dar are în
vedere cea mai bună viață omenească posibilă – viața în conformitate cu natura,
așa cum o descriu stoicii. În același timp asta duce și la un „curs liniștit al
vieții” (care oglindește una dintre definițiile stoice ale fericirii”).
Iată alte trei fragmente scurte care ilustrează relația virtute-fericire într-un mod diferit. Acestea sunt numai câteva dintre
multele pasaje în care Marc Aureliu se îmbărbătează pentru a aștepta propriul
său sfârșit cu calm, încredere și aprobator. Ceea ce justifică acest răspuns
este, în parte, faptul că moartea este un proces organic natural, unul care ar
trebui acceptat ca atare (asemenea nașterii). Dar, de asemenea, Marc Aureliu
poate înfrunta moartea în acest mod pentru că cel puțin a încercat să-și
folosească viața ca pe un mijloc de a-și exprima virtuțile; și conștiința
morții care vine nu ar trebui să-l împiedice să continue să o facă până va muri
- și nici nu ar trebui să-l facă să fie frustrat că moartea va întrerupe acest
proces.
„... să accepte ceea ce se întâmplă și ceea ce îi este dat ca provenind din
aceeași sursă din care provine și el: și, mai ales, să aștepte moartea cu un
spirit încrezător, deoarece nu reprezintă nimic altceva decât disoluția
elementelor din care este alcătuită fiecare creatură.” (Marc Aureliu 2.17)
„... străduiește-te să trăiești viața care îți este proprie, adică viața ta
prezentă, și atunci vei fi în stare să-ți petreci măcar timpul care ți-a mai
rămas în liniște și plin de bunătate, asemenea unuia care trăiește în pace cu
spiritul superior care locuiește în interiorul său.” (12.3)
„Dar viața nu merită să fie trăită dacă nu împlinesc anumite lucruri”. –
„Atunci îndepărtează-te cu inima plină de sentimente înalte, murind în același
spirit, asemenea celui care își atinge scopul și se reconciliază cu ceea ce îi
stă în drum”. (Marc Aureliu 8.47)
Și aceste pasaje ilustrează acea dezvoltare etică, care căutând să practice
virtuțile poartă cu ea o schimbare în registrul emoțional – în acest caz, trecerea
de la emoția greșită a fricii de moarte la emoția bună a acceptării sau chiar a
unui fel de bucurie la gândul morții, tratată ca pe un sfârșit firesc al
vieții. Așadar din acest punct de vedere, virtutea produce fericire într-un
sens subiectiv, în ceea ce privește sentimentele și emoțiile generate, și
constituie în mod egal ceea ce este în mod obiectiv cea mai bună viață omenească.
Stoicismul, în mod evident, i-a fost de folos lui Marc Aureliu; dar cum
poate să ne ajute el pe noi? În principiu, în exact același mod în care l-a ajutat
pe Marc Aureliu, și anume prin furnizarea unui cadru etic în care să ne trăim viața
și prin stabilirea unor obiective pentru aspirațiile noastre care să ne ajute
să ne modelăm viața pe de-a-ntregul. Acesta este în parte unul dintre motivele
pentru care în cursul on-line „Săptămâna stoică” folosim în mod intensiv Meditațiile lui Marc Aureliu ca sursă și
ca model pentru modul în care trebuie folosite ideile stoice ca ghid în viață. Va fi interesant
să vedem din feedback cât de eficient cred participanții că a fost acest cadru
pentru ei.
Aș vrea să-mi închei prezentarea prin încercarea de a răspunde la una
dintre potențialele probleme pe care publicul modern ar putea să le aibă cu
acest tip de material. Deși în viața modernă - și în parte în filosofia morală
academică – folosim de asemenea cadrul virtute-fericire care este standard în
etica antică, avem și alte tipuri de fundații morale care sunt din anumite
puncte de vedere mult mai familiare și mai predominante.
