de John Sellars
Se spune că filosoful
stoic Antipater folosea tragerea cu arcul drept analogie, atunci când încerca
să explice scopul eticii stoice. Stoicul autentic, susținea Antipater, este
asemenea unui arcaș: face tot ce poate pentru a-și atinge ținta, dar fericirea
sa nu depinde de atingerea sau ratarea țintei (Stobaeus 2,76,11-15). Ceea ce
contează este să tragă bine, căci dacă săgeata își atinge ținta sau nu depinde
de alți factori, aflați în afara controlului său.
În literatura
veche aceasta i-a făcut pe unii să caracterizeze arta stoicului – arta de a
trăi – drept o artă stocastică, precum navigația sau medicina, în
sensul că rezultatul depinde în parte de factori independenți de îndemânarea
practicantului (Alexandru, Quaest. 61,1-28). De asemenea, unii au fost
îngrijorați că astfel stoicismul ar avea de fapt două scopuri ușor diferite:
acela de a trăi o viață fericită și acela de a face tot posibilul pentru a trăi
o viață fericită (Cicero, Fin. 3.22). În comentariul său cu
privire la acest punct Cicero scria:
„Să luăm de
exemplu cazul unei persoane a cărei sarcină este să arunce cu sulița sau să
tragă cu săgeata la țintă. Scopul final este să facă tot ce îi stă în putință
pentru a trage drept și același lucru se aplică și scopului nostru. În acest
tip de exemplu, singurul lucru pe care acesta trebuie să-l facă este să tragă
drept; iar a trage drept este singurul lucru pe care îl poate face în acest caz
pentru a-și împlini, deci, scopul final. La fel este și cu ceea ce numim binele
suprem în viață. A-ți atinge de fapt ținta este, după cum spunem, a fi
selectată, iar nu dorită.” (ibid.)
Pentru stoic
deci ceea ce contează nu este să-și lovească mereu ținta ci mai degrabă să
devină un arcaș desăvârșit, tragerea cu arcul fiind înțeleasă aici drept un tip
de artă specială, în care expertiza nu garantează întotdeauna succesul.
Această idee
stoică are ceva în comun cu relatarea lui Eugen Herrigel din cartea Zen în arta de a trage cu arcul (Londra,
1953) referitoare la încercarea de a învăța acest meșteșug în Japonia. Cartea
lui Herrigel este una de memorii personale, în care acesta își relatează
propria experiență de a încerca să învețe să tragă cu arcul de la un maestru
japonez, cu scopul de a înțelege mai bine arta Zen. De-a lungul acestei
încercări Herrigel face o serie de remarci despre Zen și trasul cu arcul, care
rezonează cu imaginea lui Antipater despre arcașul stoic și care ne poate oferi
o nouă perspectivă asupra acesteia.
Herrigel începe
prin a reflecta asupra ideii că a învăța o artă militară medievală, scoasă din
context și transformată într-un hobby pentru oameni care nu au nevoie să învețe
să tragă cu arcul este un lucru artificial. Trasul cu arcul nu mai este o
chestiune de viață și de moarte. Totuși, comentează acesta, „trasul cu arcul
este încă o chestiune de viață și de moarte în sensul că este o întrecere a
arcașului cu sine însuși.” (p. 15). A devenit „un exercițiu spiritual” în care
„țintașul se ia pe sine însuși ca țintă.” (p. 14). Arta modernă zen a trasului
cu arcul „nu poate în nicio împrejurare să reprezinte împlinirea unui lucru
exterior, ceva cu un arc și o săgeată, ci a unuia interior, ceva legat de sine
însuși” (p. 18). Scopul, în acest caz, este până la urmă unul de
autotransformare.
Una dintre cele
mai mari provocări cu care Herrigel s-a confruntat era aceea de a se relaxa.
Maestru său făcea ca totul să pară firesc, și așa și era pentru el. Cu cât Herrigel
încerca mai tare să atingă rezultatul dorit (să nimerească ținta) cu atât rata mai
mult. Era un caz clasic de efort încordat pentru a rămâne relaxat. Cheia
succesului, i-a spus maestrul său, este să nu-ți mai faci griji pentru săgeată:
„ce se va întâmpla cu săgeata este indiferent” (p. 40). Cu cât cineva își face
mai puține griji pentru atingerea țintei, cu atât mai relaxată și mai precisă
va fi execuția, și asta în mod paradoxal îi va spori șansele de a lovi ținta.
Deci, nepăsarea față de atingerea scopului îi va îmbunătăți de fapt șansele de
a-l atinge.
Mult mai
importantă este, deci, deplasarea spre scopul însuși. Adevăratul scop nu ar
trebui să fie câtuși de puțin lovirea țintei; adevăratul scop este intern, nu
extern. „Adevărata artă [a tragerii cu arcul]… este fără scop, fără țintă” (p.
