Stoicismul pentru situațiile când tehnologia dă greș: demersuri antice pentru circuite moderne

de James Gill

 

Sfaturi despre cum să evitați crize precum aceasta. Sursa fotografiei aici.

În fiecare primăvară milioane de americani așteaptă cu nerăbdare nebunia din martie. Este denumirea corectă pentru practica de a pune în competiție 64 dintre cele mai bune echipe universitare de bachet în 4 ligi cu meciuri direct eliminatorii. Anul acesta, așteptam cu nerăbdare să facem un mic concurs între prieteni și în familie și îmi zoream amicii să compleze grilele de pronosticuri. În toiul încercării de a organiza ceva frumos am simțit că mă enervez în mod prostesc și pueril, pentru că cei mai mulți dintre aceia care foloseau calculatoarele pentru asta, cumva, nu-și aminteau parolele de la e-mailuri sau pentru că imprimanta, care în fiecare duminică scoate fără probleme foaie după foaie pentru toți cei din grupul meu de studiu biblic, s-a stricat dintr-o dată, și am resimțit acut povara de organizării când am realizat că toți cei din jurul meu aveau aparate mai bune decât mine pentru îndeplinirea sarcinii prezente. Așa mi-a venit ideea că aplicabilitatea stoicismului traversează barierele de timp și cultură și că acesta ne poate servi drept ghid cu privire la modul corect în care ar trebui să interacționăm cu tehnologia modernă și unul cu celălalt.

Seneca descria mânia drept „un acid care poate face mai mult rău vasului în care este depozitat decât oricărui lucru asupra căruia e turnat”. Această afirmație face parte din înțelepciunea universală și poate fi recunoscută de toți, prin urmare de ce ne pierdem mințile atunci când avem de-a face cu tehnologia? Aceasta se întâmplă deoarece mânia este produsul surprizei și afrontului personal. Combinația unică dintre aceste două lucruri provoacă accese incontrolabile de furie oarbă. Câteva clipe de vizualizare negativă pot fi foarte utile pentru eliminarea substratului precedent din ecuația furiei noastre. Soluția este simplă: avem nevoie de cinci minute în fiecare zi pentru a medita la cele mai rele lucruri care ni se pot întâmpla, pentru a ne imuniza mintea și a o instrumenta pentru a face față realității. Optimismul este o capcană, care ne îndeamnă să așteptăm rezultatul cel mai bun și din păcate, viața (și mai ales viața ce implică utilizarea tehnologiei) abundă în situații neașteptate. De asemenea, realizarea că percepția noastră, cum că ni s-a făcut rău, este cea care cauzează răul este utilă în eliminarea substratului secundar. Marc Aureliu spunea, „înlătură opinia că ai fost ofensat și înlături ofensa însăși”.

Anxietatea este rezultatul încercării de a controla ceea ce nu putem controla. Soarta a decis ce se va întâmpla în fiecare zi. Putem dobândi domolirea reală a grijilor atunci când realizăm că evenimentele externe din viața noastră nu pot fi dictate, fie că ne convine, sau nu. Dacă vreun termen limită se apropie repede și soarta a planificat ca imprimanta să se strice cu câteva clipe înainte de a avea nevoie să printezi un document important, atunci e cazul să realizezi că evenimentele premergătoare acestui eșec aparent nu erau sub controlul tău. Nu tu ai ales ca imprimanta să nu mai funcționeze. La fel și cu percepțiile celorlalți oameni, care scapă de sub controlul tău. Epictet spunea, „Nu există decât un singur mod de a fi fericit și acesta presupune să nu-ți mai faci griji despre lucrurile care sunt dincolo de puterea sau voința ta”.