În gândirea morală modernă tindem să punem în contrast motivația egoistă
sau interesată și cea altruistă sau benefică pentru ceilalți. Motivația
benefică celorlalți tinde să fie definită ca o datorie de îndeplinit, o facere
de bine, sau, în mod alternativ, ca un bine pentru ceilalți oameni (uneori ca
un bine maxim, „marea fericire a celor mulți”). Provocarea în gândirea morală
modernă constă de obicei în contracararea egoismul sau a iubirii de sine și în
promovarea altruismului sau a dorinței de a fi folositor celorlalți. Ideile
stoice despre virtute (și în general, ideile filosofilor antici greci și romani)
traversează distincția egoism-altruism; virtuțile sunt în legătură cu ceea ce
suntem noi înșine în interior și deopotrivă în relația cu ceilalți. Provocarea
în stoicism constă mai degrabă în dobândirea aceastei capacități: în dezvoltarea
și punerea în practică în mod consistent a acelor cunoștințe care alcătuiesc
virtuțile. Altfel spus, provocarea constă în dezvoltarea corectă a unei
înțelegeri a ceea ce constituie virtuțile și în încercarea de a trăi la
înălțimea acestei înțelegeri.
Care este legătura dintre aceste două cadre și ce avantaje prezintă cadrul
antic (sau cadrul virtute-fericire) pentru
noi, oamenii moderni? Mai întâi, trebuie să ne dăm seama că vechiul cadru
antic (sau mai precis stoic) nu ignoră pur și simplu acele considerații care
sunt predominante în gândirea morală modernă. Și stoicismul recunoaște
importanța facerii de bine sau a îndeplinirii datoriei într-o anume situație –
și chiar dă o importanță deosebită dimensiunii benefice celorlalți a vieții
etice (aceasta fiind una dintre laturile dezvoltării etice conform concepției
lor). Idealul lor de a-i trata pe toți oamenii drept concetățeni, drept frați
și surori întru umanitate, este comparabil cu idealurile moderne referitoare la
binele celorlalți (în principiu a cât mai multora posibil) și trece dincolo de
cercul celor imediat legați de viețile noastre. Totuși, stoicismul nu prezintă
aceste idealuri într-o formă familiară nouă din punct de vedere al
terminologiei morale moderne ci din punct de vedere al virtuții, al relației
virtute-fericire și al progresului spre virtute și fericire.
Oare modul lor de a reprezenta etica ne poate fi de folos – sau
posibilitatea de vedea sub o altă formă idei pe care deja le considerăm
importante? Cred că sunt într-adevăr câteva avantaje. Cadrul virtute-fericire
aduce chestiunea motivației în
centrul eticii. Nu are niciun sens să îndemnăm oamenii să facă bine sau să
maximizeze binele celorlalți dacă nu se simt și ei motivați să acționeze în
conformitate cu aceste principii. Cadrul stoic scoate la iveală modul în care
acest tip de acțiune poate duce, cel puțin în parte, la felul de viață care
constituie fericirea. Cadrul stoic accentuează de asemenea mai mult decât
majoritatea abordărilor moderne rolul central al dezvoltării etice și ideea că această dezvoltare este un proces de
o viață și nu doar o parte din perioada de creștere necesară pentru a deveni
adult. De asemenea, în timp ce gândirea morală modernă tinde să se concentreze
numai pe dimensiunea acțiunii umane benefică celorlalți, cadrul stoic (precum
și alte cadre antice) consideră că virtuțile cuprind atât latura interioară cât
și cea referitoare la ceilalți a experienței umane. Altfel spus, cadrul stoic
caută să întemeieze viața etică pe ceea ce suntem în mod fundamental și nu doar
pe ceea ce facem în relație cu ceilalți (deși aceasta este considerată ca o
dimensiune importantă a vieții umane). În sfârșit, modelul stoic ale eticii
(precum și alte modele antice) accentuează ideea că acțiunea corectă depinde de
cunoștințe sau de capacitatea de dezvoltare a unei înțelegeri profunde a
eticii (una care ne afectează întreaga personalitate); și că aceasta este de
asemenea o dimensiune a vieții etice a cărei importanță nu este întotdeauna
recunoscută în reprezentările moderne. Așadar, una peste alta, cred că există mai
multe feluri în care etica antică și în special cea stoică poate să aducă o
contribuție pozitivă la gândirea modernă despre etică precum și să furnizeze un
cadru alternativ pentru orientarea în viață.
Chris Gill este profesor
emerit de filosofie antică la Universitatea Exeter. El a scris pe larg despre
filosofia antică. Cărțile
sale, care se concentrează asupra stoicismului, includ Sinele structurat în gândirea elenistică și
romană și Psihologia naturalistă la Galen și în stoicism.
Sursa articolului:
Traducerea
realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate
drepturile aparțin autorului articolului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu