Profesorul stoic

Rămâneți stoic, domnule profesor!

de Mark Harding

 

Sursa folografiei aici.

„Numai cei educați sunt liberi.” – Epictet

Ar fi considerat oare Epictet un educator modern drept o persoană educată? Dacă îi înțeleg corect învățăturile, semnul distinctiv al unei persoane educate este cunoașterea diferenței dintre ceea ce este și ceea ce nu este sub controlul nostru. Ar fi util, deci, pentru educatori să învețe această diferență și să o aplice în viața lor profesională pentru a avea relații mai propice cu elevii, pentru a preda mai eficient și a preveni propria uzură psihologică. Pe scurt, educatorii trebuie să fie pesimiști raționali și să se aștepte ca lucrurile să meargă mai mult prost decât bine.

Ca să mă aventurez puțin, cred că Epictet l-ar fi privit cu un scepticism blând pe profesorul contemporan, bine intenționat și bun la suflet care se așteaptă să schimbe viețile celorlalți și să fie eroul hollywoodian care îi conduce pe elevii recalcitranți spre o înțelegere nouă și altruistă a adevărului, frumosului și justiției. Când mă gândesc la acest tip de profesor, în mod straniu, îmi amintesc de momentul când am făcut cunoștință cu punctul de vedere budist despre poftele egoiste, descrise drept „dorința ca lucrurile să fie altfel decât sunt”, sau ceva pe aproape. Asta sună foarte stoic. Și sună a ceva pe care educatorii ar trebui să-l pună la suflet. Ei vor avea de-a face cu persoane egoiste, leneșe, oportuniste și, desigur, cu oameni pur și simplu stupizi printre elevii, colegii sau șefiilor lor. Dacă preferați, puteți crede că asta se va schimba, dar, nu se va schimba.

Experiența mea recentă mă face să cred că elevii de liceu se împart în două mari grupuri: narcisiștii (sau „copiii lui Nero”) și nevroticii. Un profesor se așteaptă din ce în ce mai puțin să vadă elevi care nu sunt victime ale cultului celebrității, care își evaluează în mod realistic propriile capacități și, cel mai important, au părinți sau tutori care îi iubesc necondiționat. Narcisiștii cred că sunt foarte importanți; nevroticii se cred veșnic sub amenințare. Uneori copilul narcisist al lui Nero apare sub ținuta unui copil de bani gata, alteori în ținută hip-hop, dar oricum constant în atitudinea sa: lumea trebuie să-i recunoască genialitatea (și de obicei e un „el”). Nevroticul se îmbracă fără pretenții și monoton, simte întotdeauna că nu corespunde și evită responsabilitățile – nu fără motiv, dar temător. Oricare dintre profesorii care nu se simt încă epuizați (și aceștia devin tot mai puțini) are o serie de răspunsuri posibile pentru aceste două categorii, dar, în general, răspunsul automat în fața narcisistului este enervarea și indignarea; în fața nevroticului, exasperarea.

Care ar fi însă răspunsul stoic conștient cel mai potrivit după reflexul automat? Marcus Aurelius credea că oamenii se poartă rău pentru că nu știu cum să se poarte bine. Nu cred că stoicismul modern poate accepta poziția sa, având în vedere descoperirile psihologiei moderne despre tulburările de personalitate. Totuși, cred în continuare că un profesor trebuie să se comporte ca și cum ar fi adevărat. Chiar și atunci când elevul e agresiv, brutal și manipulator, profesorul trebuie să-și mențină calmul din considerație pentru propria demnitate. După mulți ani de experiență în învățământ, am ajuns să cred că foarte puține trec prin scutul de apărare al unui comportament atent și principial, dar admit în același timp că de multe ori, în trecut, nu am reușit să-mi păstrez starea de spirit neschimbată și că, din când în când, mi se întâmplă la fel și în prezent. Narcisistul știe că le face rău celorlalți; nevroticul știe că își face rău lui însuși. Profesorul stoic știe că nu poate schimba felul de a gândi al niciunuia dintre ei. Același profesor stoic știe că poate să aleagă să dea dovadă de curaj și hotărâre în fața narcisistului și de înțelegere și compasiune în fața nevroticului, iar prin purtarea sa să arate că este posibilă o alternativă, cu toate că realizează că cel mai probabil nu va conta pentru nimeni. Punctul crucial este că profesorul poate să aleagă cum să se comporte, chiar cu riscul de a fi luat drept un idiot. Acesta ar putea fi prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a trăi corect.