„Toți prietenii mei au asta” a intrat într-o nouă eră odată cu apariția tehnologiei. Nu mai este vorba doar de presiunea colectivă la care suntem supuși pentru a dobândi o casă, o mașină sau serviciul perfect. Acum statutul social este, în egală măsură, dependent și de aparate și accesoriile lor. Este panta alunecoasă a tehnologiei care se învechește pe cât de repede este lansată pe piață, lăsându-ne suferinzi din dorință, plini de datorii și veșnic nevoiași. Prin urmare, cum să ne scărpinăm, ca să zic așa? Epictet ne oferă acest sfat: „înțelept nu este acela care se supără din cauza lucrurile pe care nu le are, ci acela care se bucură de lucrurile pe care le are”. Cea mai eficientă metodă de a aprecia lucrurile pe care le ai este să încerci să te descurci fără ele; trimițând cuiva o scrisoare prin poștă, ca să fii recunoscător pentru viteza e-mailului sau lăsându-ți acasă telefonul, pentru a recunoaște comoditatea accesului imediat la informație; acestea pot fi modalități mult mai eficiente de a obține satisfacție materială decât o achiziție nouă.

Tutela unor oameni care au trăit cu mii de ani în urmă este încă aplicabilă și recomandabilă în aspecte ale vieții care ne definesc epoca drept modernă. Scopul tehnologiei este să ne facă viața mai bună și mai ușoară și reușește asta în multe privințe. De asemenea, ea ne oferă un mediu unic și captivant în care să practicăm dobândirea virtuții pe calea filosofiei stoice. Putem să intrăm instantaneu în legătură cu oameni de pe cealaltă parte a pământului și să ne facem vecini din oameni cu care nu am fi vorbit niciodată. Avem la îndemână toate informațiile din toate bibliotecile lumii, ceea ce face achiziția cunoștințelor și a înțelepciunii accesibilă tuturor, indiferent de localizarea fizică sau poziția socială. Fie că utilizăm rețeaua Facebook, e-mailurile sau blogurile, fie că realizăm o prezentare sau completăm o grilă de pronosticuri, scopul ultim este să intrăm în contact cu alți oameni. Dacă este utilizată pentru scopuri morale, tehnologia ne poate ajuta în practicarea principiilor stoice și, mai ales, a ideii că fiecare dintre noi este o manifestare a divinului și că ar trebui tratat ca atare. Printr-o practicare zilnică a acestor principii atunci când laptopul meu nu funcționează conform naturii sale, eu continui să funcționez conform naturii mele.

James Gill este deținătorul a două diplome în domeniul religiei și se ocupă de implantarea unei mici biserici în East Tennessee unde îi încurajează pe ceilalți să trăiască simplu și plini de compasiune. James lucrează cu copiii și îi plac drumețiile, grădinăritul, lectura și muzica americană veche.

Sursa articolului: https://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/08/08/stoicism-when-technology-fails-ancient-steps-for-a-modern-path-by-james-gill/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de către ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

Stoicismul & Star Trek: gândește ca Spock – acționează precum Kirk

de Jen Farren

Kirk (în stânga) & Spock (în dreapta) 

Star Trek-ul original din 1966 a fost un serial TV cu idei filosofice mari. Creatorul serialului, Gene Roddenberry, era un umanist care voia să arate personajele cooperând în mod rațional și uman. Serialul a explorat etica, filosofia și politica, având o distribuție multirasială și primele săruturi interrasiale televizate.

Dar serialul a avut de asemenea propria sa variantă a stoicismului. Într-adevăr, Gene Roddenberry spunea că a creat în mod intenționat un personaj stoic, Spock, ca unul dintre cele trei personaje principale alături de dr. McCoy și Kirk.

Pentru noi, fanii stoicismului și (poate) ai Star Trek-ului, acest lucru ridică o întrebare interesantă: cât de stoic este Spock în realitate? Este el un „înțelept stoic” veritabil sau este mai degrabă un stereotip stoic, care ignoră emoțiile și este mânat exclusiv de către rațiune?

În acest articol, purced să descopăr răspunsul la această întrebare, explorând fundamentele filosofice ale Star Trek-ului. 

