de Steven Umbro și Tina Forsee
Omul însuși. Sursa
fotografiei aici.
Nota editorului (1): pentru acei cititori care își doresc să știe mai multe
despre omul și împăratul Marc Aureliu și despre cât de mult domnia sa a fost pe
măsura filosofiei sale iată un articol de Steven Umbro și Tina Forsee.
E un lucru foarte obișnuit să auzim persoane, atât în cercurile academice precum și în cercurile stoice mai restrânse, referindu-se la Marc Aureliu (121 – 180 d.Hr.) ca la filosoful-rege. Aceasta nu este una dintre ideile puternic controversate. Marc Aureliu a fost fără îndoială un om extraordinar. El a fost adoptat mai întâi de împăratul Hadrian (76 – 138 d.Hr.) și apoi, mai târziu, de Antoninus Pius (86 –161 d.Hr.). Marc <Aureliu> a fost educat de cei mai buni pedagogi în retorică, poezie, greacă, latină și bineînțeles în filosofie. Cea din urmă este disciplina pe care a prețuit-o mai presus de toate și cea care a avut cea mai mare influență asupra sa în tinerețe. Istoricul roman din secolul al doilea Cassius Dio (155 –235 d.Hr.) spunea despre Marc <Aureliu> că:
„Pe lângă faptul că poseda toate celelalte virtuți, el a condus mai bine decât oricare dintre cei care s-au aflat vreodată în vreo poziție de autoritate. Fără îndoială, nu putea să facă fizic dovada multor fapte bărbătești de vitejie; cu toate acestea, și-a dezvoltat trupul și din bolnăvicios l-a făcut capabil de cea mai mare putere de rezistență… Atunci, el însuși, s-a abținut de la orice încălcare a legii și nu a făcut nimic nedorit fie voluntar sau involuntar; iar în ceea ce privește abaterile celorlalți, și în mod deosebit acelea ale soției sale, el le-a tolerat și nici nu le-a cercetat nici nu le-a pedepsit. Atâta timp cât o persoană făcea ceva bine, îl lăuda și îl folosea pentru serviciu în care excela, fără să dea nicio atenție conduitei sale în celelalte aspecte; deoarece el considera că este imposibil ca să instruim asemenea oameni precum ne-am dori să avem și că este potrivit să-i folosim pe aceia care sunt deja disponibili pentru orice fel de serviciu pe care fiecare este capabil să-l facă statului. Și este clar că întreaga sa conduită se datora nu prefăcătoriei ci unui merit real; căci deși a trăit cincizeci și opt de ani, zece luni și douăzeci și două de zile, din care a petrecut o parte considerabilă ca ajutorul lui Antoninus [Pius] și deși fusese el însuși împărat nouăsprezece ani și unsprezece zile, totuși de la început și până la sfârșit el a rămas același și nu s-a schimbat câtuși de puțin. Astfel, el a fost cu adevărat un om bun și lipsit de orice fel de prefăcătorie. (2)
Marc <Aureliu> este evocat în special pentru scrierile sale care au supraviețuit, denumite astăzi Meditații. Acestea reprezentau jurnalul personal al împăratului, unde acesta relata gândurile sale cele mai intime. În Meditații vedem că Marc <Aureliu> folosea cunoștințele sale de filosofie stoică pentru a-și îndrepta comportamentul; el era angajat literalmente în ceea ce astăzi cunoaștem drept terapie cognitiv-comportamentală. Tăria și grația sa de caracter l-au făcut să dobândească atât respectul patricienilor cât și al plebeilor.
Scopul lui Marc <Aureliu> era să devină cea mai bună – mai virtuoasă – persoană care era capabil să devină. Se vedea pe sine și lumea în care trăia –așa agitată cum era – dintr-o perspectivă cosmică. Înțelegând că avea o datorie fundamentală față de ceilalți oameni, ca și Socrate, nu se vedea pe sine însuși pur și simplu ca împăratul Romei, nici ca pe un cetățean roman sau latin, ci mai degrabă ca pe un cetățean al lumii, un cosmopolit în cel mai adevărat sens al cuvântului. (3)
Stoicismul lui Marc <Aureliu> a fost unic. Spre deosebire de predecesorii săi stoici îl vedem pe împărat capabil să facă față dificultăților incredibile cu care s-a confruntat. Era un om bolnăvicios care a trebuit să se confrunte cu intrigi politice constante, războaie la frontiere și afaceri de familie dificile. În ciuda tuturor acestora el a fost totuși capabil să-și mențină controlul emoțional, să guverneze într-o manieră justă și ordonată și bineînțeles să-și cultive propria virtute. Din acest motiv Dio <Cassius> scrie:
Totuși, nu a avut soarta pe care o merita căci nu a fost puternic la trup și a fost implicat într-o mulțime de necazuri aproape pe întreaga durată a domniei sale. Dar, din partea mea, eu îl admir tocmai pentru aceste motive, că în mijlocul unor dificultăți neobișnuite și extraordinare a reușit să supraviețuiască și să mențină imperiul.(4)
Marc Aureliu a fost împărat al întregii Rome, rege a sute de mii de oameni precum și filosof. A fost filosoful-împărat al Romei timp de nouăsprezece ani. Dar întrebarea care se pune este, a fost Marc Aureliu un filosof-rege doar în sensul cel mai literal al cuvântului sau a fost un filosof-rege așa cum l-a descris Platon în capodopera sa Republica? Atunci când oamenii îl numesc pe Marc <Aureliu> filosoful-rege e greu să discernem la care dintre aceste două tipuri de monarhi filosofici se referă. Acest articol va arunca lumină, sperăm, asupra diferenței dintre cele două tipuri și va descrie cu acuratețe domnia filosofică a lui Marc <Aureliu>.
Paradoxul filosofului-rege
Într-o zi de vară, dintre semesterele din anul trei de facultate stăteam în dormitor și citeam în liniște Republica lui Platon. Pereții camerei erau încă înțesați de postere cu Led Zeppelin și echipamente de sunet prăfuite rămase din anii de liceu. Mama a intrat mirată de liniște. „Ce faci?” m-a întrebat cu accentul ei coreean gros. I-am spus că citesc și a zâmbit aprobatoare. Citeam. Învățam, chiar și în vacanța de vară. Bun băiat. În toți anii aceștia presupusese că fac ceva de valoare pentru ca să am succes.
Din păcate, în ziua aceea toate speranțele și visurile ei pentru mine aveau să i se spulbere. A făcut greșeala să mă întrebe care va fi specializarea mea. (Mă întrebase de câteva ori și mai înainte dar de fiecare dată când îi spuneam dădea din cap și zâmbea. Nu știa cuvântul „filosofie” și nu reușeam să găsesc o modalitate pentru a i-l explica). „Filosofie”, i-am răspuns încă o dată. Din nou acel zâmbet neștiutor plin de aprobare. De data asta am făcut greșeala să scot dicționarul coreean – englez și să-i arăt ce înseamnă exact „filosofie”. Când a văzut cuvântul coreean pe care pusesem degetul a strigat, „Nu! Nu! Nu poți să faci asta! Încetează imediat! O să fii sărac toată viața. Ești nebun, ce-i cu tine?”
Reacția ei a fost brutal de sinceră – mamele coreene sunt bine-cunoscute pentru asta – și este ceea ce o mulțime de oameni cred astăzi despre filosofi, deși poate nu o spun.
Lucrurile nu s-au schimbat prea mult în ultimii două mii de ani. Aristofan îl ridiculiza pe Socrate pentru că mergea cu capul în nori iar Platon ne povestește cum Thales a căzut într-o fântână în timp ce cerceta stelele. Chiar și atunci, filosofii erau considerați nimic mai mult decât o adunătură guralivă de obscurantiști care nu știau nici măcar cum să-și lege șireturile de la încălțări. Sau, pentru a fi mai puțin anacronist, erau obscurantiști care nu purtau încălțări, pentru a face caz de sărăcia și lipsa lor de griji materiale.
Atunci când Platon insista că singura cale pentru a avea justiție este ca un filosof să devină rege sau viceversa, el era pe deplin conștient de percepția negativă a publicului față de filosofie.
Filosofia îi va învăța pe copii că este o.k. să-și bată părinții. Filosofia îi va învăța pe oameni că este o.k. să ucidă deoarece adevărul este relativ. Filosofia îi va învăța pe credincioși să se revolte împotriva religiei tradiționale. Filosofii te vor pune să plătești un onorariu substanțial doar pentru a te învăța cum să înfrângi un argument solid cu unul șubred. Filosofia va face din tine un cetățean care nu servește la nimic.
Astăzi: filosofia îi va învăța pe studenți că Dumnezeu nu există. (Uitați-vă la filmul, Dumnezeu nu a murit, ca dovadă a existenței acestei temeri printre creștini.) Filosofia este total nefolositoare oamenilor obișnuiți. Filosofia este o educație în gimnastica verbală. Filosofia ne distrage de la dobândirea adevăratei cunoașteri. (5)
Ideea filosofului-rege era tot atât de respingătoare atunci ca și acum (6). Filosofi-regi? Ce alt spațiu retoric ar fi mai potrivit pentru creșterea unor dictatori tiranici ca Hitler și Stalin? Puțini sunt cei care iau ideea în serios. Chiar și printre cei mai mulți dintre filosofi ideea este respingătoare.
Cu toate acestea, Platon nu se ținea de glume. Era paradoxal, îndrăzneț, poate chiar nepoliticos dar nu glumeț; practica filosofică era foarte diferită de ceea ce se chema un filosof în acel timp. Adevăratul filosof, trebuie să ne amintim, era un ideal. Această persoană trebuia să posede cunoașterea Binelui. (7) În acest caz nu exista nicio imperfecțiune, nicio slăbiciune umană pentru care trebuiau date explicații. Dacă o asemenea persoană ar fi existat, Platon prezicea că nimeni nu i-ar fi recunoscut expertiza filosofică. Realizarea unei societăți cu adevărat echitabile este aproape imposibil. (8)
Adevăratul filosof este asemenea unui căpitan de corabie care este privit de echipajul său ca un astrolog nefolositor. O metaforă potrivită care continuă povestea lui Thales. Platon folosește metafora în mod intenționat echivoc: navigația bineînțeles depinde de cercetarea stelelor dar în cazul căpitanului se presupune că nu este necesară nicio analiză metafizică. Avem aici cercetarea stelelor ca techne, ca meșteșug, ca pe o artă practică. Cunoștințele căpitanului despre stele sunt asemenea cunoștințelor doctorului despre sănătate sau cunoștințelor expertului în calculatoare despre cum să te scape de viruși. În aceste cazuri, ne adresăm experților pentru a obține ajutor deoarece știm că nu știm. În metafora cu corabia, noi, cititorii, vedem nebunia echipajului de a respinge știința căpitanului.
Ideea este că filosoful-rege ideal a lui Platon este un expert în arta guvernării care știe realmente cum să facă dreptate. Dacă am ști că o astfel de persoană există, am apela automat la acest filosof pentru a obține ajutor. Dar ăsta-i necazul. Nu știm. Și cum am putea să știm? Căci în fiecare caz „proba budincii o faci mâncând-o”.
Atunci când facem apel la experți pentru a obține ajutor presupunem că am facut apel la persoana potrivită când vedem că virusul a fost șters din calculator, că mașina merge bine sau că ne-am făcut sănătoși din nou. Acceptăm expertiza lor pe încredere, uneori pe bază de recomandare, însă fără să presupunem că știm noi înșine aceste lucruri. Și atunci când punem ca responsabil un filosof ne asumăm un risc și mai mare decât acela de a merge la un mecanic auto dubios. În plus, avem tendința să nu ne încredem în experți, în special în aceia aflați într-o poziție de autoritate. (9)
În asta constă paradoxul filosofului-rege: dacă toată lumea ar fi fost expertă în dreptate atunci fiecare ar fi putut recunoaște un filosof-rege dar în acest caz nu am mai fi avut nevoie de el. De vreme ce nu suntem experți cum am putea ști cine dintre noi este un filosof-rege? Fără cunoștința a ceea ce este binele (la Platon, Binele) nu ne putem da seama.
Oare filosofii sunt conducători buni? Tot ce putem face este să ne uităm pieziș în trecut pentru un răspuns aproximativ.
Dovada stă în puterea sa
Trădare, ciumă și război; în ciuda tuturor acestora Marc <Aureliu> a reușit să-și încordeze voința pentru a menține sub control delicatul echilibru de putere și să salveze imperiul. El a menținut ceea ce este cunoscut sub numele de Epoca de argint a Romei (10) și a întreprins totul pentru a face viața concetățenilor săi pe cât posibil mai prosperă și mai stabilă. S-a spus despre caracterul lui Marc <Aureliu> că „era auster dar nu aspru, modest dar nu timid și serios dar nu sumbru.”(11) În relațiile sale cu oamenii din toate păturile sociale era descris astfel:
Într-adevăr, față de oamenii <de condiție umilă> nu se purta diferit de felul cum se purta cu oamenii de condiție liberă. În toate lucrurile era remarcabil de moderat, în a-i opri pe oameni de la rău și în a-i încuraja să facă bine, generos în recompense, indulgent când ierta și astfel încât îi făcea pe cei răi buni și pe cei buni foarte buni – îngăduia chiar, dând dovadă de reținere, să fie criticat, și nu de puțini. (12)
Ca stoic, Marc <Aureliu> a avut un simț neclintit al datoriei față de aceia ce erau mai jos decât el în ierarhie; era un om dedicat serviciului și ar fi depus orice efort pentru îndeplinirea scopului său. Când au început raidurile triburilor germanice la frontierele nordice, Marc <Aureliu>, mai degrabă decât să crească taxele publice pentru a-și finanța campania, și-a vândut toate bunurile imperiale pentru a plăti intervenția. (13) A văzut acestă acțiune nu doar ca necesară, ci și ca pe una impusă de însăși datoria sa de om aflat într-o poziție de bogăție și putere.
