Cum să-ți stabilești obiective stoice

de Rob Thompson

Ar trebui oare să punem mai puțin accentul pe obiective? Tocmai despre asta își propune să vă vorbească Rob. Sursa fotografiei: aici.

Timp de mai mulți ani am fost obsedat de obiective. Eram o persoană căreia îi plăcea să facă planuri și să-și stabilească obiective. În trecut, obișnuiam să stabilesc unul sau chiar trei obiective pe an, apoi obiective secundare pentru fiecare lună. După care încercam să-mi dau seama ce pași trebuie să fac în fiecare săptămână și să-mi petrec fiecare zi conform acelor pași. Din nefericire, nu merge niciodată așa frumos. Știți cu toții asta.

În ultimii ani am învățat o altă cale. Este o schimbare radicală în gândire și acțiune spre un mod de a fi mai liber și mai fluid. Am realizat două lucruri:

1. Obiectivele (dorința de îmbunătățire) nu sunt în concordanță cu satisfacția (a fi fericit cu situația în care te afli).
2. Obiectivele nu sunt necesare (multă vreme am crezut că sunt, dar nu sunt).

Pentru a ilustra aceste două puncte să luăm o zi tipică:

Mă trezesc dimineață și am obiectivul să fac exerciții pentru o periodă fixă de timp. În unele zile îmi ating obiectivul și îmi permit să mă simt bine în timp ce conduc mașina spre serviciu. Dacă m-aș fi trezit mai târziu decât era programat și nu mi-aș fi atins obiectivul planificat pentru exercițiile de dimineață, aș fi condus mașina simțindu-mă prost. Odată ajuns în mașină am obiectivul să ajung la muncă într-un anumit timp. La serviciu, îndeplinirea obiectivelor e comună fiecărei activități. După serviciu, mă duc la supermarket cu obiectivul de a cumpăra totul de pe lista mea de cumpărături. De-a lungul zilei încerc să merg destul de departe și de mult ca să-mi ating obiectivul de 10 000 de pași. Încerc să dorm opt ore în fiecare noapte. Cu alte cuvinte încerc să ating un obiectiv chiar și atunci când nu sunt conștient! În timpul meditației de seară, mă gândesc la ziua trecută și decid dacă a fost una reușită sau nu. Lucrurile care trebuie îmbunătățite se învârt de regulă în jurul întrebării, mi-am atins sau nu toate obiectivele?

Așadar e cinstit să admitem că aproape orice activitate pe care o depunem se ghidează după un obiectiv, un țel. Definiți succesul drept îndeplinirea unor obiective similare? Dar ce s-ar întâmpla dacă ați renunța la acestea? Ați mai putea avea succes? Și cum ar arăta o viață fără obiective?

Gândiți-vă că: adesea credem că obiectivele sunt necesare pentru a realiza ceva, dar în realitate nu sunt.

Obiectivele, așa cum le definesc eu, sunt ceva cu rezultat prestabilit ... dar de ce trebuie să fie acel rezultat singurul rezultat bun? Există o mulțime de rezultate bune și concentrându-se asupra unuia singur este o limitare mult prea mare.

Obiectivele sunt complet inventate și fără prea multe informații despre ce se va întâmpla în viitor așa cum ne dăm seama pe măsură ce lucrăm să le punem în practică. Apar dintr-o fantezie despre felul cum am vrea noi să fie viitorul, dar la drept vorbind nu sunt realistice. Și cum nu putem prezice sau controla ce se va întâmpla în viitor, stabilirea obiectivelor devine o activitate inutilă.

Fără aceste obiective specifice trebuie să ne dăm seama ce înseamnă succesul pentru noi și astfel să ne întrebăm dacă aceasta este sau nu o definiție acceptabilă. Ce rost are să urmărim un obiectiv dacă atunci când îl atingi realizezi că nu este ceea ce îți doreai la început?

Cum arată succesul?