Spock: stoic stereotipic sau înțelept stoic? 

Înainte de a lua în considerare această întrebare, să vedem mai întâi ce definește stoicul ideal, după spusele lui Seneca:

„Furtuna nu afectează priceperea cârmaciului și nici felul cum se folosește de iscusința sa. Iar acesta nu ți-a promis o călătorie reușită ci realizarea efectivă a sarcinii sale – și anume ți-a promis că are cunoștințe temeinice în cârmuirea corăbiilor. Și cu cât este stânjenit mai mult de întâmplările potrivnice cu atâta devine mai evidentă priceperea sa. Furtuna nu intervine în treaba cârmaciului ci doar în succesul său. Și atunci spui tu, cârmaciul nu suferă din cauza niciunei împrejurări care îl împiedică să ajungă în port, îi zădărnicește eforturile și fie îl poartă în larg, fie îi ține corabia în lanțuri sau îi dezgolește catargele? Într-adevăr, nu numai că nu împiedică arta cârmaciului ba chiar o etalează; căci după cum spune proverbul, oricine poate să fie cârmaci pe o mare liniștită… Dar înțeleptul este întotdeauna în acțiune, cel dintâi la lucru chiar atunci când soarta potrivnică îi blocheză drumul. Și de fapt, atunci își desfășoară cu adevărat înțelepciunea”.

Scrisori către Lucilius, Scrisoarea 85

În rezumat, stoicul ideal trebuie să dea dovadă de tărie în timp de criză, să știe ce poate și ce nu poate controla și să dovedească asta prin acțiunile sale. După cum scrie Seneca în altă parte: „Nici o soartă sau împrejurare externă nu-l poate opri pe înțelept din acțiune”. Deci, care dintre personajele principale din Star Trek se ridică la înălțimea acestui ideal?

La prima vedere, două lucruri fac ca Spock să pară un stoic veritabil.

Mai întîi, el acceptă realitatea, observând cu grijă dacă lucrurile sunt sau nu sub controlul său. El spune: „Ceea ce este necesar nu este niciodată lipsit de înțelepciune”. Credința stoicului este că dacă luptăm împotriva necesității vom suferi din confruntare, în timp ce dacă îl acceptăm putem rămâne calmi. Logica de felul acesta ne poate simplifica foarte mult viața. Marcus Aurelius observa că o mare parte din ce facem și ce spunem nu este necesar. El își punea într-adevăr adesea întrebarea: „oare acesta este unul dintre lucrurile necesare de făcut?”

În al doilea rând, Spock observă lucrurile fără să adauge opinii suplimentare: „Fascinant este un cuvânt pe care îl folosesc pentru evenimente neașteptate”. Căci urmând regula stoică de a socoti numai lucrurile ce sunt sub controlul tău ca bune sau rele și pe restul lucrurilor ca „fascinante” dobândești calm mental. Se leagă cu ideea stoică că ceea ce ne tulbură sunt propriile judecăți mai degrabă decât evenimentele în sine. Asta se referă la simpla constatare a lucrurilor și eliminarea opiniilor asociate cu ele.

Dar ambele aspecte sunt înșelătoare și în realitate creează o impresie falsă despre caracterul lui Spock de o logică necruțătoare, ceva care îl face să devină un stoic de proporții reduse, un stoic stereotipic.