Când era cazul să aplice o pedeapsă în cadrul sistemului judiciar, disciplina sa filosofică îi dicta, de asemenea, deciziile. Istoria augustă ne spune despre Marc <Aureliu> că:
Era ceva normal pentru [Marc Aureliu] să sancționeze toate delictele cu pedepse mai ușoare decât cele impuse în general de legi, dar uneori, față de aceia care erau în mod vădit vinovați de încălcări serioase ale legii el a rămas inflexibil… Supraveghea cu meticulozitate aplicarea justiției, mai mult chiar în relațiile sale cu dușmanii capturați. Și a colonizat nenumărați străini pe pământ roman. (14)
Împăratul și-a trăit întreaga viață ca un adevărat filosof, a vorbit ca un filosof și a condus ca un filosof.
Căci atât de mare era serenitatea lui Marc <Aureliu> încât niciodată nu-și schimba expresia feței (fie în suferință sau în bucurie) fiind devotat filosofiei stoice pe care a învățat-o de la cei mai buni profesori și a dobândit-o din fiecare sursă. (15)
El era generos, indulgent și a întruchipat multe dintre noțiunile moderne ale spiritului republican, și asta în timp ce ocupa cea mai înaltă poziție a puterii imperiale.
O democrație filosofică
Prețuim democrația pentru că ne dă puterea să dăm tiranii jos de pe tron. Democrația este realistă în aprecierea umană: vor exista la fel de mulți dacă nu chiar mai mulți filosofi-regi falși decât sunt mecanici auto dubioși. Democrația ne permită să-i contestăm, să-i avertizăm pe ceilalți și să-i punem pe acești impostori la locul lor. Libertatea de exprimare este un dispozitiv de siguranță crucial.
Totuși, sistemul democratic se bazează pe presupunerea că știm cu toții ce este bun pentru noi, că putem înfăptui binele prin știința noastră colectivă. Lucruri rele se vor întâmpla dar schimbarea este totdeauna la orizont. „Schimbarea” e ceva de care ne-am îndrăgostit, dar acest slogan politic se bazează pe o presupusă nemulțumire generală și pe prezumția că schimbarea va fi în bine.
Dar oare suntem noi în mod colectiv experți în virtute și justiție? Și dacă împreună cârmuim corabia, încotro se îndreaptă?
Vânturile ne împing într-o direcție, apoi în altă direcție. Educația este de cea mai mare importanță într-o democrație, dar educația în sine este un alt element bătut de furtuna opiniilor.
Nu se va pune capăt problemelor statelor sau ale umanității însăși până ce filosofii nu vor deveni regi în acestă lume sau până ce aceia pe care acum îi numim regi și domnitori vor deveni cu adevărat și în mod real filosofi iar puterea politică și filosofia vor ajunge astfel în aceleași mâini. (16)
Este cunoscut că părinții fondatori ai Americii au apreciat educația ca esențială pentru democrația reprezentativă (ceea ce preferau să numească „Republică”).
Instituțiile erudite ar trebui să fie instrumentele favorite ale tuturor oamenilor liberi. Ele luminează mintea publicului și asta este cea mai bună măsură de siguranță împotriva uzurpărilor abile și periculoase ale libertății publice. – James Madison (17)
O căutare rapidă pe internet va evidenția numeroase citate <ale părinților fondatori> care elogiază virtuțile educației pentru toți. Ceea ce nu este totdeauna luat în considerare este tipul de educație pe care îl primeau, ce înțelegeau ei prin educație. Lor, li se pretindea să știe deja greaca și latina înainte să meargă la facultate. Ceea ce trebuiau să știe pentru a trece examenele de admitere depășește cu mult ceea ce se cere acum de la absolvenții de liceu. Educația lor punea accentul pe perioada clasică și le instila setea de a dobândi virtutea și înțelepciunea.
Democrația este un cuvânt care astăzi are conotații pozitive și din motive întemeiate. Dar educația nu a fost menită democratizării. O educație filosofică ne-ar învăța cel puțin cum să facem distincția între retorica goală și argumentele solide sau cum să identificăm un simplu paralogism. Aceasta este necesar atunci când ne alegem „căpitanii” și ar trebui să fie inclusă în educația publică. Sunt încă multe lucruri care trebuie să fie făcute pentru educația publică la toate nivelurile, mai multe decât fiecare dintre noi își închipuie. S-ar putea să nu cunoaștem niciodată justiția ideală a Republicii, dar pentru noi, puterea se poate uni cu înțelepciunea într-un mariaj fericit, sau cel puțin aproximativ. Pentru ca asta să aibă loc trebuie ca noi toți să ne stabilim țeluri mai înalte.
Băiatul care avea să devină filosof
Marc Aureliu a fost un adevărat luptător, el nu a dansat prin viață; în schimb, viața sa a fost un continuu meci de box. A făcut tot posibilul să-și țină fruntea sus și să-i inspire pe cei din jurul său să devină mai buni decât erau.
El a studiat filosofia cu zel, chiar de mic copil. Când avea doisprezece ani a luat haina de filosof, iar mai târziu, și-a încercat rezistența la eforturi fizice – studiind într-o mantie greacă și dormind pe pământ. Totuși, (cu ceva greutate) mama sa la convins să doarmă pe un divan acoperit cu piei. (18)
În ultimele sale zile putem vedea chiar răspunsul armatei, pe care a condus-o în luptele din nord, atunci când a auzit de boala care în cele din urmă îi va lua viața: „Armata, când a auzit de boala sa, a plâns zgomotos, căci îl iubeau numai pe el.” (19) Chiar și pe patul de moarte Marc <Aureliu> a practicat neobosit virtuțile stoice. Purtându-se cu indiferență față de inevitabila sa moarte, a spus celor iubiți care privegheau, „nu plângeți pentru mine, ci gândiți-vă în schimb cât de mulți sunt cei ce suferă și mor.” (20)
Imperiul a trăit în sincronie cu Marc <Aureliu>; imperiul a dăinuit atâta timp și atât de bine cât el. Moartea sa a marcat sfârșitul unei ere și începutul decăderii imperiului. Cassius Dio scria despre moartea lui Marc <Aureliu> că, „…istoria noastră descinde acum dintr-un regat de aur la unul de fier și rugină”.(21)
Și acum ajungem în cele din urmă la întrebarea adresată la începutul acestui articol, a fost Marc Aureliu filosoful-rege al lui Platon?
