de Christopher Gill
Profesor Emerit de Filosofie Antică la
Universitatea Exeter
Sursa fotografiei aici.
Introducere
Ne pot ajuta, oare, ideile etice stoice pentru a răspunde într-un mod mai
eficient la actuala criză a mediului, în special la încălzirea globală, care pare
a fi în mare parte produsul acțiunilor omenești? Această sugestie poate părea
implauzibilă la prima vedere. Vechii stoici nu aveau nicio experiență în crize
de felul acesta; astfel, nu putem să facem referire la vreuna din discuțiile
lor în felul în care am putea să o facem în legătură cu alte subiecte. Totuși,
există câteva idei stoice din care ne putem inspira pentru a ne edifica și a aprofunda
propriul nostru răspuns la această criză. Mă voi concentra asupra cadrului etic
pe care ar trebui să-l utilizăm, mai degrabă decât asupra măsurilor practice pe
care am putea să le luăm și asupra răspunsurilor individuale, mai degrabă decât
asupra acțiunilor guvernelor. În același timp voi arăta că acest cadru etic
este aplicabil și ne poate ajuta să determinăm măsurile specifice pe care ar trebui să
le luăm și că răspunsul nostru individual reprezintă fundamentul acțiunii pe
care guvernele ar trebui să o ia în numele nostru.
De o valoare cu totul deosebită în acest scop este idealul stoic al fraternității
umane precum și convingerile stoice că ființele omenești sunt parte integrantă a
naturii în întregul ei și că viața etică a omului ar trebui să consiste, în
parte, în a duce o viață în armonie cu natura. Totuși, pentru a arăta felul în
care aceste idei ne pot ajuta în atingerea scopului nostru, trebuie să le punem
în contextul lor specific în cadrul eticii stoice. De asemenea, există multe
alte caracteristici generale ale eticii stoice care prezintă un potențial
valoros în legătură cu acest subiect.
Reflecții asupra ecologiei
din punctul de vedere al virtuții și al fericirii
Cadrul etic stoic, ca în majoritatea celorlalte teorii filosofice antice
precum și în unele dintre cele moderne, este formulat din punctul de vedere al
virtuții și al fericirii (sau „înfloririi”, eudaimonia);
de asemenea, în centrul său este plasată dezvoltarea, concepută ca un proces ce
durează pe tot parcursul vieții. Dilemele morale contemporane generate de criza
mediului sunt adesea formulate din perspectiva datoriei
și a lui cine (sau ce) profită în mod deosebit de pe urma mediului.
Așadar, datoria noastră, mai presus de orice, este aceea de a face tot ce putem
pentru actualul mod de viață (pentru confortul și comoditatea noastră,
a familiilor și afacerilor noastre așa cum funcționează acestea în prezent) sau datoria noastră imperativă ar trebui să fie față de mediu, de planetă și de
generațiile viitoare – și de fapt, față de un viitor nu foarte îndepărtat acum că
semnele încălzirii globale sunt deja evidente? Ar trebui, oare, să
profităm noi înșine, familiile și afacerile noastre continuând să acționăm așa
cum o facem în mod obișnuit sau ar trebui să ne modificăm stilul de viață
într-un mod care ar face să profite umanitatea în general, precum și celelalte
animale (acum sau în viitor), dând o mână de ajutor la reducerea pagubelor provocate mediului pe care cu
toții îl avem în comun.
Totuși, există și un mod alternativ (și probabil unul compatibil) de a aborda această
dilemă, și anume, din punctul de vedere al virtuții și al fericirii. Fără îndoială,
ar trebui să vedem exercitarea virtuților (analizate de stoici drept
subdiviziuni ale înțelepciunii, curajului, stăpânirii de sine și spiritului de
justiție) drept acțiuni cuprinzătoare menite să minimizeze pagubele aduse
mediului. Aceasta implică o oarecare extindere a modului obișnuit în care ne
gândim la virtuți, de vreme ce avem tendința să le vedem doar din punctul de vedere
al relației noastre cu alte ființe omenești. Cu toate acestea, criza mediului are un
efect nu doar asupra altor oameni ci și asupra noastră ca specie: încălzirea globală
aduce cu sine amenințarea unei perturbări masive a modurilor de viață
existente, a resurselor și, pe termen lung, a supraviețuirii vieții umane pe
pământ. Așadar, aceasta este o extindere firească a felului cum ne reprezentăm
o acțiune virtuoasă.
Care ar fi avantajul de a reflecta la această problemă din punctul de
vedere al virtuții și al fericirii? Un argument puternic în acest sens este că
această abordare ne poate ajuta să promovăm motivația de a acționa într-un mod
responsabil din punct de vedere ecologic și de a face asta în mod consistent.
Conform mai multor abordări antice și moderne, fericirea noastră sau
înflorirea, în calitate de agenți morali, depinde
de dezvoltarea și exercitarea virtuților. Stoicismul susține această opinie în
cea mai fermă manieră posibilă, afirmând că fericirea, sau viață omenească optimă, constă în dezvoltarea și
exercitarea virtuților. Alte lucruri în afara virtuții, lucruri precum
sănătatea, proprietățile și o viață de familie stabilă, deși sunt căutate de
oameni, nu reprezintă o parte integrantă a fericirii noastre în aceeași măsură.
Astfel, dacă admitem că acțiunea virtuoasă include acțiunea responsabilă din
punct de vedere ecologic vom ajunge să considerăm că astfel de acțiuni
contribuie la atingerea fericirii noastre și a unei vieți omenești superioare. Nu
vom vedea situația noastră drept una în care suntem forțați să alegem între a
acționa într-un mod care ne promovează fericirea și a acționa într-un mod care
minimizează pagubele aduse mediului și care este benefic pentru viitoarele
generații de oameni. Acesta este unul dintre avantajele adoptării unei abordări
virtuos-etică a acestei probleme și în special a adoptării în acest context a
opiniei stoice referitoare la relația dintre virtute și fericire.
Relevanța teoriei stoice a
dezvoltării pentru subiectul de față
Gândirea stoică despre virtute și fericire este strâns legată de teoria evoluată
a dezvoltării (înțeleasă ca „apropriere” sau „familiarizare”, oikeiōsis). Stoicii așază foarte sus
ștacheta pentru virtute, așadar și pentru fericire, susținând în același timp
că toți oamenii sunt în mod fundamental capabili să ducă la bun sfârșit
procesul de dezvoltare care conduce la virtute și fericire. Prin urmare, în
teoria stoică, dezvoltarea etică nu este văzută doar ca o fază a vieții
omenești (o parte normală din procesul de creștere), ci ca un proces care
potențial ar putea dura toată viața. Altfel spus, viața etică (sau doar viața trăită
cum se cuvine) este un proiect în desfășurare, o aspirație către virtute și
fericire.
Care este relevanța punctului de vedere stoic despre dezvoltarea etică
pentru întrebarea, cum ar trebui să răspundem crizei mediului? Există câteva caracteristici
relevante. Una dintre ele este aceea că dacă acceptăm ideile stoice despre
psihologia umană (deși acestea au fost adesea contestate în antichitate și în
timpurile moderne), dezvoltarea etică aduce cu sine o transformare progresivă a
emoțiilor și dorințelor. În contrast cu gândirea aristotelică și platonică (și
cu ramurile comparabile din gândirea modernă), psihologia umană este văzută ca
funcționând într-un mod holistic și unificat, astfel încât schimbarea convingerilor
afectează emoțiile și dorințele în mod direct fără niciun fel de proces
distinct de educare a laturii iraționale a spiritului. Din acest punct de vedere,
schimbarea convingerilor despre ceea ce constituie virtutea și fericirea aduce
cu sine un răspuns motivațional unificat care ne modelează acțiunile în mod
direct. Prin urmare, dobândirea convingerii că acțiunea virtuoasă (și o viață
fericită) implică și o acțiune responsabilă din punct de vedere ecologic aduce
cu sine o schimbare motivațională, care alimentează în mod direct acțiunile pe
care le întreprindem.