Asta reiese clar din grija sa pentru controlul emoțiilor: „Principiile noastre logice ne oferă o serenitate pe care oamenii (1) rareori o trăiesc pe deplin. Și noi avem emoții. Dar le tratăm cu fermitate și nu le lăsăm să ne controleze”. Asta nu e deloc ușor pentru Spock. De exemplu, în episodul Timpul lacrimilor îl vedem pe Spock repetându-și „sunt stăpân pe propriile mele emoții”, înainte de izbucni în lacrimi. Totuși crucial, din punctul de vedere al stoicului ideal reprezentat ca un om de acțiune, este faptul că încrederea excesivă în logică a lui Spock îl conduce adesea la un fel de paralizie indusă de logică. Atunci el spune: „Nu am destule informații” și „datele insuficiente atrag întotdeauna pericolul după ele”. Așadar, logica îi spune că alegerea cea mai bună e cea care prezintă riscul cel mai mic sau că mai multe informații vor duce la decizii mai bune; dar asta reprezintă o deformare cognitivă după cum ne spune știința modernă, adesea, nu există nici o corelație între cantitatea de informații și precizia rezultatului. Într-adevăr, logica sa îl face pe Spock defetist atunci când nu poate identifica nici o opțiune logică sau vreo șansă de succes: „La șah, atunci când suntem întrecuți de adversar, jocul s-a terminat, șah mat”. Pentru Spock, lucrul cel mai important este logica și nimic altceva.

 

Una peste alta, Spock nu prea este un înțelept stoic. Deși are unele înclinații, el nu reușește în mod constant să fie un om de acțiune. În plus, eliminându-și complet emoțiile se conformează stoicului stereotipic spre deosebire de stoicul real care țintește să-și cultive emoțiile pozitive precum bucuria și afecțiunea pentru ceilalți.

Prin urmare, dacă Spock nu este stoicul nostru veritabil atunci ce părere aveți despre McCoy?

McCoy este la polul opus față de Spock: emoție fără rațiune și astfel chiar mai departe de modelul înțeleptului stoic. Își asumă riscuri care îl pun pe el și pe ceilalți în pericol. McCoy și Spock sunt incompatibili și nu e o surpriză să-i vedem pe Spock și McCoy certându-se în cele mai multe dintre episoade – sunt ei ghidați de rațiune sau de emoție? Să luăm în considerare următorul schimb de replici:

McCoy: „Sunt sătul până peste cap de logica ta”.

Spock: „Asta este cât se poate de ilogic, este mai logic să sacrificăm o viață decât șase. Nevoile celor mulți depășesc nevoile celor puțini sau a unuia singur”.

Este interesant că această dihotomie își găsește ecoul în neurologia modernă. În cartea sa Gândire rapidă, gândire lentă, Daniel Kahneman spune că creierul se folosește de două sisteme: sistemul 1 ia decizii rapide pe baza emoțiilor, în timp ce sistemul 2 ia decizii complexe pe baza analizei și a logicii. Cu toate acestea ambele sisteme pot asigura realizarea obiectivului stoic de a acționa pentru binele comun. Sistemul 1 (McCoy) realizează aceasta prin răspunsuri emoționale automate care declanșează acțiuni de protejare a celor în pericol. El își va risca viața pentru ceea ce simte că este corect. Sistemul 2 (Spock) realizează aceasta printr-o analiză deliberată. El își va risca viața dacă este logic. Pentru el este ilogic să ucizi fără motiv dar uneori este logic să ucizi – ca atare este gata să-și sacrifice viața pentru a proteja echipajul. Această dihotomie și-a găsit ecoul în studiul lui Koenig despre dilemele morale, studiu referitor la vătămarea ipotetică a unei persoane pentru a salva mai multe. Trei grupuri au fost testate dintre care unul avea funcția emoțională diminuată. S-a descoperit că înlăturarea conflictului dintre emoții și rațiune a salvat mai mulți oameni atunci când 40% dintre cei din grupul cu funcția emoțională diminuată au fost de acord să facă rău unei persoane pentru a salva mai multe în comparație cu numai 20 % dintre ceilalți.

Dar ce părere aveți depre Kirk, ultimul din trio? Este el mai aproape în vreun fel de idealul stoic? Kirk spune că nu joacă șah – joacă pocher: un joc care cere o pricepere deosebită și asumarea de riscuri, totul pentru a câștiga cu cărțile care ți-au fost împărțite. În mod asemănător, Epictet vorbește despre zarurile vieții și cum că ar trebui să folosim cu grijă zarurile care ne-au venit: „Imitați-i pe aceia care practică jocurile de zaruri. Zarurile sunt indiferente: de unde să știu ce o să-mi vină? Treaba mea este să mă folosesc cu promptitudine și îndemânare de ce-mi vine”. (Discursuri 2.5.).