Am realizat că există o mulțime de modalități de a decide cum arată succesul fără a-ți fixa obiective. De exemplu, dacă vrei să termini un maraton sub 4 ore și treci linia de sosire în 3 ore și 59 de minute poți să spui că ai reușit. Sau ai putea să spui că ai reușit dacă ai terminat maratonul, indiferent de timpul scos. Sau succesul ar putea consta în încercarea de a termina un maraton, indiferent dacă ai trecut linia de sosire sau nu. În toate aceste scenarii ai făcut tot ce stă în putința ta și indiferent ce se întâmplă ai succes. Ce altceva ai mai putea face decât să-ți dai toată silința? Bucură-te de acest efort, meriți să o faci.

Dacă pentru tine succesul înseamnă să stabilești un obiectiv și apoi să îl îndeplinești în ciuda tuturor obstacolelor întâmpinate, atunci pregătește-te să ai de-a face cu sentimente negative în cazul în care rezultatele nu sunt la nivelul dorit. Pe de altă parte, dacă succesul înseamnă să faci tot ce îți stă în putință nu vei fi dezamăgit niciodată și vei putea fi mulțumit de ce-ai făcut.

Adoptând această abordare vei putea deci să faci față incertitudinilor din viață. Așa cum scrie Oliver Burkeman în cartea sa, Antidotul - fericirea pentru oamenii care nu suportă gândirea pozitivă:

Ceea ce ne motivează implicarea în stabilirea obiectivelor și planificarea viitorului, în cele mai multe din cazuri, nu este deloc recunoașterea meritelor pregătirii și prevederii, ci mai degrabă e ceva profund emoțional, și anume: sentimentul adânc de disconfort în fața incertitudinilor. Confruntați cu anxietatea în fața viitorului necunoscut, ne implicăm cu tot mai multă înverșunare în viziunea noastră favorită a acelui viitor – nu pentru că ne va ajuta să-l realizăm ci pentru că ne ajută să scăpăm de sentimentul de insecuritate din prezent.

Clauza rezervei stoice

Așadar obiectivele sunt încercări de a face față disconfortului datorat incertitudinilor. În schimb de ce să nu acceptăm această incertitudine? La stoici, recunoașterea incertitudinii era cunoscută sub denumirea de „clauza rezervei” (exceptio). Astfel, ei uneau intenția și acțiunea. Din Seneca:

Înțeleptul nu își schimbă hotărârea dacă totul rămâne pe de-a-ntregul cum era atunci când a luat-o... totuși, în anumite cazuri, acesta acționează „cu clauza rezervei”... și în hotărârile sale cele mai ferme admite posibilitatea unor evenimente neprevăzute.

Cea mai sigură strategie este să pui rar la încercare [soarta], și totuși să nu uiți și să nu te încrezi niciodată în ea. Astfel: „voi naviga dacă nimic nu se întâmplă”, „voi deveni pretor dacă nimic nu mă împiedică” iar „acțiunea mea va avea succes dacă nimic nu intervine”. Pentru asta spunem că nimic nu i se întâmplă înțeleptului împotriva așteptărilor sale.

Marc Aureliu ne sfătuiește astfel:

Nu te tulbura imaginându-ți viața în întregul ei; nu aduna în minte necazurile multe și felurite pe care le-ai avut în trecut sau pe acelea ce le prevezi în viitor.

De asemenea:

Încearcă să faci oamenii să coopereze prin argumente convingătoare; totuși, acționează împotriva voinței lor dacă principiile justiției o cer. Iar dacă cineva se folosește de forță pentru a te împiedica, atunci adoptă un mod de acțiune diferit; resemnează-te fără regrete și transformă obstacolul într-o ocazie de a-ți exersa o altă virtute. Amintește-ți că încercarea ta este supusă întotdeauna condițiilor exterioare; nu ținteai să realizezi imposibilul. Și atunci, ce ținteam? Pur și simplu încercarea însăși. Și în privința asta ai reușit; iar odată cu asta ți-ai atins și scopul existenței tale.