Conceptul kallipolis-ului lui Platon cu al său filosof-rege conducător este profund nuanțat și întruchipează multe noțiuni stricte precum armonizarea virtuților cardinale a „înțelepciunii, curajului, stăpânirii de sine și moralității” (22) precum și cunoașterea Binelui. Marc <Aureliu> ar putea sau nu să se potrivească descrierii. Viața lui Marc <Aureliu> și domnia sa ar fi reprezentat cu siguranță o consolare pentru Platon prin aceea că un filosof a putut să fie rege și că un asemenea conducător a putut trăi ducând un stil de viață filosofic și împărtășind din acea înțelepciune administrației sale publice. Marc <Aureliu>, chiar dacă poate nu a fost filosoful-rege din kallipolis-ul lui Platon, a fost totuși un filosof-rege în cel mai literal sens al cuvântului.
Bineînțeles noțiunea stoică de înțelept și noțiunea platonică de suflet armonizat sunt diferite; totuși, ambele coincid în aceea că cheia către o societate echitabilă este un conducător care întruchipează ideile lor corespunzătoare de virtute armonizată. Edward Gibbon în capodoperă sa, Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman, remarca măreția domniei antonine și afirma că:
„Dacă am face apel la cineva pentru a determina acea perioadă din istoria lumii în decursul căreia condiția umană a fost cea mai fericită și mai prosperă, el ar numi-o fără ezitare pe aceea care s-a scurs de la venirea la putere a lui Nerva și până la moartea lui Marc Aureliu. Domniile unite ale celor cinci împărați din acea epocă sunt probabil singura perioadă din istorie în care fericirea unui mare număr de oameni a fost singurul țel al guvernării. Formele administrației civile au fost conservate cu grijă de Nerva, Traian, Hadrian și Antonini, care erau încântați de desfășurarea libertății și erau mulțumiți să se considere drept administratori răspunzători de lege. Astfel de principi ar fi meritat onoarea de restauratori ai republicii, dacă romanii din zilele lor ar fi fost capabili să se bucure de o libertate rațională.” (22)
Poate Marc <Aureliu> nu a fost filosoful-rege al lui Platon, dar a fost fără îndoială filosoful-împărat.
Completare
Multe dintre citatele folosite pentru a justifica punctele de vedere susținute în acest articol, citate referitoare la viața, domnia și caracterul lui Marc Aureliu au fost luate din vechile scrieri cunoscute ca Istoria augustă, care sunt în mod notoriu contestate ca fiind nesigure în multe privințe. Cu toate acestea, indiferent de validitatea lor, multe alte scrieri care menționează viața sa, inclusiv cele ale lui Cassius Dio, confirmă în mod coerent caracterul lui Marc Aureliu așa cum este portretizat în Istoria augustă.
Steven Umbrello este actualmente student la filosofie, specializarea filosofia științei și filologie clasică la Universitatea din Toronto precum și membru debutant al Institutului pentru risc catastrofic global. Îi place să-și petreacă timpul citind cărți de filosofie și de istorie precum și să scrie pentru site-urile sale web Biblioteca din piele și Stoic vorbind.
Tina Forsee este absolventă a Colegiului Marlboro, licențiată în filosofie și franceză. Ea lucrează la un roman în care explorează relația dintre rațiune și credință prin intermediul unor personaje contemporane bazate vag pe Republica lui Platon. Tina scrie articole despre filosofie și ficțiune pentru blog-ul Scara Diotimei și contribuie la Biblioteca din piele.
Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.
Note
(1) Adică site-ul Stoicism Today
E un lucru foarte obișnuit să auzim persoane, atât în cercurile academice precum și în cercurile stoice mai restrânse, referindu-se la Marc Aureliu (121 – 180 d.Hr.) ca la filosoful-rege. Aceasta nu este una dintre ideile puternic controversate. Marc Aureliu a fost fără îndoială un om extraordinar. El a fost adoptat mai întâi de împăratul Hadrian (76 – 138 d.Hr.) și apoi, mai târziu, de Antoninus Pius (86 –161 d.Hr.). Marc <Aureliu> a fost educat de cei mai buni pedagogi în retorică, poezie, greacă, latină și bineînțeles în filosofie. Cea din urmă este disciplina pe care a prețuit-o mai presus de toate și cea care a avut cea mai mare influență asupra sa în tinerețe. Istoricul roman din secolul al doilea Cassius Dio (155 –235 d.Hr.) spunea despre Marc <Aureliu> că:
„Pe lângă faptul că poseda toate celelalte virtuți, el a condus mai bine decât oricare dintre cei care s-au aflat vreodată în vreo poziție de autoritate. Fără îndoială, nu putea să facă fizic dovada multor fapte bărbătești de vitejie; cu toate acestea, și-a dezvoltat trupul și din bolnăvicios l-a făcut capabil de cea mai mare putere de rezistență… Atunci, el însuși, s-a abținut de la orice încălcare a legii și nu a făcut nimic nedorit fie voluntar sau involuntar; iar în ceea ce privește abaterile celorlalți, și în mod deosebit acelea ale soției sale, el le-a tolerat și nici nu le-a cercetat nici nu le-a pedepsit. Atâta timp cât o persoană făcea ceva bine, îl lăuda și îl folosea pentru serviciu în care excela, fără să dea nicio atenție conduitei sale în celelalte aspecte; deoarece el considera că este imposibil ca să instruim asemenea oameni precum ne-am dori să avem și că este potrivit să-i folosim pe aceia care sunt deja disponibili pentru orice fel de serviciu pe care fiecare este capabil să-l facă statului. Și este clar că întreaga sa conduită se datora nu prefăcătoriei ci unui merit real; căci deși a trăit cincizeci și opt de ani, zece luni și douăzeci și două de zile, din care a petrecut o parte considerabilă ca ajutorul lui Antoninus [Pius] și deși fusese el însuși împărat nouăsprezece ani și unsprezece zile, totuși de la început și până la sfârșit el a rămas același și nu s-a schimbat câtuși de puțin. Astfel, el a fost cu adevărat un om bun și lipsit de orice fel de prefăcătorie. (2)
Marc <Aureliu> este evocat în special pentru scrierile sale care au supraviețuit, denumite astăzi Meditații. Acestea reprezentau jurnalul personal al împăratului, unde acesta relata gândurile sale cele mai intime. În Meditații vedem că Marc <Aureliu> folosea cunoștințele sale de filosofie stoică pentru a-și îndrepta comportamentul; el era angajat literalmente în ceea ce astăzi cunoaștem drept terapie cognitiv-comportamentală. Tăria și grația sa de caracter l-au făcut să dobândească atât respectul patricienilor cât și al plebeilor.