O a doua caracteristică relevantă a gândirii stoice despre dezvoltare
este aceasta: teoria stoică prezintă drumul spre virtute și fericire ca
fiind deosebit de solicitant (o trecere pe care e puțin probabil să o
realizăm vreodată) și în același timp subliniază că toți oamenii sunt în mod
fundamental capabili să se dezvolte în acest fel. De asemenea, conform
stoicismului, determinarea acțiunilor specifice prin care virtutea se exprimă
în mod corect nu este simplă și nu este supusă unor reguli sau legi codificate
și lipsite de excepții. Ci, mai degrabă, o trecere progresivă și presupune dobândirea
unei mai bune înțelegeri a formelor virtuții ca parte integrantă a procesului
de dezvoltare etică. Aceste caracteristici ale gândirii stoice sunt, de
asemenea, relevante pentru răspunsul nostru la criza mediului. Deși s-a sugerat
uneori că această criză poate fi cumva controlată într-un mod relativ ușor prin
progresul tehnologic, mi se pare că această atitudine nu este în mare parte
decât o confundare a dorințelor cu realitatea. Pare mult mai probabil ca un
răspuns eficient la această criză să ne implice pe toți și să presupună
schimbări substanțiale a stilului de viață, afectându-ne modul în care călătorim
(și cât de mult), modul în care ne încălzim casele (și cât de mult), ce mâncăm
(și cât de mult) și multe altele. Punctul de vedere stoic despre dezvoltarea
etică presupune, pe de o parte, exigență în îndeplinirea aspirațiile noastre și, pe de
altă parte, ne cere să practicăm acțiuni specifice virtuții, oferindu-ne astfel un cadru general apt de a da un răspuns
eficient la criza mediului.
Fraternitatea umană
Teoria stoică a dezvoltării ne furnizează, de asemenea, cadrul pentru
două dintre ideile cu cel mai mare potențial pentru această chestiune: ideea
fraternității umane și credința că natura în întregul ei ne furnizează un
standard moral. Una dintre cele două ramuri principale ale dezvoltării etice
este cea socială; aceasta își are originea în ceea ce stoicii considerau drept un
instinct animal primar (paralel cu instinctul de autoconservare), și anume, în dorința
de a-i ajuta pe ceilalți semeni ai noștri. Cea mai clară ilustrare a acestui
instinct este dragostea părintească față de copii, care apare atât la oameni
cât și la animalele non-umane. În timpul dezvoltării umane, acest instinct se
transformă într-un model motivațional mai bine structurat și mai rațional, cu două
rezultate principale. Unul este angajamentul motivat pentru familie și o viață
în comunitate, iar celălalt este recunoașterea conștientă a faptului că toate
ființele omenești sunt surorile, frații sau concetățenii noștri, în măsura în
care acceptă această trăsătură înnăscută pentru dezvoltarea etică. Aceste două
rezultate nu se exclud în mod reciproc (deși e nevoie să deslușim clar relația
corectă dintre ele). Mai degrabă, angajamentul nostru pentru familie și
comunitate este conceput ca un aspect al fraternității pe care o împărtășim cu
umanitatea în întregul ei.
Această idee este potențial merituoasă pentru noi, acum, că reflectăm la
schimbările etice ridicate de încălzirea globală și problemele ecologice legate
de aceasta. Pe de o parte, este cât se poate de logic să dezvoltăm strategii
care să ne ajute în menținerea viabilității familiilor, comunităților și
afacerilor noastre (deși modul în care acestea operează s-ar putea să necesite
modificări destul de substanțiale, așa cum s-a văzut deja). Pe de altă parte,
planificarea noastră trebuie să ia în considerație natura globală a problemei
și faptul că deciziile luate în orice context particular au implicații serioase
pentru ceilalți. De asemenea, și în mod crucial, trebuie să recunoaștem că
toate ființele umane, ca atare, au un loc legitim în cadrul preocupărilor
noastre etice și nu doar acelea care fac parte actualmente din familiile,
comunitățile sau națiunilor noastre. Altminteri, apelurile la acțiuni
responsabile din punct de vedere ecologic de dragul întregii umanități sau
pentru generațiile viitoare vor avea puțin efect asupra noastră. Desigur,
adoptarea acestui punct de vedere este foarte pretențios și încă necesită din
partea noastră o soluționare atentă a acțiunilor specifice care rezultă de aici.
Dar, așa cum am subliniat deja, aceste puncte sunt oricum bine formulate în
cadrul etic stoic și întreprinderea unor acțiuni eficiente în această privință
depinde de progresul etic pe care trebuie să-l facem în general, inclusiv de
dobândirea unei mai bune înțelegeri despre ceea ce înseamnă virtutea și
fericirea.