Stoicul înțelege că există evenimente în afara controlului său care îi influențează acțiunile și intențiile. Chiar și atunci când faci totul exact cum trebuie, nu faci treaba în mod ideal. Și iată de ce: pentru că ești limitat în acțiunile tale. Când nu îți vine să faci ceva, trebuie să te forțezi să o faci. Calea ți-a fost aleasă, așa că nu e locul pentru a căuta o altă cale. Trebuie să-ți urmezi calea, chiar și atunci când îți dorești cu pasiune altceva.

Unele sisteme de obiective sunt mai flexibile, dar nimic nu este la fel de flexibil ca a nu avea obiective. Definește succesul înainte de începe orice activitate și stabilește de asemenea ce va însemna succesul pentru tine. Există mai multe opțiuni. Succesul poate fi îndeplinirea obiectivelor stabilite sau efortul sau amândouă.

Prin urmare, cum funcționează totul? Păi, să fiu cinstit, nu există un singură cale. Dar treaba merge cam așa:

Există nuanțe de gri și diferite niveluri și etape ale succesului. Învață-te să accepți că efortul depus este mult mai important decât autocritica pentru neîndeplinirea succesului total. Odată ce vei face asta te vei putea trezi în fiecare zi și vei simți un sentiment de recunoștință. Vei fi recunoscător că ești în viață.

Apoi întreabă-te, „ce îmi vine să fac astăzi?” Odată ajuns la acest punct nu există constrângeri, dar întrebarea este importantă.

Începe și lucrează la ceva care te interesează și care-ți place. Este oare acest lucru pe care-l faci o destinație sau un obiectiv? În unele privințe, este, dar nu este fixat. Nu există niciun plan prestabilit și destinația nu contează la fel de mult ca și procesul sau călătoria.

Este o greșeală firescă să te concentrezi mai mult pe rezultate decât pe călătoria care duce la rezultate. Cu cât te implici mai mult în călătorie cu atât mai benefice vor fi rezultatele. Cu cât petreci mai mult timp concentrându-te pe rezultate cu atât mai negative vor fi rezultatele.

Pe măsură ce trece timpul s-ar putea să schimbi ceva din mers, în funcție de fluxul de idei. Lucrând împreună cu alții, ai putea beneficia de idei pe care nu le-ai prevăzut despre lucruri care se întâmplă pe parcurs. Nu ai fi putut să prevezi unele lucruri de la început. Așa că trebuie să te adaptezi – niciun plan nu poate prezice totul și niciun obiectiv nu este adecvat însărcinării.

Ai putea chiar să schimbi complet lucrurile, dacă intervine ceva nou sau dacă apare o nouă oportunitate. Renunți la ideea ta despre cum ar trebui să se întâmple lucrurile astăzi, pentru că nu ești foarte atașat de aceste idei. Ele nu înseamnă nimic pentru tine; singurul lucru important este fluxul.

Nicio destinație sau scop nu contează, atunci când toate sunt bune. Fiecare pas făcut de-a lungul drumului devine atunci destinația ta și este exact acolo unde ar trebui să fie. Obiectivele sunt marea iluzie în care crede societatea noastră. Învață să fii flexibil în loc să fii rigid. Învață să înțelegi schimbarea și insecuritatea, în loc să-ți fie teamă de ea. Și fă tot ceea ce îți stă în putință, admițând totodată că sunt lucruri care se află în afara controlului tău. Dacă poți face asta, atunci nu vei cunoaște eșecul.

Atunci când ne fixăm obiective ne închidem în fața oportunitățile noi care se deschid în toate direcțiile. Acestea sunt oportunitățile pe care nu am fi putut să le prevedem atunci când am pornit la drum; și pentru că suntem fixați pe obiectiv nu ne putem permite să mergem pe o altă cale.

Atunci când nu reușim să obținem rezultatul imaginat (lucru care se întâmplă adesea), ne simțim prost. Dar dacă am renunța la fantezie am putea să ne bucurăm pur și simplu de munca noastră.