Astfel sunt interacțiunile individuale cu cele două tipuri de elevi. Cum e însă cu grupuri întregi? Remarcile lui Marcus Aurelius despre tipurile de oameni pe care se așteaptă să le întâlnească în cursul unei zile sunt tipice pentru experiențele oricui, dar pentru profesorul de liceu întâlnirea ia forma a 30 de adolescenți, de câteva ori pe zi. Aceștia au fost îndoctrinați să privească educația ca pe un drept și, prin urmare, nu au nevoie de recunoștință. Au fost făcuți să creadă că oricare ar fi emoțiile pe care le simt, acestea ar trebui exprimate, așadar nu au nevoie de autocontrol. Devorați de comunicarea electronică constantă dintre ei, nu au nevoie deci de discreție. În acest context, profesorul devine un babysitter costisitor sau un animator ieftin. Asemenea moderatorului unui talk-show de prima mână, profesorul trebuie să se asigure că elevii avansează de la o formă de cultură generală către o altă formă efemeră, plină de culori, sunete și râsete menite să atenueze suferința procesului real de învățare. El trebuie să se asigure că prezentările powerpoint sunt atrăgătoare și sunt întrerupte frevent de videoclipuri cu animăluțe care fac ce fac animăluțele de obicei. Iar atunci când magia curcubeului și a atracțiilor se duce, el trebuie să devină babysitter și să se asigure că nimeni nu pățește ceva și că nu se comit abateri, căci amenințarea răspunderii guvernează administrarea curentă a clasei. Mulți dintre noi au început cariera de profesor cu idealuri înalte; mulți au părăsit-o triști și cinici. Nu trebuie să fie așa. Avem de-a face cu oameni și adesea, în vremurile noastre, cu ființe umane suferinde. Mai exact, avem de-a face cu copii cu capu-n nori, care se gândesc numai la ce se vorbește pe rețelele de socializare, copii crescuți cu tehnologia touchscreen. Jobul nostru e similar cu măturatul frunzelor atunci când suflă vântul cu putere. Dar ce altceva se poate face? Dacă frunzele se împrăștie în timp ce lucrăm, până la urmă asta e treaba lor. Dezamăgirea sau frustrarea noastră e irelevantă.

Din frustrare, unii dintre noi se duc și se plâng la conducătorii instituțiilor, directorii școlilor sau la șefii de catedră. Nu cred că asta rezolvă ceva. Directorul unei școli are unul dintre cele mai ingrate posturi din întregul sistem de învățământ. Acesta rămâne prins între șefii politici și realitatea din școală, însărcinat să fie eficient în administrarea excelenței academice, să îndeplinească obiectivele trasate de cei ce urzesc politica în prezent, indiferent cine sunt aceștia, și să aplice teoria educațională la modă, indiferent care e aceasta și cât e de temeinică. În învățământ, de-a lungul ultimei generații, moda a oscilat între tradiționalism și progresism, între selecționarea elevilor după capacități și permiterea accesului liber pentru toți elevi, între permisivitate și autoritarism. Care altă instituție majoră s-ar răzgândi tot atât de frecvent ca și instituțiile din învățământ, cu atât de puține dovezi care să sprijine schimbarea și cu atât de puține resurse pentru a-i permite succesul? Singura concluzie rezonabilă după toate acestea este evidentă: școlile sunt la bază instituții politice cu scopuri în primul rând politice, impuse de ciclul alegerilor. Ca atare, școlile vor fi ținta nemulțumirilor, invidiilor meschine, proiectelor experimentale personale, visurilor fanteziste de perfectă echitate și justiție socială, cererii de oameni calificați și, mai ales, punctul de plecare pentru carieriști care vor să scape din școală cât mai repede. (Unii dintre noi aveau obiceiul să numească acest fel de a învăța „oriunde dar nu în școală”).

Am auzit mulți profesori plângându-se la director de anumiți elevi la modul „nu are ce căuta aici”. În cazurile bune, asta vrea să însemne „m-am săturat să tot încerc să le explic, nu mai pot”. În cazurile negative, asta înseamnă „sunt prea indolent pentru a încerca să lucrez cu ei; repartizați-mi alți elevi”. Ar fi nemaipomenit dacă fiecare clasă ar fi fost plină de elevi care, fără excepție, își aduc cărțile, își fac temele la timp și sunt profund interesați de mormăielile înțeleptului din fața clasei. În același fel, lumea ar fi fost un loc minunat dacă spitalele ar fi fost pline de oameni sănătoși. Oricum, directorul îi răspunde profesorului că aceasta este școala unde părinții vor să învețe copiii lor, că administrația îi sprijină în alegerile lor și că elevii au dreptul să fie acolo. Un profesor care alege să se plângă sau se supără din acest motiv este tot atât de rezonabil ca cineva care se enervează din cauza stării vremii. Toți elevii fac parte din viața profesională a educatorului – părinții lor își plătesc taxele – așa că termină cu văicăreala și treci la treabă. Poate că Epictet are să ne dea sfatul ce mai potrivit: „folosește-te cât mai bine de cele ce sunt în puterea ta și acceptă restul așa cum se întâmplă”.

Iar cele ce sunt în puterea noastră nu sunt puține. Avem educația primită, care ar trebui să ne ofere o perspectivă largă – psihologică, istorică și educațională – asupra experiențelor noastre de zi cu zi și care ar trebui să ne ajute să abordăm lucrurile cu detașare. Desigur nu e ușor, dar de ce s-ar aștepta cineva să fie?

Mark Harding predă în cadrul programului Advanced Placement* la York Memorial Collegiate Institute (Toronto, Ontario, Canada). Acesta a fost, de asemenea, profesor la York University (Toronto) și la Simon Fraser University (Burnaby, British Columbia). În prezent, predă cursuri de engleză, psihologie și seminarul noului program College Board AP Capstone Diploma.

* Advanced Placement (AP) este un program în Statele Unite și Canada, creat de College Board, care oferă elevilor de liceu programe și testări la nivel universitar 

Sursa articolului:  
http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/12/28/the-stoic-teacher-by-mark-harding/

Traducerea realizată de ForumStoic după textul original din limba engleză. Toate drepturile aparțin autorului articolului.