Scopul lui Marc <Aureliu> era să devină cea mai bună – mai virtuoasă – persoană care era capabil să devină. Se vedea pe sine și lumea în care trăia –așa agitată cum era – dintr-o perspectivă cosmică. Înțelegând că avea o datorie fundamentală față de ceilalți oameni, ca și Socrate, nu se vedea pe sine însuși pur și simplu ca împăratul Romei, nici ca pe un cetățean roman sau latin, ci mai degrabă ca pe un cetățean al lumii, un cosmopolit în cel mai adevărat sens al cuvântului. (3)
Stoicismul lui Marc <Aureliu> a fost unic. Spre deosebire de predecesorii săi stoici îl vedem pe împărat capabil să facă față dificultăților incredibile cu care s-a confruntat. Era un om bolnăvicios care a trebuit să se confrunte cu intrigi politice constante, războaie la frontiere și afaceri de familie dificile. În ciuda tuturor acestora el a fost totuși capabil să-și mențină controlul emoțional, să guverneze într-o manieră justă și ordonată și bineînțeles să-și cultive propria virtute. Din acest motiv Dio <Cassius> scrie:
Totuși, nu a avut soarta pe care o merita căci nu a fost puternic la trup și a fost implicat într-o mulțime de necazuri aproape pe întreaga durată a domniei sale. Dar, din partea mea, eu îl admir tocmai pentru aceste motive, că în mijlocul unor dificultăți neobișnuite și extraordinare a reușit să supraviețuiască și să mențină imperiul.(4)
Marc Aureliu a fost împărat al întregii Rome, rege a sute de mii de oameni precum și filosof. A fost filosoful-împărat al Romei timp de nouăsprezece ani. Dar întrebarea care se pune este, a fost Marc Aureliu un filosof-rege doar în sensul cel mai literal al cuvântului sau a fost un filosof-rege așa cum l-a descris Platon în capodopera sa Republica? Atunci când oamenii îl numesc pe Marc <Aureliu> filosoful-rege e greu să discernem la care dintre aceste două tipuri de monarhi filosofici se referă. Acest articol va arunca lumină, sperăm, asupra diferenței dintre cele două tipuri și va descrie cu acuratețe domnia filosofică a lui Marc <Aureliu>.
Paradoxul filosofului-rege
Într-o zi de vară, dintre semesterele din anul trei de facultate stăteam în dormitor și citeam în liniște Republica lui Platon. Pereții camerei erau încă înțesați de postere cu Led Zeppelin și echipamente de sunet prăfuite rămase din anii de liceu. Mama a intrat mirată de liniște. „Ce faci?” m-a întrebat cu accentul ei coreean gros. I-am spus că citesc și a zâmbit aprobatoare. Citeam. Învățam, chiar și în vacanța de vară. Bun băiat. În toți anii aceștia presupusese că fac ceva de valoare pentru ca să am succes.
Din păcate, în ziua aceea toate speranțele și visurile ei pentru mine aveau să i se spulbere. A făcut greșeala să mă întrebe care va fi specializarea mea. (Mă întrebase de câteva ori și mai înainte dar de fiecare dată când îi spuneam dădea din cap și zâmbea. Nu știa cuvântul „filosofie” și nu reușeam să găsesc o modalitate pentru a i-l explica). „Filosofie”, i-am răspuns încă o dată. Din nou acel zâmbet neștiutor plin de aprobare. De data asta am făcut greșeala să scot dicționarul coreean – englez și să-i arăt ce înseamnă exact „filosofie”. Când a văzut cuvântul coreean pe care pusesem degetul a strigat, „Nu! Nu! Nu poți să faci asta! Încetează imediat! O să fii sărac toată viața. Ești nebun, ce-i cu tine?”
Reacția ei a fost brutal de sinceră – mamele coreene sunt bine-cunoscute pentru asta – și este ceea ce o mulțime de oameni cred astăzi despre filosofi, deși poate nu o spun.
Lucrurile nu s-au schimbat prea mult în ultimii două mii de ani. Aristofan îl ridiculiza pe Socrate pentru că mergea cu capul în nori iar Platon ne povestește cum Thales a căzut într-o fântână în timp ce cerceta stelele. Chiar și atunci, filosofii erau considerați nimic mai mult decât o adunătură guralivă de obscurantiști care nu știau nici măcar cum să-și lege șireturile de la încălțări. Sau, pentru a fi mai puțin anacronist, erau obscurantiști care nu purtau încălțări, pentru a face caz de sărăcia și lipsa lor de griji materiale.
Atunci când Platon insista că singura cale pentru a avea justiție este ca un filosof să devină rege sau viceversa, el era pe deplin conștient de percepția negativă a publicului față de filosofie.
Filosofia îi va învăța pe copii că este o.k. să-și bată părinții. Filosofia îi va învăța pe oameni că este o.k. să ucidă deoarece adevărul este relativ. Filosofia îi va învăța pe credincioși să se revolte împotriva religiei tradiționale. Filosofii te vor pune să plătești un onorariu substanțial doar pentru a te învăța cum să înfrângi un argument solid cu unul șubred. Filosofia va face din tine un cetățean care nu servește la nimic.
Astăzi: filosofia îi va învăța pe studenți că Dumnezeu nu există. (Uitați-vă la filmul, Dumnezeu nu a murit, ca dovadă a existenței acestei temeri printre creștini.) Filosofia este total nefolositoare oamenilor obișnuiți. Filosofia este o educație în gimnastica verbală. Filosofia ne distrage de la dobândirea adevăratei cunoașteri. (5)
Ideea filosofului-rege era tot atât de respingătoare atunci ca și acum (6). Filosofi-regi? Ce alt spațiu retoric ar fi mai potrivit pentru creșterea unor dictatori tiranici ca Hitler și Stalin? Puțini sunt cei care iau ideea în serios. Chiar și printre cei mai mulți dintre filosofi ideea este respingătoare.
Cu toate acestea, Platon nu se ținea de glume. Era paradoxal, îndrăzneț, poate chiar nepoliticos dar nu glumeț; practica filosofică era foarte diferită de ceea ce se chema un filosof în acel timp. Adevăratul filosof, trebuie să ne amintim, era un ideal. Această persoană trebuia să posede cunoașterea Binelui. (7) În acest caz nu exista nicio imperfecțiune, nicio slăbiciune umană pentru care trebuiau date explicații. Dacă o asemenea persoană ar fi existat, Platon prezicea că nimeni nu i-ar fi recunoscut expertiza filosofică. Realizarea unei societăți cu adevărat echitabile este aproape imposibil. (8)
Adevăratul filosof este asemenea unui căpitan de corabie care este privit de echipajul său ca un astrolog nefolositor. O metaforă potrivită care continuă povestea lui Thales. Platon folosește metafora în mod intenționat echivoc: navigația bineînțeles depinde de cercetarea stelelor dar în cazul căpitanului se presupune că nu este necesară nicio analiză metafizică. Avem aici cercetarea stelelor ca techne, ca meșteșug, ca pe o artă practică. Cunoștințele căpitanului despre stele sunt asemenea cunoștințelor doctorului despre sănătate sau cunoștințelor expertului în calculatoare despre cum să te scape de viruși. În aceste cazuri, ne adresăm experților pentru a obține ajutor deoarece știm că nu știm. În metafora cu corabia, noi, cititorii, vedem nebunia echipajului de a respinge știința căpitanului.