Atunci când ne fixăm pe îndeplinirea unui rezultat viitor, nu vedem unde suntem acum și nici nu suntem mulțumiți cu situația în care ne aflăm. Și nici nu am putea fi, deoarece avem privirea ațintită asupra obiectivului viitor și asta ne motivează (iar nu dorința de a ne bucura de momentul prezent).

Atunci când avem o mentalitate orientată spre viitor, acesta nu încetează dacă/atunci când ne îndeplinim obiectivul. Căci îndeplinim obiectivul și imediat ne îndreptăm către obiectivul următor.

Amintește-ți întotdeauna: călătoria este totul. Destinația este secundară.

Adevăratul călător nu are un plan fix și nu este hotărât să ajungă – Lao Tzu

Rob Thompson trăiește la Newcastle-Upon-Tyne în Anglia. Cu câțiva ani în urmă, realizând că are mai puțin timp înaintea sa decât în urmă, s-a văzut obligat să mediteze asupra sensului vieții sale. Astfel a început să se întrebe care sunt lucrurile care contează cu adevărat. Ajungând treptat să se împace cu „sine însuși” a realizat că o serie întreagă de lucrări îi pot fi de folos. După multe lecturi și reflecții a descoperit filosofia stoică, care i s-a părut cea mai rezonabilă. Rob Thomson redactează blogul Prokopton.com, care se angajează să folosească această înțelepciune veche într-un mod practic. El scrie pe blogul Prokopton.com cu speranța de a o face în mod responsabil. Vrea să-și urmărească progresul, să construiască o viziune coerentă asupra lumii și astfel să restituie ceva unei comunității lărgite.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/12/05/how-to-set-stoic-goals-by-rob-thompson/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

Stoicismul și condiția umană

de John Sellars

O remarcă obișnuită vizavi de interesul renăscut pentru stoicism din ultima vreme este că acesta reprezintă pur și simplu o reacție la actualele greutăți economice existente în anumite părți ale lumii dezvoltate. Datorită vremurilor grele oamenii își îndreaptă privirea spre stoicism, se spune, iar atunci când totul merge bine se interesează puțin sau nu au nevoie de stoicism. Remarca evocă expunerea lui Hegel de acum două secole despre stoicismul roman, în care acesta susținea că accentul pe transformarea de sine reflectă pur și simplu faptul că erau neputincioși să schimbe lumea.

Eu nu cred că acestă remarcă este corectă. Desigur ea ar putea să fie adevărată în unele cazuri, dar nu spun toată povestea. Mai degrabă decât să văd stoicismul ca pe un răspuns la circumstanțele externe actuale, ca pe un fel de terapie pe termen scurt contra actualelor împrejurări potrivnice, eu l-aș considera mai degrabă ca pe un răspuns la ceva mult mai primordial și mai fundamental despre condiția umană. Ideile principale prezentate de stoicii romani reflectă toate, în moduri diferite, faptul că suntem prin fire ființe finite, muritoare și cu puteri limitate.

Viețile noastre sunt prin natura lor scurte momente în timp. Fiind finiți nu putem, în mod necesar, controla pe deplin lumea externă. Nu avem niciun cuvânt de spus dacă să ne îmbolnăvim ori nu sau când anume vom muri. Putem desigur să facem tot ce ne stă în putere pentru a influența aceste lucruri - să ne îngrjim de sănătate, să căutăm un remediu pentru cancer și așa mai departe - dar nu vom putea niciodată să schimbăm adevărurile fundamentale și anume că suntem muritori și că vom muri, noi și toți cei pe care îi iubim. Oricât timp avem la dispoziție acesta este limitat și nu avem niciun cuvânt de spus despre cât de lung va fi sau când se va sfârși.

Nu doresc să fiu exagerat de pesimist, ci pur și simplu să afirm o serie de adevăruri. Stoicismul, ca multe alte filosofii orientate spre practică, reprezintă un răspuns chibzuit la aceste adevăruri. Intuițiile sale ne pot îmbogăți modul de a vedea lucrurile atât în perioadele bune și cât și în cele rele din viața noastră. Seneca ne sfătuiește să reflectăm la cât de multe sunt cele care până la urmă rămân în afara controlului nostru și atunci când lucrurile merg foarte bine dar și atunci când acestea merg prost. Succesele pe care le avem sunt tot atât de mult în afara controlului nostru ca și eșecurile noastre, ambele fiind produsul întâmplării și al forțelor din exterior în aceeași măsură în care se datorează eforturile noastre. Până la urmă, atitudinea stoică ar trebui să fie una de modestie în fața unor forțe mult mai mari decât noi înșine. Suntem doar niște aranjamente momentane ale materiei care în curând vor fi împrăștiate și uitate. După cum zicea Samuel Beckett:

Dau naștere cu un picior în groapă,

Lumina strălucește preț de-o clipă,

Apoi, din nou, e noapte.

Sau așa cum zicea Marcus Aurelius:

În a omului viață, timpul e o clipă, substanța trecătoare, percepția ștearsă, constituția întregului corp în descompunere, sufletul o morișcă de vânt, soarta greu de prezis și renumele îndoielnic; sau ca să spun așa, toate cele ale corpului sunt ca o apă curgătoare, cele ale sufletului vis și amăgire, viața e o luptă, o călătorie într-un ținut străin și după toate acestea uitarea deplină.

Acest tip de reflecții nu are nimic de-a face cu frustrarea de a nu a putea să schimbi lumea în bine. Bunăstarea economică și puterea politică nu le fac să dispară, așa cum ne ilustrează pe deplin cazul lui Marcus Aurelius. În schimb vorbesc despre ceva cu mult mai important, și anume, despre ce înseamnă să fii o ființă finită, cu durată și putere limitate, înconjurat de forțe care te pot copleși în orice moment. 

John Sellars este actualmente cercetător, membru al King’s College din Londra. Principalul său domeniu de cercetare este filosofia antică dar el este în mod egal interesat de influența sa târzie asupra filosofiei medievale, renascentiste și timpuriu moderne. El a scris două cărți despre filosofia stoică : Stoicismul și Arta de a trăi. Puteți citi mai multe despre lucrările lui John Sellars pe site-ul său internet.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/12/10/stoicism-and-the-human-condition-by-john-sellars/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

Barbarii în fața porților

Răspunsuri stoice în fața terorii islamiste și a crizei refugiaților

de Kevin Kennedy

 

Simbolul acesta a devenit „viral” pe măsură ce oamenii din întreaga lume au început să-și arate solidaritatea pentru atacurile din Paris. Care este abordarea stoică?

Sânge pe străzile a ceea ce tocmai fuseseră niște cartiere liniștite. Corpurile mutilate ale bărbaților, femeilor și copiilor, victime inocente ale unei violențe subite, presărate printre dărâmături. Supraviețuitorii, răniți și îngroziți, încercând să înțeleagă ceea ce tocmai li se întâmplase. Încet încet vor realiza că viețile lor au fost distruse pentru totdeauna. Și apoi statul răspunde rapid cu toată forța armată pe care poate să o adune. Autorii sunt fie uciși pe loc ori vânați și luați prizonieri. Aceia care au fost capturați sunt trimiși la Capitoliu și expuși în fața unei mulțimi care îi batjocorește înainte de a fi executați în mod public. După cum cititorii își vor da cu siguranță seama după ultima propoziție, aceasta nu este o descriere a recentelor atacurilor teroriste din Paris. În schimb, evenimentul la care se referă este invazia provinciei romane Panonia (în regiunea Dunării de sus) de către marcomani și quazi (triburi germanice antice) undeva între anii 167 și 170 e.n. „Războaiele marcomanice” (aprox. 167-180 e.n.) nu au prefigurat în niciun fel actualul conflict cu grupul Islamic Daesh (mai bine cunoscut ca ISIS). Cu toate acestea, aceia dintre noi care suntem interesați în filosofia stoică ar putea găsi că merită să ia în considerare felul cum romanii din secolul al II-lea, care au trăit la finalul perioadei de înflorire a stoicismului în lumea antică, au răspuns unui atac violent asupra modului lor de viață.