46). Trebuie să ajungem în mod voit să fim lipsiți de scop. Trebuie să țintim
fără să țintim. Asta ne va ajuta să atingem ambele scopuri, cel intern și cel
extern: să ne perfecționăm în arta tragerii cu arcul și să lovim ținta, astfel dorința de lovi ținta pare acum că face
parte mai mult din problemă decât din soluția la oricare dintre cele două
scopuri.
Cum să facem
asta? Răspunsul este simplu: trebuie să încetăm să gândim și pur și simplu să
ne lăsăm duși de clipă (pp. 49-50) sau, altfel spus, de Fire. Maestrul-arcaș nu
va avea „niciun motiv ascuns” și va fi „complet detașat” (p. 55). Asta implică
o transformare internă esențială pentru a progresa în această artă. Astfel,
„mult mai important decât toate gesturile exterioare, oricât ar fi ele de
atractive, este lucrarea interioară pe care acesta trebuie să o îndeplinească
dacă dorește să ajungă un arcaș desăvârșit” (p. 65). Arcașul își practică arta
„așa cum un bun dansator dansează” (p. 77) – iată o altă analogie utilizată de
stoici (cf. Cicero, Fin. 3.24).
Și atunci, ceea
ce contează este practicarea artei în sine mai degrabă decât obținerea oricărui
alt rezultat – ca de exemplu, lovirea țintei. Maestru lui Herrigel insistă că
„dacă lovești ținta aproape de fiecare dată când tragi nu ești nimic altceva
decât un arcaș-scamator căruia îi place să se dea mare... Scoate-ți din cap gândul de a lovi ținta și
vei deveni un Maestru chiar și atunci când nu toate loviturile tale își vor atinge
ținta” (pp. 78-9). Lovirea țintei în sine nu este deosebit de importantă:
„loviturile sunt doar confirmările exterioare ale unor resorturi interioare” (p.
80). Astfel, întreaga atenție ar trebui concentrată asupra practicii interioare
mai degrabă decât asupra rezultatului exterior. Nu ar trebui să fim triști pentru
loviturile ratate și nici să ne bucurăm pentru cele reușite. „Trebuie să ne
eliberăm de frământările plăcerii și ale durerii și să învățăm să ne ridicăm
deasupra acestora printr-o detașare facilă.” (p. 85)
Herrigel a
reușit până la urmă să facă unele progrese în arta tragerii cu arcul. La
sfârșitul pregătirii, maestru său i-a spus: „Ai devenit o altă persoană de-a lungul
acestor ani și tocmai asta reprezintă arta tragerii cu arcul – o întrecere
profundă și cuprinzătoare a arcașului cu sine însuși”. (p. 90)
Cum ne ajută
această poveste să înțelegem mai bine stoicismul? Cred că utilitatea ei poate fi
redată în felul următor – Vechea acuzație adusă stoicismului că devin confuz
prin propunerea a două scopuri (că încearcă efectiv să atingă ținta după care, atunci
când ratează, spune că nu-i pasă) nu a dispărut complet. Nu e cinstit, se
spune, să încerci să faci ceva după care să spui că nu-ți pasă când nu iese așa
cum voiai. Iar dacă stoicul, se spune, este indiferent față de rezultatul final
atunci de ce mai încearcă să facă ceva? Povestea lui Herrigel înlătură cu totul
primul scop: nu-ți mai bate capul cu atingerea țintei. Scopul real nu este
câtuși de puțin exterior, ci interior. Acesta implică o transformare internă,
care, în sine, va spori șansele exterioare de succes, cu toate că, deja, asta
aproape că nu mai contează.
Ceea ce contează
este felul cum acționăm și nu rezultatul acțiunii. După Herrigel, aceasta
implică un proces de renunțare, de acțiune pură mai degrabă decât de gândire
excesivă. La prima vedere, poate părea foarte Zen și nu foarte stoic și poate părea
chiar punctul de la care încetează orice paralelă între cele două. Însă acest
punct de vedere poate fi abordat dintr-o viziune stoică mai generală, dacă ne
gândim la faptul că sfatul este pur și simplu acela de a urma Natura, de a
acționa spontan, de a ne îmbrățișa firea, mai degrabă decât de a gândi în mod excesiv
care este acțiunea corectă de realizat. Stoicii ne încurajează să urmăm
„rațiunea” dar o rațiune sau ordine încorporată Naturii, care nu este în mod
necesar același lucru cu raționalitatea instrumentală și deliberativă.
Arta zen a
tragerii cu arcul și arta stoică de a trăi au în comun o aparentă indiferență -
paradoxală - față de succes sau eșec. Ceea ce contează este stăpânirea meșteșugului
și practicarea acestuia. În cazul stoicismului, aceasta înseamnă să acționăm
mereu în mod virtuos, cu intenții bune, de dragul binelui. Și mai înseamnă să cultivăm
o stare de spirit adecvată care, așa cum spune Herrigel, ne dă posibilitatea de
a ne bucura de o detașare facilă, fie că ne atingem ținta sau nu.