Ideea este că filosoful-rege ideal a lui Platon este un expert în arta guvernării care știe realmente cum să facă dreptate. Dacă am ști că o astfel de persoană există, am apela automat la acest filosof pentru a obține ajutor. Dar ăsta-i necazul. Nu știm. Și cum am putea să știm? Căci în fiecare caz „proba budincii o faci mâncând-o”.
Atunci când facem apel la experți pentru a obține ajutor presupunem că am facut apel la persoana potrivită când vedem că virusul a fost șters din calculator, că mașina merge bine sau că ne-am făcut sănătoși din nou. Acceptăm expertiza lor pe încredere, uneori pe bază de recomandare, însă fără să presupunem că știm noi înșine aceste lucruri. Și atunci când punem ca responsabil un filosof ne asumăm un risc și mai mare decât acela de a merge la un mecanic auto dubios. În plus, avem tendința să nu ne încredem în experți, în special în aceia aflați într-o poziție de autoritate. (9)
În asta constă paradoxul filosofului-rege: dacă toată lumea ar fi fost expertă în dreptate atunci fiecare ar fi putut recunoaște un filosof-rege dar în acest caz nu am mai fi avut nevoie de el. De vreme ce nu suntem experți cum am putea ști cine dintre noi este un filosof-rege? Fără cunoștința a ceea ce este binele (la Platon, Binele) nu ne putem da seama.
Oare filosofii sunt conducători buni? Tot ce putem face este să ne uităm pieziș în trecut pentru un răspuns aproximativ.
Dovada stă în puterea sa
Trădare, ciumă și război; în ciuda tuturor acestora Marc <Aureliu> a reușit să-și încordeze voința pentru a menține sub control delicatul echilibru de putere și să salveze imperiul. El a menținut ceea ce este cunoscut sub numele de Epoca de argint a Romei (10) și a întreprins totul pentru a face viața concetățenilor săi pe cât posibil mai prosperă și mai stabilă. S-a spus despre caracterul lui Marc <Aureliu> că „era auster dar nu aspru, modest dar nu timid și serios dar nu sumbru.”(11) În relațiile sale cu oamenii din toate păturile sociale era descris astfel:
Într-adevăr, față de oamenii <de condiție umilă> nu se purta diferit de felul cum se purta cu oamenii de condiție liberă. În toate lucrurile era remarcabil de moderat, în a-i opri pe oameni de la rău și în a-i încuraja să facă bine, generos în recompense, indulgent când ierta și astfel încât îi făcea pe cei răi buni și pe cei buni foarte buni – îngăduia chiar, dând dovadă de reținere, să fie criticat, și nu de puțini. (12)
Ca stoic, Marc <Aureliu> a avut un simț neclintit al datoriei față de aceia ce erau mai jos decât el în ierarhie; era un om dedicat serviciului și ar fi depus orice efort pentru îndeplinirea scopului său. Când au început raidurile triburilor germanice la frontierele nordice, Marc <Aureliu>, mai degrabă decât să crească taxele publice pentru a-și finanța campania, și-a vândut toate bunurile imperiale pentru a plăti intervenția. (13) A văzut acestă acțiune nu doar ca necesară, ci și ca pe una impusă de însăși datoria sa de om aflat într-o poziție de bogăție și putere.
Când era cazul să aplice o pedeapsă în cadrul sistemului judiciar, disciplina sa filosofică îi dicta, de asemenea, deciziile. Istoria augustă ne spune despre Marc <Aureliu> că:
Era ceva normal pentru [Marc Aureliu] să sancționeze toate delictele cu pedepse mai ușoare decât cele impuse în general de legi, dar uneori, față de aceia care erau în mod vădit vinovați de încălcări serioase ale legii el a rămas inflexibil… Supraveghea cu meticulozitate aplicarea justiției, mai mult chiar în relațiile sale cu dușmanii capturați. Și a colonizat nenumărați străini pe pământ roman. (14)
Împăratul și-a trăit întreaga viață ca un adevărat filosof, a vorbit ca un filosof și a condus ca un filosof.
Căci atât de mare era serenitatea lui Marc <Aureliu> încât niciodată nu-și schimba expresia feței (fie în suferință sau în bucurie) fiind devotat filosofiei stoice pe care a învățat-o de la cei mai buni profesori și a dobândit-o din fiecare sursă. (15)
El era generos, indulgent și a întruchipat multe dintre noțiunile moderne ale spiritului republican, și asta în timp ce ocupa cea mai înaltă poziție a puterii imperiale.
O democrație filosofică
Prețuim democrația pentru că ne dă puterea să dăm tiranii jos de pe tron. Democrația este realistă în aprecierea umană: vor exista la fel de mulți dacă nu chiar mai mulți filosofi-regi falși decât sunt mecanici auto dubioși. Democrația ne permită să-i contestăm, să-i avertizăm pe ceilalți și să-i punem pe acești impostori la locul lor. Libertatea de exprimare este un dispozitiv de siguranță crucial.
Totuși, sistemul democratic se bazează pe presupunerea că știm cu toții ce este bun pentru noi, că putem înfăptui binele prin știința noastră colectivă. Lucruri rele se vor întâmpla dar schimbarea este totdeauna la orizont. „Schimbarea” e ceva de care ne-am îndrăgostit, dar acest slogan politic se bazează pe o presupusă nemulțumire generală și pe prezumția că schimbarea va fi în bine.
Dar oare suntem noi în mod colectiv experți în virtute și justiție? Și dacă împreună cârmuim corabia, încotro se îndreaptă?
Vânturile ne împing într-o direcție, apoi în altă direcție. Educația este de cea mai mare importanță într-o democrație, dar educația în sine este un alt element bătut de furtuna opiniilor.
Nu se va pune capăt problemelor statelor sau ale umanității însăși până ce filosofii nu vor deveni regi în acestă lume sau până ce aceia pe care acum îi numim regi și domnitori vor deveni cu adevărat și în mod real filosofi iar puterea politică și filosofia vor ajunge astfel în aceleași mâini. (16)
Este cunoscut că părinții fondatori ai Americii au apreciat educația ca esențială pentru democrația reprezentativă (ceea ce preferau să numească „Republică”).