Historia Augusta pretinde că războaiele marcomanice au „depășit pe oricare altele din memoria oamenilor”. Romanii înșiși, oricât de obișnuiți erau cu războaiele, banditismul și violența, au fost șocați de brutalitatea atacului. Deși luptele nu au ajuns niciodată în apropierea Romei însăși, panica a izbucnit totuși acolo, deoarece era pentru prima dată când Italia fusese invadată în peste 260 de ani. Omul care a primit sarcina de ai respinge pe invadatori a fost împăratul Marc Aureliu (care a domnit între 160 și 180 e.n.). Astăzi Marc Aureliu este mult mai bine cunoscut ca filosof decât ca războinic. În timp ce războaiele marcomanice au fost de mult uitate, jurnalul filosofic al lui Marc Aureliu, Meditațiile, se bucură încă de o mare popularitate. Dar Marc Aureliu a petrecut mai mult din timpul său luptând decât filosofând. Încercările sale curajoase și totuși zadarnice de a pacifica regiunea s-au soldat numai cu moartea sa. Totuși, în anul 176 e.n. Marc Aureliu a decis că avusese deste succese pentru a organiza un triumf, pe care l-a sărbătorit împreună cu fiul și succesorul său Commodus (care a domnit între 180 și 192 e.n.). Victorioși dar traumatizați, romanii nu vor uita niciodată violentele atacuri marcomanice. O dovadă a acestui fapt poate fi văzută încă astăzi la Roma la Palazzo Colonna. Columna „aureliană” care domină acestă piață este dedicată lui Marc Aureliu și triumfului său asupra marcomanilor și quazilor. Columna, ridicată inițial pe Campus Martius, „Câmpul lui Marte” (dedicat zeului roman al războiului), are în jur de 30 de metri înălțime. De-a lungul întregii columne se află un basorelief amănunțit care cuprinde numeroase scene din războiele pe care Marc Aureliu le-a purtat: femei și copii îngroziți fugind din fața atacatorilor, lupta sălbatică dintre legiuni și dușmanii lor, precum și răzbunarea sinistră a romanilor victorioși. Pe margine, privind impasibil suferințele, luptele și moartea este însuși Marc Aureliu. Romanii i-au respins pe „barbari” – cel puțin pentru moment – și au restabilit sentimentul de securitate. Dar noi, moștenitorii culturali ai Romei din Occidentul de astăzi, cum vom răspunde amenințărilor la adresa propriei noastre securități?

Comparația dintre războaiele marcomanice și teroarea islamistă din secolul al XXI-lea poate părea neobișnuită. Invaziile germanice au reprezentat o amenințare la adresa existenței Imperiului Roman. Atacurile purtate de Daesh, oricât de oribile, nu au (încă) forța de a produce declinul și decăderea civilizației occidentale. Și totuși, aceasta este tocmai comparația care se face în acest moment. Se argumentează că la fel cum Roma a decăzut deoarece a permis prea multor triburi germanice să trăiască în interiorul frontierelor sale, tot așa societatea occidentală contemporană este acum amenințată de către numeroșii săi locuitori musumani. O astfel de retorică nu vine numai din partea unor cetățeni particulari care-și dau părerea pe bloguri lor personale ci și de la gânditori serioși care scriu pentru surse media respectate. Bine-cunoscutul dar controversatul istoric Niall Ferguson, de exemplu, compară vestul cu un imperiu care se clatină. După părerea sa, șocul îndepărtat pentru acest edificiu slăbit l-a constituit războiul civil sirian, deși acesta a fost atât un catalizator cât și o cauză directă a Völkerwanderung (migrării națiunilor) din 2015. Ca și înainte, ei au venit din toată periferia imperială – din Africa de Nord, din Levant, din Asia de Sud – iar de data asta ei au venit cu milioanele. Fără să folosească de fapt cuvântul, Ferguson portretizează refugiații drept noii barbari: un popor străin care practică o credință religioasă ostilă valorilor occidentale. Concluzia sa este clară. Ar trebui să ne fie teamă de oamenii aceștia, să împiedicăm cât mai mulți dintre ei să vină în ținuturile noastre și să reducem influența celor care sunt deja aici. Altminteri vom suferi soarta romanilor.

Stoicismul Astăzi este un forum pentru subiecte filosofice; prin urmare, forța acestor argumente precum și răspunsurile politice ce trebuie date terorismului și migrației trebuie să fie discutate altundeva. Dar există totuși un aspect stoic în toate aceste chestiuni. Precum vechii romani, confruntați cu urmările invaziilor germanice, mulți dintre noi astăzi în vest trăim acum într-o atmosferă de frică și furie. Dorința de a elimina amenințările la adresa siguranței nostre fizice și de a-i pedepsi pe cei care ne asaltează este firescă. Totuși după cum ne avertizează vechii stoici, nu trebuie să permitem pasiunilor primordiale să ne ghideze gândirea ci rațiunii și înțelepciunii practice. Stoicii recunosc nevoia de a ne distanța de emoțiile noastre, de a examina realitatea pe care o întruchipează și de a analiza acuratețea ei înainte de a formula un răspuns rațional. În ceea ce privește subiectul de față, care anume este chestiunea care ne cere un răspuns? Dacă nu suntem membri ai armatei sau poliției, atunci cei mai mulți dintre noi suntem afectați personal de criză numai când atunci ne întâlnim personal cu refugiații care și-au părăsit casele din Siria pentru a căuta siguranță și adăpost printre noi. Și filosofia stoică ne poate fi de mare ajutor aici.

Cel mai mare învățător stoic pe care îl cunoaștem, Epictet (care a trăit aprox. între 55 și 135 e.n.) a susținut principii stoice precum iubire în casă, armonie în stat, pace între națiuni și recunoștință față de Dumnezeu (Discursuri, Capitolul V). Adică stoicismul suține ferm promisiunea unei comunități care cuprinde întreaga umanitate. Obiectivul Daesh, totuși, este de a distruge această comunitate semănând discordia între musulmani și cei care nu sunt musulmani. Așa cum scria recent un journalist de la BBC, pentru a menține fluxul de recruți pe termen lung, jihadiștii au nevoie să-i facă facă pe musulmani să se simtă mai vulnerabili și mai alienați de societățile occidentale. Cea mai mare contribuție individuală pe care un stoic și-o poate aduce la stabilirea unei păci globale ar fi să lase deoparte temerile sale și să le ureze bun venit tuturor acelora care fug acum de violența și teroarea din Orientul Mijlociu. Prezența refugiaților aflați deja aici precum și faptul că mulți alții sunt pe drum sunt chestiuni care situează dincolo de controlul nostru personal. Totuși, ceea ce depinde de noi (indiferent de felul cum credem că ar trebui rezolvată criza refugiaților până la urmă) este să le arătăm bunăvoința pe care stoicii sunt datori să o arate fiecărui locuitor al acestei planete. După cum zicea Marc Aureliu, adaptează-te la mediu în care te-a aruncat soarta și arată dragoste adevărată față de acei semenii muritori cu care destinul te-a înconjurat. Într-adevăr, e posibil ca unii teroriști să se fi ascuns printre refugiați. Rațiunea ne dictează totuși că majoritatea dintre ei și-au părăsit casele pentru că viețile le erau amenințate. Cele câteva cazuri care ar putea să prezinte un pericol pentru noi sunt treaba autorităților. Între timp, pentru a putea trăi în această nesiguranță avem nevoie de tăria convingerilor noastre.