În felul acesta, Kirk încearcă să păstreze echilibru între emoții și rațiune dar fără a pierde vreodată din vedere să acționeze. Alegerile și acțiunile sale îl fac să-și asume riscuri pentru binele comun chiar și atunci când lucrul cel mai logic ar fi să nu facă nimic. Cumva, poate amestecul acesta perfect de emoții pozitive și imperative etice, asemenea unui amestec de ce e mai bun în Spock și în McCoy, este stoicul real din Star Trek: un om de acțiune și în același timp contemplativ. După înseși spusele căpitanului Kirk: „Domnilor, discutăm degeaba, haideți să mergem să obținem niște răspunsuri”.

Dar bineînțeles din punct de vedere cinematografic nu contează dacă adevăratul stoic din Star Trek nu este personajul stoic. Pentru asta Spock nu ar fi trebuit să fie portretizat așa cum era crucial pentru dinamica dintre personajele principale din serial. Într-adevăr, fiecare episod exploră conflictul dintre rațiune și emoții prin relațiile lui Spock cu celelalte personaje. Gene Roddenberry spune (în cartea lui Edward Gross din 1995) că în mod deliberat a „luat persoana perfectă și a împărțit-o în trei; partea conducătorului curajos pentru căpitan (Kirk), partea logică pentru consilierul științific (Spock) și partea umanistă pentru doctor (McCoy)”.

Așadar, sursa aceasta perenă de conflict interior dintre rațiune și emoții apare foarte clar în Star Trek. Stephen Fry surprinde perfect modul cum Star Trek a pus în scenă această ciocnire dintre rațiune și emoții:

„La mijloc îl avem pe căpitan care încearcă să mențină echilibrul între umanitatea sa și rațiunea sa. La stânga lui e dr. McCoy plin de dorințe și trupesc. La dreapta lui e Spock care e cu totul rațional. Amândoi sunt imperfecți deoarece nu reușesc să-și mențină echilibru și sunt în război unul cu celălalt; McCoy îl atacă întotdeauna pe Spock. Iar Kirk este la mijloc, reprezentând soluția perfectă. Și nu numai asta, dar planetele pe care le vizitează de obicei fac greșeala să fie sau mult prea ordonate, prea raționale și prea logice (așa că îi ucid pe disidenți și o fac într-un mod calm și rațional) și au nevoie să învețe să fie un pic mai umane, sau prea sălbatice și au nevoie de rațiune și ordine”.

Iar dacă Spock trebuia să fie un stoic stereotipic mai degrabă decât un înțelept stoic, pentru a aduce pe marele ecran acest conflict uman peren, atunci cu atât mai bine pentru generații întregi de fani Star Trek.


Referințe: 

Agenția Centrală de Informații (CIA). Chiar aveți nevoie de mai multe informații?: https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-publications/books-and-monographs/psychology-of-intelligence-analysis/art8.html 

Fry, S., Stephen Fry explică cum face Star Trek legătura între Nietzsche și Grecia antică: http://trekmovie.com/2011/07/04/video-of-the-day-stephen-fry-explains-how-star-trek-ties-into-nietzsche-and-ancient-greece/ 

Gross, E., Jurnalele căpitanilor: ediția neautorizată a tuturor călătoriile Star Trek. Little Brown & Co., 1995.

Kahneman D., Gândire rapidă, gândire lentă, Publica, 2012.

Koenigs, Young et al., Deteriorarea cortexul prefrontal duce la creșterea puterii de judecată morală practică, în revista Nature, 2007.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2014/02/16/stoicism-star-trek-think-like-spock-act-like-kirk-by-jen-farren/ 

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului. 

Notă 

(1) Spock este vulcanian.