Instituțiile erudite ar trebui să fie instrumentele favorite ale tuturor oamenilor liberi. Ele luminează mintea publicului și asta este cea mai bună măsură de siguranță împotriva uzurpărilor abile și periculoase ale libertății publice. – James Madison (17)
O căutare rapidă pe internet va evidenția numeroase citate <ale părinților fondatori> care elogiază virtuțile educației pentru toți. Ceea ce nu este totdeauna luat în considerare este tipul de educație pe care îl primeau, ce înțelegeau ei prin educație. Lor, li se pretindea să știe deja greaca și latina înainte să meargă la facultate. Ceea ce trebuiau să știe pentru a trece examenele de admitere depășește cu mult ceea ce se cere acum de la absolvenții de liceu. Educația lor punea accentul pe perioada clasică și le instila setea de a dobândi virtutea și înțelepciunea.
Democrația este un cuvânt care astăzi are conotații pozitive și din motive întemeiate. Dar educația nu a fost menită democratizării. O educație filosofică ne-ar învăța cel puțin cum să facem distincția între retorica goală și argumentele solide sau cum să identificăm un simplu paralogism. Aceasta este necesar atunci când ne alegem „căpitanii” și ar trebui să fie inclusă în educația publică. Sunt încă multe lucruri care trebuie să fie făcute pentru educația publică la toate nivelurile, mai multe decât fiecare dintre noi își închipuie. S-ar putea să nu cunoaștem niciodată justiția ideală a Republicii, dar pentru noi, puterea se poate uni cu înțelepciunea într-un mariaj fericit, sau cel puțin aproximativ. Pentru ca asta să aibă loc trebuie ca noi toți să ne stabilim țeluri mai înalte.
Băiatul care avea să devină filosof
Marc Aureliu a fost un adevărat luptător, el nu a dansat prin viață; în schimb, viața sa a fost un continuu meci de box. A făcut tot posibilul să-și țină fruntea sus și să-i inspire pe cei din jurul său să devină mai buni decât erau.
El a studiat filosofia cu zel, chiar de mic copil. Când avea doisprezece ani a luat haina de filosof, iar mai târziu, și-a încercat rezistența la eforturi fizice – studiind într-o mantie greacă și dormind pe pământ. Totuși, (cu ceva greutate) mama sa la convins să doarmă pe un divan acoperit cu piei. (18)
În ultimele sale zile putem vedea chiar răspunsul armatei, pe care a condus-o în luptele din nord, atunci când a auzit de boala care în cele din urmă îi va lua viața: „Armata, când a auzit de boala sa, a plâns zgomotos, căci îl iubeau numai pe el.” (19) Chiar și pe patul de moarte Marc <Aureliu> a practicat neobosit virtuțile stoice. Purtându-se cu indiferență față de inevitabila sa moarte, a spus celor iubiți care privegheau, „nu plângeți pentru mine, ci gândiți-vă în schimb cât de mulți sunt cei ce suferă și mor.” (20)
Imperiul a trăit în sincronie cu Marc <Aureliu>; imperiul a dăinuit atâta timp și atât de bine cât el. Moartea sa a marcat sfârșitul unei ere și începutul decăderii imperiului. Cassius Dio scria despre moartea lui Marc <Aureliu> că, „…istoria noastră descinde acum dintr-un regat de aur la unul de fier și rugină”.(21)
Și acum ajungem în cele din urmă la întrebarea adresată la începutul acestui articol, a fost Marc Aureliu filosoful-rege al lui Platon?
Conceptul kallipolis-ului lui Platon cu al său filosof-rege conducător este profund nuanțat și întruchipează multe noțiuni stricte precum armonizarea virtuților cardinale a „înțelepciunii, curajului, stăpânirii de sine și moralității” (22) precum și cunoașterea Binelui. Marc <Aureliu> ar putea sau nu să se potrivească descrierii. Viața lui Marc <Aureliu> și domnia sa ar fi reprezentat cu siguranță o consolare pentru Platon prin aceea că un filosof a putut să fie rege și că un asemenea conducător a putut trăi ducând un stil de viață filosofic și împărtășind din acea înțelepciune administrației sale publice. Marc <Aureliu>, chiar dacă poate nu a fost filosoful-rege din kallipolis-ul lui Platon, a fost totuși un filosof-rege în cel mai literal sens al cuvântului.
Bineînțeles noțiunea stoică de înțelept și noțiunea platonică de suflet armonizat sunt diferite; totuși, ambele coincid în aceea că cheia către o societate echitabilă este un conducător care întruchipează ideile lor corespunzătoare de virtute armonizată. Edward Gibbon în capodoperă sa, Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman, remarca măreția domniei antonine și afirma că:
„Dacă am face apel la cineva pentru a determina acea perioadă din istoria lumii în decursul căreia condiția umană a fost cea mai fericită și mai prosperă, el ar numi-o fără ezitare pe aceea care s-a scurs de la venirea la putere a lui Nerva și până la moartea lui Marc Aureliu. Domniile unite ale celor cinci împărați din acea epocă sunt probabil singura perioadă din istorie în care fericirea unui mare număr de oameni a fost singurul țel al guvernării. Formele administrației civile au fost conservate cu grijă de Nerva, Traian, Hadrian și Antonini, care erau încântați de desfășurarea libertății și erau mulțumiți să se considere drept administratori răspunzători de lege. Astfel de principi ar fi meritat onoarea de restauratori ai republicii, dacă romanii din zilele lor ar fi fost capabili să se bucure de o libertate rațională.” (22)
Poate Marc <Aureliu> nu a fost filosoful-rege al lui Platon, dar a fost fără îndoială filosoful-împărat.
Completare
Multe dintre citatele folosite pentru a justifica punctele de vedere susținute în acest articol, citate referitoare la viața, domnia și caracterul lui Marc Aureliu au fost luate din vechile scrieri cunoscute ca Istoria augustă, care sunt în mod notoriu contestate ca fiind nesigure în multe privințe. Cu toate acestea, indiferent de validitatea lor, multe alte scrieri care menționează viața sa, inclusiv cele ale lui Cassius Dio, confirmă în mod coerent caracterul lui Marc Aureliu așa cum este portretizat în Istoria augustă.
Steven Umbrello este actualmente student la filosofie, specializarea filosofia științei și filologie clasică la Universitatea din Toronto precum și membru debutant al Institutului pentru risc catastrofic global. Îi place să-și petreacă timpul citind cărți de filosofie și de istorie precum și să scrie pentru site-urile sale web Biblioteca din piele și Stoic vorbind.
Tina Forsee este absolventă a Colegiului Marlboro, licențiată în filosofie și franceză. Ea lucrează la un roman în care explorează relația dintre rațiune și credință prin intermediul unor personaje contemporane bazate vag pe Republica lui Platon. Tina scrie articole despre filosofie și ficțiune pentru blog-ul Scara Diotimei și contribuie la Biblioteca din piele.
Sursa
articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/08/29/marcus-aurelius-philosopher-emperor-or-philosopher-king-by-steven-umbro-and-tina-forsee/
Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.