Problema este că mult prea adesea avem tendința să lăsăm deoparte propriile noastre principii stoice atunci când adevărul lor cere eforturi din partea noastră. După cum zicea și Epitet, putem într-adevăr să scriem și să citim despre aceste principii, și să le lăudăm când le auzim, dar nu suntem nici pe departe convinși de ele (Discursuri, V). Autorul eseului pe care îl citiți acum este tot atât de vinovat de acest eșec ca oricare altul. Trăiesc în Germania și Suedia, două dintre națiunile europene care acceptă cel mai mare număr de refugiați. (Suedia, cu numai 9 milioane de locuitori, a primit mai mulți refugiați pe cap de locuitor decât oricare altă țară.) Când întâlnesc refugiați care au ceea ce eu consider drept trăsături caracteristice ale musulmanilor conservatori (bărbați cu barbă, femei cu văl pe cap) trebuie să mărturisesc că prima mea reacție este un sentiment de disconfort. Cine sunt oamenii aceștia? Ce fac aici? Ce fel de credințe au? Dar apoi caut să mă detașez și să mă gândesc la înțelepciunea reacțiilor mele imediate. Sunt oare tipul de persoană care îi judecă pe ceilalți după cum arată? La urma urmelor, propria mea bunică nu a ieșit niciodată din casă fără batic și era o protestantă ferventă. Mai mult, când merg pe străzile din Göteborg ori Berlin văd o mulțime de hipsteri cu barbă. Și totuși nu mă tem de bunici sau hipsteri. Ce au făcut acești refugiați ca să merite suspiciunile mele? Oare nu se află aici tocmai pentru că nu vor să trăiască într-o țară dominată de extremism? Au îndurat greutăți incredibile să ajungă aici. (Mulți dintre ei nu ajung aici deloc.) Deși putem presupune că refugiații pe care îi văd pe străzi nu îmi împărtășesc valorile (la fel ca și în cazul aproape oricărui european autohton pe care-l întâlnesc), nu am niciun motiv rațional să cred că reprezintă o amenințare pentru mine, familia și prietenii mei, sau pentru societatea europeană în general. Reprezentarea imediată a „musulmanilor” din capul meu nu corespunde cu realitatea persoanei dinaintea ochilor mei. Oamenii aceștia nu sunt barbari. Sunt ființe umane.

Poate că acum, mai mult ca oricând, e nevoie să regândim unele dintre faimoasele cuvinte ale acelui luptător „antiterorist” antic care a fost Marc Aureliu. Ele au fost citate de nenumărate ori, de obicei cu referire la frământările vieții noastre de zi cu zi. Dar înainte de a le reconsidera, să ni-l imaginăm pe Marc Aureliu însuși, un soldat deprins cu lupta, sângele și moartea. Experiența sa din război se regăsește de asemenea în Meditațiile sale: Ai văzut vreodată o mână sau un picior retezate sau un cap decapitat zăcând pur și simplu acolo departe de corpul căruia i-au aparținut? Când Marc Aureliu ne îndeamnă să rămânem decenți în ciuda ororilor de nedescris, ne vorbește din experiență. El și-a purtat războaiele cu toată forța necesară pentru a înfrânge dușmanii. Dar nu există nicio dovadă că el ar fi pedepsit vreodată un popor întreg pentru sfidarea Romei. (așa cum era practica obișnuită la împărații și generalii romani.) Și acum gândiți-vă la următorul pasaj, probabil cel mai profund din Meditații în lumina propriei noastre situații: fii asemenea unui promontoriu de care se sparg neîncetat valurile; el stă ferm până când tumultul apelor din jurul său se sting și liniștea revine. „Ce ghinion, să mi se întâmple tocmai mie asta!” Deloc, ci spune mai degrabă, ”Ce noroc că după toate astea nu sunt plin de amărăciune, neabătut de prezent și nedezamăgit de viitor”.

Kevin Kennedy este un istoric germano-american de 53 de ani. Scriitor, lector și comentator, el locuiește împreună cu partenera sa suedeză și cei doi copii ai lor la Potsdam în Germania și Kungsbacka în Suedia. Specializarea sa universitară este istoria prusacă din perioada secolului al XVIII-lea. El a descoperit stoicismul acum douăzeci de ani dar acesta a devenit o parte integrantă din viața sa de zi cu zi odată cu Săptămâna Stoică din 2013.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/11/29/modern-stoic-responses-to-terror-by-kevin-kennedy/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.