Adoptarea naturii în întregul
său drept normă etică
A doua idee stoică, care are o valoare specială pentru subiectul nostru,
este aceea că natura în întregul său constituie o normă etică pentru ființele
omenești. „Naturalismul”, într-un anume sens, este o caracteristică prevalentă
a gândirii etice antice. Aristotel, de exemplu, într-un pasaj faimos (Etica nicomahică 1.7), susține că,
pentru a înțelege ce constituie fericirea (eudaimonia),
este util să reflectăm la ceea ce reprezintă semnul distinctiv al oamenilor,
astfel încât să putem defini mai exact fericirea omenească. Stoicii au mers în această direcție și mai
departe decât Aristotel, susținând că, în reflecția noastră asupra virtuții și
conștiinței, ar trebui să ne vedem pe noi înșine nu doar ca parte din specia umană,
ci din univers în întregul său. Ei susțineau, de asemenea, că universul natural
întruchipează trăsături pe care ar trebui să le luăm ca exemplu în viețile
noastre și că ar trebui să lucrăm pentru a ne pune pe noi înșine în acord cu
aceste trăsături.
Nu este ușor să determinăm cu exactitate ce înțeleg stoicii prin aceste
afirmații și acest lucru a fost mult dezbătut de către specialiști. Vă ofer o
posibilă interpretare, care este menită să arate cum pot contribui aceste idei
la eforturile noastre de a răspunde la criza mediului. Consider că stoicii
vedeau natura ca pe un întreg care prezintă două caracteristici principale și
care apar, de asemenea, și în viață omenească optimă. Una este ordinea,
raționalitatea și structura, iar cealaltă este grija providențială. Stoicii
credeau că natura în întregul ei întruchipează ordinea, raționalitatea și
structura. Ei considerau că aceasta se manifestă cel mai clar în tiparele
regulate din natură (mișcarea planetelor, ciclul anotimpurilor și așa mai departe)
și în rețeaua neîntreruptă de cauze și efecte care operează pretutindeni în
univers. De asemenea, stoicii considerau ordinea, raționalitatea și structura,
drept trăsături ale vieți omenești optime. Aceste caracteristici sunt
exprimate, de exemplu, în virtuți (văzute de stoici drept un set de calități
interconectat și coerent), în structura ordonată a vieții omenești și în
fericire când acestea sunt bazate în mod consistent pe virtuți. Stoicii,
credeau, de asemenea, că natura în întregul ei întruchipează grija
providențială; aceasta se manifesta, de exemplu, prin faptul că anumite părți
componente ale naturii (umane sau a animalelor non-umane) sunt inclinate în mod
instinctiv să supraviețuiască și se îngrijească de urmașii lor. Motivele,
utile în mod deosebit celorlalți, care sunt caracteristice ființelor
omenești deplin dezvoltate (inclusiv grija etică pentru ființele omenești ca
atare) sunt considerate drept o extensie a grijii providențiale care este incorporată
în natură în întregul ei. Dezvoltarea etică dă astfel ființelor omenești
posibilitatea de a întruchipa trăsături ce sunt caracteristice naturii în întregul
ei, de asemenea, de a avea o mai bună înțelegere a acelor trăsături și de a le
utiliza ca norme pentru a-și modela propriile vieți și acțiuni.
Aceste idei sunt destul de complexe și ele ne pot apărea astăzi străine și
neconvingătoare. Oamenii de astăzi ar putea considera că punctul de vedere
stoic nu este compatibil cu punctul de vedere stiințific asupra lumii – deși,
aceasta este o chestiune mai largă care ar necesita o analiză separată. Totuși,
merită să reflectăm asupra acestor idealuri stoice pentru a vedea care dintre
ele și cât de mult ne pot ajuta să răspundem crizei mediului. În primul rând,
este util să ne amintim că ființele omenești fac parte integrantă din natură,
chiar dacă, în lumea modernă, acționăm adesea ca și cum am fi oarecum separați
de natură sau ca și cum am fi doar stăpânii ei. De asemenea, este util să ne însușim
ideea că natura în întregul ei ar trebui să figureze ca parte integrantă a
orizontului nostru moral și că moralitatea nu este doar o chestiune ce privește
relația noastră cu ceilalți oameni. Chiar dacă avem rezerve față de
credibilitatea punctului de vedere stoic asupra lumii, valoarea potențială a acestor
idei stoice este semnificativă. De exemplu, idea că grija providențială pentru
ceilalți este inerentă naturii, se manifestă cu putere în instinctul animal (și
uman) de îngrijire a puilor. Astfel, putem să acceptăm ideea că dezvoltarea
etică, pe filiera sa socială, este rezultatul grijii providențiale pentru
ceilalți (pentru aceia cu care trăim și, de asemenea, pentru omenire în
general) și că aceasta este extensia unei trăsături a naturii mai generală. Și,
de fapt, putem duce această idee puțin mai departe decât au făcut-o stoicii
înșiși, într-o direcție conformă gândirii lor. Putem vedea această exercitare a
grijii providențiale de către oameni ca pe ceva ce ar trebui extins în mod
corespunzător la natură în întregul ei, luând în considerare abilitățile
noastre naturale speciale pentru raționalitate, organizare socială și
competență tehnologică. Cu privire la criza mediului avem un motiv special
pentru a proceda în felul acesta, de vreme ce exercitarea grijii providențiale
este o încercare de a repara pagubele pe care le-am produs mediului natural, îndeosebi
încălzirea globală produsă de acțiunile omenești.
În mod similar, am putea să considera drept acceptabil punctul de vedere
stoic, respectiv ideea că virtutea, și fericirea care depinde de virtute, constituie
un fel de ordine și structură rațională interioare. Am putea, de asemenea, să
acceptăm că această structură interioară este caracteristică naturii umane
superioare și că, în acest sens, este firesc ca fiecare dintre noi să o dezvolte.
Și am putem să admitem validitatea ideii că felul acesta de dezvoltare umană
reflectă o anumită ordine și structură inerente naturii în întregul ei (chiar păstrându-ne
rezervele față de credibilitatea punctului de vedere stoic din alte privințe). Iarăși,
dacă extindem această idee mai mult decât au făcut-o stoicii înșiși, însă
oricum în conformitate cu abordarea lor, am putea să considerăm că această
structură interioară este incompletă și deficitară atâta timp cât nu include
faptul că viața omenească se situează în mediul său natural luat în întregime.
Cu alte cuvinte, este necesar să vorbim de virtuți ca despre acțiuni care
afectează nu numai viețile noastre ci și natura în întregul ei. În acest sens, trebuie
să depunem eforturi în vederea dezvoltării unui punct de vedere asupra virtuții
și fericirii conform cu ideea că natura este un întreg și că viața omenească e
o parte integrantă din natură în totalitatea sa.
Niciuna dintre aceste idei nu este ușoară sau simplă; însă nici situația în
care ne aflăm actualmente nu este ușoară – ne luptăm pentru a conștientiza
enormitatea amenințării încălzirii globale pentru omenire și natură. Propunerea
mea este să recurgem la câteva dintre ideile stoice pentru a suplimenta și
aprofunda răspunsul nostru etic la această criză, adoptând sau extinzând aceste
idei în acest scop.
Lecturi de fond
Nu am cunoștință de nicio încercare precedentă de a aplica ideile stoice la
criza mediului. În continuare voi lista câteva lucrări referitoare la ideile
stoice pe care le-am folosit în acest scop. Referitor la ideile stoice despre
natură ca un întreg (ca ordine și providență), despre dezvoltare, virtute și
fericire, emoții și idealuri politice (inclusiv fraternitatea umanității) vezi
A.A. Long și D.N. Sedley, Filosofii
elenistici (Cambridge, 1987), secțiunile 54, 57, 59D, 61, 63, 65 și 67
(precum și Cicero, Despre datorie
1.11-14 și 53 despre dezvoltare și fraternitatea umană). Referitor la
dezvoltare și idealurile etice vezi C. Gill, Sinele structurat în gândirea elenistică și romană (Oxford 2006), pag. 129-166; de asemenea, referitor la aceste idei
precum și la natură ca normă, așa cum o înțelegea Marc Aureliu, vezi C. Gill, Marc Aureliu: Meditații, Cărțile 1-6, tradusă
cu introducere și comentarii (Oxford 2013). Pentru o introducere accesibilă în
filosofia stoică, vezi J. Sellars, Stoicism
(Chesam, 2006), în special capitolele 4 și 5 despre fizică și etică.
Chris Gill este profesor emerit de filosofie antică
la Universitatea Exeter. El a scris pe larg despre filosofia antică. Cărțile
sale, care se concentrează asupra stoicismului, includ Sinele structurat în gândirea elenistică și
romană și Psihologia naturalistă la Galen
și în stoicism.
Sursa
articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2016/02/06/stoicism-and-the-environment-by-chris-gill/
Traducerea
realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate
drepturile aparțin autorului articolului.