Note
(1) Adică site-ul Stoicism Today
(2) Cassius Dio, Hist. Rom. 72. 34-35
(3) Cosmopolitismul este o dogmă fundamentală a doctrinei filosofice stoice. Autocunoașterea dintr-o perspectivă cosmică (privirea de sus) permite unei persoane să priceapă că este o picătură într-o mare mulțime de oameni.
(4) Cassius Dio, Hist. Rom. 72. 36.
(5) „În majoritatea timpului, cei mai mulți dintre noi nu-și fac griji în legătură cu aceste chestiuni. Dar cu siguranță aproape cu toții ne întrebăm uneori: De ce ne aflăm aici? De unde venim? Tradițional, acestea sunt întrebări adresate filosofiei, numai că filosofia a murit.” — Stephen Hawking.
Vezi de asemenea: „Din acest punct de vedere teama mea este că filosofii
cred că pun întrebări cu adevărat profunde despre natură. Și ca om de știință
îți vine să spui: ce crezi faci? De ce îți bați capul cu înțelesul înțelesului?
… Dintr-o dată totul se transformă într-o discuție asupra definiției
cuvintelor. Și aș prefera mai degrabă să discut despre idei. Și când faci asta
nu te abați spre chestiuni care crezi că sunt importante deoarece așa ai
învățat la orele de filosofie. Omul de știință spune: uite, am toată lumea asta
necunoscută de explorat, eu trec mai departe și te las în urmă.” — Neil
DeGrasse Tyson.
(6) Termenul „filosoful-rege” are conotații atât de negative încât a devenit un cuvânt-cod pentru „tiran”. Vezi Obama, al nostru filosof-rege de Victor Davis Hanson.
(7) Platon nu ne spune prea multe despre Bine în sine, ca și cum nu ar vrea să arunce mărgăritare înaintea porcilor. Binele este pus în discuție atât în alegoria peșterii (Cartea a VI-a) cât și în „linia de delimitare” (chiar înainte de alegoria peșterii, 509 – 511) din Republica.
(8) Dar asta nu înseamnă că Platon nu a încercat să realizeze ceva asemănător. În Scrisoarea a șaptea, veți gasi o descriere a lui Platon despre cum a încercat să-l transforme pe Dionysius II, tiranul Siracuzei, într-un filosof. El a eșuat lamentabil și abia a scăpat cu viața.
(9) Gândiți-vă la răspunsul dat experților în timpul crizei fiscale din 2012. Jason Stanley a scris un articol care tratează acest subiect intitulat Filosofii-regi și povârnișurile fiscale.
(10) Epoca de argint a continuat până la moartea lui Marc Aureliu după cum descriu Teuffel and Schwabe 1892, p. 192. „Secolul al doilea a fost o perioadă fericită pentru statul roman, ba chiar cea mai fericită din întreaga durată a imperiului… Dar în lumea literară lasitudinea și enervarea, care vorbesc despre declinul Romei, au devenit incontestabile… punctul forte era imitația.”
(11) Istoria augustă, 4.5.
(12) Ibidem, 12.1.
(13) Ibidem, 17.4.
(14) Ibidem, 24.1.
(15) Istoria augustă, 16.3.
(16) Republica lui Platon, 473.
(17) Madison, Scrieri 9:103–9
(18) Istoria augustă, 2.6.
(19) Ibidem, 28.1
(20) Ibidem
(21) Cassius Dio, Hist. Rom. 72. 36 – Această noțiune de degenerare a statului este similară aceleia de degenerare a formelor politice în Republica lui Platon. Conform filosofiei lui Platon cea mai pură formă de guvernare, kallipolis-ul, va degenera în cele din urmă într-o plutocrație, apoi într-o oligarhie, după asta în democrație și în final într-o tiranie. Marc <Aureliu> descria în mod similar cea mai pură formă romană de guvernământ și deși statul roman nu a degenerat în formele ulterioare prezise de Platon pentru kallipolis, după moartea lui Marc <Aureliu> statul a început totuși să intre în declin și s-a prabușit.
Platon, Republica 427
(22) Gibbon, 1909, p. 78
Bibliografie:
Platon, Republica
Cassius Dio, Istoria romană
Istoria augustă
(6) Termenul „filosoful-rege” are conotații atât de negative încât a devenit un cuvânt-cod pentru „tiran”. Vezi Obama, al nostru filosof-rege de Victor Davis Hanson.
(7) Platon nu ne spune prea multe despre Bine în sine, ca și cum nu ar vrea să arunce mărgăritare înaintea porcilor. Binele este pus în discuție atât în alegoria peșterii (Cartea a VI-a) cât și în „linia de delimitare” (chiar înainte de alegoria peșterii, 509 – 511) din Republica.
(8) Dar asta nu înseamnă că Platon nu a încercat să realizeze ceva asemănător. În Scrisoarea a șaptea, veți gasi o descriere a lui Platon despre cum a încercat să-l transforme pe Dionysius II, tiranul Siracuzei, într-un filosof. El a eșuat lamentabil și abia a scăpat cu viața.
(9) Gândiți-vă la răspunsul dat experților în timpul crizei fiscale din 2012. Jason Stanley a scris un articol care tratează acest subiect intitulat Filosofii-regi și povârnișurile fiscale.
(10) Epoca de argint a continuat până la moartea lui Marc Aureliu după cum descriu Teuffel and Schwabe 1892, p. 192. „Secolul al doilea a fost o perioadă fericită pentru statul roman, ba chiar cea mai fericită din întreaga durată a imperiului… Dar în lumea literară lasitudinea și enervarea, care vorbesc despre declinul Romei, au devenit incontestabile… punctul forte era imitația.”
(11) Istoria augustă, 4.5.
(12) Ibidem, 12.1.
(13) Ibidem, 17.4.
(14) Ibidem, 24.1.
(15) Istoria augustă, 16.3.
(16) Republica lui Platon, 473.
(17) Madison, Scrieri 9:103–9
(18) Istoria augustă, 2.6.
(19) Ibidem, 28.1
(20) Ibidem
(21) Cassius Dio, Hist. Rom. 72. 36 – Această noțiune de degenerare a statului este similară aceleia de degenerare a formelor politice în Republica lui Platon. Conform filosofiei lui Platon cea mai pură formă de guvernare, kallipolis-ul, va degenera în cele din urmă într-o plutocrație, apoi într-o oligarhie, după asta în democrație și în final într-o tiranie. Marc <Aureliu> descria în mod similar cea mai pură formă romană de guvernământ și deși statul roman nu a degenerat în formele ulterioare prezise de Platon pentru kallipolis, după moartea lui Marc <Aureliu> statul a început totuși să intre în declin și s-a prabușit.
Platon, Republica 427
(22) Gibbon, 1909, p. 78
Bibliografie:
Platon, Republica
Cassius Dio, Istoria romană
Istoria augustă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu