Stoicismul și sărbătoarea vieții

de Helen Rudd

Cineva din satul unde locuiesc a scris o poezie, despre nevoia de a sărbători mai mult, cu care sunt de acord. Prin urmare, m-am hotărât ca în fiecare zi la ora 10 dimineața să sărbătoresc ceva. Uneori este ceva important, alteori dimpotrivă ceva lipsit de importanță; de exemplu, uneori sunt acasă într-o frumoasă zi cu soare, e ora 10 și ies în grădină, aud păsările cântând și mă bucur de asta. Sau, tocmai am primit un telefon de la un prieten - iată un alt motiv de bucurie. În ultima vreme, m-am gândit destul de mult la stoici și pentru că mica mea sărbătoare zilnică m-a ajutat foarte mult, m-am întrebat cum aș putea lega-o de stoicismul modern.

Cu siguranță nu sunt un expert în stoicism, dar mi-am dat seama că acesta m-a ajutat foarte mult să-mi revin după ce am suferit un traumatism cerebral și am dorit să aflu mai multe despre felul cum poate fi aplicat în viața de zi cu zi prin intermediul excelentului site internet Stoicism Today, al celor care se ocupă de el și al Săptămânilor stoice pe care le organizează.

Așadar, iată propriul meu punct de vedere referitor la ideea de a sărbători mai des. Una dintre activitățile din Săptămâna stoică era să-ți faci timp pentru a medita în timpul zilei. Mi s-a părut într-adevăr a fi o activitate benefică de fiecare dată când am practicat-o, însă nu se potrivea întotdeauna cu ceea ce făceam. Așa am ajuns să mă gândesc la ce-aș putea să fac și concluzia a fost că însăși adaptarea este un mod de a fi stoic. Astfel, meditând la ceva în legătură cu ceea ce faci în acel moment pare a fi soluția potrivită. Nu trebuie neapărat să te bucuri în stil mare, poți să o faci liniștit în forul tău interior.  

În viața personală am fost nevoită să mă adaptez după accidentul avut. Obișnuiam să alerg în mini-maratonul local însă acum datorită problemelor de echilibru și de apreciere a distanțelor nu mai pot să fac asta. Totuși, am descoperit că pot să alerg în interior, așa că acum alerg în sălile de sport – un bun exercițiu cardiovascular. Poate că ar trebui să o fac la 10 dimineață și să mă bucur de asta! Stoicismul presupune să accepți că există unele lucruri pe care nu poți să le schimbi; și că ceea ce contează cu adevărat este felul cum răspunzi la acestea. Nu pot să schimb faptul că am suferit un accident cerebral, așa că trebuie să mă adaptez.

Mulți oameni se gândesc la stoici ca la niște „oameni încruntați”, dar, eu personal, ca o persoană care se bucură zilnic de viață, văd lucrurile un pic diferit. Cred că stoicismul presupune mai degrabă să recunoști că, da, există probleme și să faci un efort să te gândești la ceva bun. Nu am să uit niciodată bunătatea doamnei care a răspuns la una dintre primele mele postări, atunci când încercam să trec peste ceea ce mi se întâmplase și să găsesc un mod de merge mai departe. Mi-a spus: „Să fii tare ca o stâncă, de care se sparg valurile și care totuși rămâne neclintită.” Acum, citind Meditațiile lui Marcus Aurelius în fiecare zi, îmi face plăcere să văd că este unul dintre gândurile sale către sine. Mă gândesc adesea la asta pentru că este o imagine într-adevăr foarte puternică (și de altfel locuiesc pe malul mării!). Am ajuns deci să mă gândesc la cum aș putea să potrivesc ideea de a sărbători mai des cu metafora stâncii și în cele din urmă am ajuns să văd problemele, personale sau globale, ca pe niște valuri care se sparg și sărbătoarea ca pe o stâncă.

Așadar, aș dori să vă recomand să sărbătoriți ceva în fiecare zi, la o oră care vi se pare potrivită și să faceți ceva fizic sau doar să reflectați în voi-înșivă atât cât vi se pare potrivit. Adică să nu luați totul ca pe ceva banal, ci să vă bucurați chiar și de o simplă ceașcă de cafea. În ceea ce mă privește, eu știu că mâine dimineață la ora 10 am să pot să mă bucur de această postare și de progresul pe care l-am realizat de la accidentul de acum 10 ani, și să văd cât de mult sufeream în momentul când abia începeam să învăț ce înseamnă să fii stoic.

Despre autor: După accidentul cerebral din 2006, Helen Rudd a fost în comă timp de trei săptămâni, după care a suferit o depresie când și-a dat seama cât de mult s-a schimbat viața ei – în principal, pentru că suferea fizic. Datorită stoicismului viața ei s-a schimbat și în prezent poate să se bucure de viața de zi cu zi.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2016/04/23/stoicism-and-celebration-by-helen-rudd/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

Să învățăm să trăim

de Pierre Hadot

Fenomenul poate fi observat cel mai ușor îndeosebi în școlile elenistice și romane de filosofie. Stoicii, de exemplu, o declară în mod explicit: pentru ei, filosofia este un exercițiu. După opinia lor, filosofia nu consistă în predarea unei teorii abstracte și chiar și mai puțin în exegeza textelor, ci într-o artă de a trăi, într-o atitudine concretă, într-un anume stil de viață care ne angajează întreaga existență. Actul filosofic nu se situează doar într-o ordine a cunoașterii, ci într-o ordonare a sinelui și a ființei: este un progres prin care încetăm să mai fim și începem să devenim mai buni. Este o convertire care ne bulversează toată viața, care schimbă ființa aceluia care o realizează. Ea ne face să trecem de la o stare de viață lipsită de autenticitate, umbrită de inconștiență, chinuită de griji, la o stare de viață autentică, în care omul dobândește conștiința de sine, viziunea exactă asupra lumii, pacea și libertatea interioare.

Pentru toate școlile filosofice, cauza principală a suferințelor, dezordinii și inconștienței pentru om sunt pasiunile: dorințele dezordonate, temerile exagerate. Stăpânirea grijilor îl împiedică să trăiască cu adevărat. Filosofia apare deci, în primul rând, ca o terapie a pasiunilor. („Să te forțezi să te dezbraci de propriile pasiuni”, scrie G. Friedmann). Fiecare școală are propria sa metodă terapeutică, însă toate leagă această terapie de o transformare profundă a modului de a vedea lucrurile și de a exista al individului. Exercițiile spirituale ar avea deci ca obiect tocmai realizarea acestei transformări.

Să luăm mai înainte de toate exemplul stoicilor. Pentru ei, toate nenorocirile oamenilor vin din aceea că lumea caută să dobândească sau să păstreze bunuri pe care riscă să nu le obțină sau pe care riscă să le piardă și caută să evite rele care adesea sunt inevitabile. Filosofia va educa deci omul, astfel încât să nu caute să dobândească decât binele pe care îl poate obține și să nu caute să evite decât răul pe care îl poate evita. Acest bine pe care îl putem întotdeauna obține și acest rău pe care îl putem întotdeauna evita, trebuie, pentru a fi astfel conforme cu definiția, să depindă în mod liber de om: acestea sunt deci binele moral și răul moral. Numai ele singure depind de noi, restul nu depinde de noi. Așadar, restul, care nu depinde de noi, corespunde înlănțuirii necesare a cauzelor și efectelor ce scapă de sub controlul nostru. Acesta trebuie să ne fie indiferent, adică nu trebuie să facem niciun fel de diferențiere, ci să-l acceptăm cu totul drept sortit ca atare de destin. Acesta este domeniul naturii. Se realizează deci o răsturnare totală a manierei obișnuite de a vedea lucrurile. Se trece de la o viziune umană a realității, o viziune în care valorile depind de pasiuni, la o viziune naturală a lucrurilor, care reinterpretează fiecare eveniment din perspectiva naturii universale.

Această schimbare de viziune este dificilă. Și tocmai aici trebuie să intervină exercițiile spirituale, cu scopul de a opera puțin câte puțin transformarea interioară care este indispensabilă. Nu ne-a rămas nici un tratat sistematic care ar putea să reunească într-un codice o teorie și o tehnică a exercițiilor spirituale. Cu toate acestea, aluziile la una sau alta dintre aceste activități interioare sunt foarte frecvente în scrierile din epoca elenistică și romană. Trebuie să  concluzionăm că aceste exerciții erau bine cunoscute, că era suficient să se facă aluzie la ele, deoarece făceau parte din viața cotidiană a școlilor filosofice, și că făceau deci parte dintr-o învățătură tradițională orală.

Grație lui Filon din Alexandria, avem totuși două liste de exerciții. Ele nu corespund total una cu cealaltă, dar au meritul de a ne da o panoramă destul de completă a unei terapii filosofice de inspirație stoico-platoniciană. Una din aceste liste enumeră: studiul (zetesis), examenul aprofundat (skepsis), lectura, audierea de prelegeri (akroasis), atenția (prosoche), stăpânirea de sine (enkrateia) și indiferența față de lucrurile indiferente. Cealaltă listă numește în mod succesiv: lecturile, meditația (meletai), terapia pasiunilor, amintirea binelui, stăpânirea de sine (enkrateia) și îndeplinirea datoriilor. Cu ajutorul acestor liste putem face o scurtă descriere a exercițiilor spirituale stoice studiind în mod succesiv următoarele grupuri: mai înainte de toate, atenția, apoi meditația și amintirea binelui, în continuare exercițiile mai intelectuale și anume lectura, audierea de prelegeri, studiul, examenul aprofundat și în cele din urmă exercițiile mai active și anume stăpânirea de sine, îndeplinirea datoriilor și indiferența față de lucrurile indiferente.

Atenția (prosoche) este atitudinea spirituală fundamentală a stoicului. Este o vigilență și o prezență de spirit continue, o conștiință de sine mereu trează, o tensiune constantă a spiritului. Grație ei, filosoful știe și își dorește pe deplin ceea ce face clipă de clipă. Datorită acestei vigilențe de spirit, regula de viață fundamentală, și anume, distincția dintre ceea ce depinde de noi și ceea ce nu depinde de noi, este mereu „la îndemână” (procheiron). Este esențial pentru stoicism (ca de altfel și pentru epicureism) să furnizeze adepților săi un principiu fundamental, extrem de simplu și de clar, formulabil în câteva cuvinte, tocmai pentru ca acest principiu să poată rămâne cu ușurință prezent în spirit și să fie aplicabil cu siguranța și constanța unui reflex: „nu trebuie să te desparți de aceste principii nici în somn, nici când te trezești, nici măcar când mănânci, bei sau discuți cu oamenii”. Aceeași vigilență de spirit le permite să aplice regula fundamentală în situațiile deosebite ale vieții și să dea întotdeauna dovadă de prezență de spirit în tot ceea ce fac. Am mai putea defini această vigilență drept o concentrare asupra momentului prezent: „În orice lucru și în mod continuu depinde de tine să te bucuri cu pietate de ceea ce se întâmplă acum, să te porți cu spirit de justiție față de oamenii prezenți și să examinezi cu metodă reprezentarea prezentă, pentru a nu admite nimic în gândire care să fie inadmisibil”. Această atenție asupra momentului prezent este într-un fel secretul exercițiilor spirituale. Ea ne eliberează de pasiuni care sunt întotdeauna provocate de trecutul sau viitorul care nu depind de noi; ea facilitează vigilența concentrând-o asupra minusculului moment prezent, mereu controlabil, mereu suportabil, în îngustimea sa; în sfârșit, ea ne deschide conștiința spre conștiința cosmică făcându-ne atenți la valoarea infinită a fiecărei clipe, făcându-ne să acceptăm fiecare moment al existenței din perspectiva legii universale a cosmosului.

Atenția (prosoche) ne permite să răspundem imediat la evenimente ca la niște întrebări care ne sunt puse brusc. Pentru aceasta, trebuie ca principiile fundamentale să fie ținute întotdeauna la îndemână (procheiron). Se pune problema să ne lăsăm pătrunși de această regulă de viață (kanon), aplicând-o rațional în diversele situații ale vieții, tot așa cum asimilăm prin exerciții o regulă de gramatică sau de aritmetică, aplicând-o în cazuri particulare. Însă aici, nu se pune problema unei simple cunoașteri, ci a unei transformări a personalității. Imaginația și afectivitatea trebuie să fie asociate cu exercițiul de gândire. Toate mijloacele psihagogice ale retoricii, toate metodele de amplificare trebuie să fie mobilizate aici. Se pune problema de a-și formula sie însuși o regulă de viață în maniera cea mai vie și mai concretă, de „a-și pune înaintea ochilor” evenimentele vieții, văzute în lumina regulii fundamentale. Un astfel de exercițiu este exercițiul de memorizare (mneme) și de meditație (melete) a regulii de viață.

Acest exercițiu de meditație ne va permite să fim pregătiți în momentul când se va ivi brusc o situație neașteptată și poate dramatică. Ne vom reprezenta în avans (este vorba de praemeditatio malorum) greutățile vieții: sărăcia, suferința, moartea; le vom privi în față amintindu-ne că nu sunt ceva rău, întrucât nu depind de noi; ne vom fixa în memorie maximele vii care, la momentul potrivit, ne vor ajuta să acceptăm evenimentele ce fac parte din mersul firesc al Naturii. Vom avea, deci, aceste maxime și precepte la îndemână. Acestea vor fi formule sau argumente convingătoare (epilogismoi) pe care ni le vom putea spune nouă înșine în împrejurări dificile, pentru a stopa o pornire de teamă, de furie sau de tristețe.  

De dimineață, vom examina în avans ceea ce trebuie să facem în cursul zilei și ne vom fixa în avans principiile care ne vor conduce și ne vor inspira acțiunile. Seara, vom examina din nou pentru a ne da seama de greșelile sau progresele pe care le-am făcut. Ne vom examina, de asemenea, visele.  

După cum putem vedea, prin exercițiul meditației ne străduim să stăpânim discursul interior, pentru a-l face coerent și pentru a-l ordona, plecând de la acest principiu simplu și universal, și anume, de la distincția dintre lucrurile care depind de noi și lucrurile care nu depind de noi, dintre libertate și necesitate. Prin dialogul cu sine însuși, cu un altul sau de asemenea prin scris, cel ce vrea să progreseze se străduiește „să-și dirijeze gândurile în mod ordonat” și să parvină astfel la o transformare totală a modului în care își reprezintă lumea, a climatului interior dar, de asemenea, și a comportamentului său exterior. Aceste metode dezvăluie o înaltă cunoaștere a puterii terapeutice a cuvântului.

Acest exercițiu de meditație și de memorizare trebuie să fie alimentat. Aici regăsim așadar exercițiile strict vorbind mai intelectuale enumerate de Filon: lectura, audierea de prelegeri, studiul și examenul aprofundat. Meditația se va nutri într-o manieră încă destul de simplă din lectura sentințelor poeților și filosofilor sau din apoftegme. Însă lectură este și explicarea textelor strict filosofice și a lucrărilor redactate de maeștri școlii. Iar această explicare se poate realiza prin lectură sau prin audierea de prelegeri în cadrul învățământului filosofic asigurat de un către profesor. Grație acestui învățământ, tot edificiul speculativ care susține și justifică regula fundamentală, toate studiile de fizică și logică, pe care ea le rezumă, pot fi studiate cu atenție. Studiu și examenul aprofundat vor fi astfel punerea în practică a acestei învățături. Acestea vor duce la obișnuința, de exemplu, de a defini obiectele și evenimente dintr-o perspectivă fizică, de a le vedea deci așa cum sunt, situate în Întregul cosmic - sau, chiar mai mult, la diviziunea lor pentru recunoașterea elementelor în care se vor preschimba.

La urmă vin exercițiile practice destinate a forma deprinderi. Unele exerciții rămân încă foarte interioare, încă foarte apropiate de exerciiile de gândire de care tocmai am vorbit: este, de exemplu, cazul indiferenței față de lucrurile indiferente care nu este nimic altceva decât aplicarea regulii fundamentale de viață. Altele presupun comportamente practice: stăpânirea de sine, îndeplinirea datoriilor ce țin de viața socială. Regăsim aici temele lui G. Friedmann: „Să te forțezi să te dezbraci de propriile pasiuni, de vanități, de zgomotul iritant din jurul numelui tău (care, din când în când, te irită asemenea unui rău cronic). Să fugi de vorbele răuvoitoare. Să te dezbraci de milă și de ură. Să iubești toți oamenii liberi.” La Plutarh găsim un mare număr de tratate care se raportează la aceste exerciții: Despre controlul mâniei, Despre liniștea sufletească, Despre dragostea fraternă, Despre dragostea părintească, Despre clevetiri, Despre curiozitate, Despre iubirea de arginți, Despre falsa rușine, Despre invidie și ură. De asemenea, și Seneca a scris lucrări de același gen: Despre mânie, Despre binefaceri, Despre liniștea sufletului, Despre tihnă. Un principiu foarte simplu este totdeauna recomandat în acest tip de exerciții: să începem să ne exersăm în lucrurile mai ușoare pentru a dobândi puțin câte puțin deprinderi stabile și solide.

Pentru stoic, a filosofa înseamnă deci a se pregăti să trăiască, adică, să trăiască în mod conștient și liber: conștient, depășind limitele individualității și recunoscându-se ca parte dintr-un cosmos animat de rațiune – liber, renunțând să-și mai dorească ceea ce nu depinde de noi și ne scapă de sub control și atașându-se doar de cele care depind de noi – acțiunea dreaptă, conformă cu rațiunea.

Se înțelege de la sine că o filosofie, precum stoicismul, care necesită vigilență, energie și forță de spirit, consistă esențialmente din exerciții spirituale. Dar, vom fi poate mirați să constatăm că și epicureismul, de obicei considerat drept o filosofie a plăcerii, dă o importanță tot atât de mare ca și stoicismul unor practici precise, care nu sunt nimic altceva decât exerciții spirituale. Aceasta se datorează faptului că, pentru Epicur ca și pentru stoici, filosofia este o terapie: „Singura noastră ocupație ar trebui să fie propria vindecare.” Însă, de această dată, vindecarea constă în a conduce sufletul de la grijile vieții la simpla plăcere de a exista. Nefericirea oamenilor provine din faptul că se tem de lucrurile care nu sunt de temut și își doresc lucruri care nu sunt necesare și care scapă de sub controlul lor. Viața lor se consumă astfel în tumultul temerilor nejustificate și al dorințelor nesatisfăcute. Sunt deci privați de singura plăcere adevărată, plăcerea de a trăi. Iată de ce fizica epicureică eliberează oamenii de temeri, arătând că zeii nu acționează în niciun fel în lume și că moartea, fiind disoluție totală, nu face parte din viață. Etica epicureică eliberează omul de dorințele insațiabile, făcând distincție între dorințele naturale și necesare, dorințele naturale și  nenecesare și dorințele care nu sunt nici naturale, nici necesare. Satisfacerea primelor, renunțarea la cele din urmă și eventual la cele din mijloc vor fi suficiente pentru a asigura absența tumultului și a conduce la fericirea de a exista: „Strigătele cărnii sunt: « să nu-ți fie foame », « să nu-ți fie sete », « să nu-ți fie frig ». Acela care se bucură de această stare precum și de speranța de a o atinge poate rivaliza în fericire cu Zeus însuși”. De unde, acest sentiment de recunoștință, aproape neașteptat, care iluminează ceea ce am putea numi pietate epicureică față de lucruri: „Mulțumesc ție binecuvântată Natură, care ai făcut ca lucrurile necesare să fie ușor de dobândit, iar pe cele ce sunt greu de dobândit le-ai făcut să nu fie necesare.”

Pentru a reuși în vindecarea sufletului, exercițiile spirituale sunt deci necesare. La fel ca și la stoici, se vor asimila maxime sau formulări sumare, la care se va medita, „zi și noapte”, ceea ce, în schimb, va face ca dogmele fundamentale să fie la îndemână. Ca, de exemplu, faimosul tetrapharmakon, remediu cvadruplu: „Zeii nu sunt de temut, moartea este fără riscuri, binele ușor de dobândit, răul ușor de suportat”. Abundența culegerilor de maxime epicureice răspunde aceastei nevoi de exerciții spirituale de meditație. Însă, la fel ca și la stoici, studiul marilor tratate dogmatice ale maeștrilor școlii este, de asemenea, un exercițiu destinat să alimenteze meditația și să impregneze sufletul cu intuiția fundamentală. Studiul fizicii este astfel un exercițiu spiritual deosebit de important: „Trebuie să fim convinși că această cunoaștere a fenomenelor celeste... nu are nici un alt scop decât liniștea sufletului (ataraxia) și dobândirea unei încrederi de neclintit; acesta este de altfel și scopul tuturor celorlalte studii”. Contemplarea lumii fizice și imaginarea infinitului, element capital al fizicii epicureice, provoacă o schimbare totală a manierei de a vedea lucrurile (universul mărginit se dilată la infinit) și o plăcere spirituală de o calitate unică: „Zidurile lumii se deschid și se năruie, văd lucrurile luând naștere în vidul universului... și în fața acestui spectacol, mă trece un frison și-un fel de plăcere divină mă cuprinde, căci prin puterea mea (și anume, aceea a lui Epicur) natura am descoperit cu atâta claritate și toate voalurile care o învăluie, unul câte unul, se retrag.”

Însă, meditația, simplă sau savantă, nu este singurul exercițiu spiritual epicureic. Pentru a vindeca sufletul, nu trebuie să-l pregătim să se încordeze așa cum vor stoicii, ci dimpotrivă trebuie să-l pregătim să se destindă. În loc să ne reprezentăm răul în avans, pentru a fi gata să-l îndurăm, trebuie dimpotrivă să ne detașăm gândirea de viziunea lucrurilor dureroase și să ne fixăm privirea asupra plăcerii. Trebuie să retrăim amintirea plăcerilor trecute și să ne bucurăm de plăcerile prezente, recunoscând că aceste plăceri prezente sunt foarte mari și agreabile. Iar acesta este un exercițiu spiritual bine precizat: nu mai este vorba de vigilența continuă a stoicului, străduindu-se de a fi mereu gata de a-și salva în orice clipă libertatea morală, ci de o alegere deliberată, mereu reînnoită, a destinderii și serenității, precum și de o recunoștință profundă față de natură și viață care, dacă știm să le găsim, ne oferă fără încetare plăcerea și bucuria. La fel, exercițiul spiritual care consistă în a ne strădui să trăim în momentul prezent este foarte diferit la stoici față de epicurei. La cei dintâi, încordarea spiritului, o trezire constantă a conștiinței morale, la cei din urmă, este încă o invitație la destindere și serenitate: grija, care ne face să suferim pentru viitor, ne ascunde valoarea incomparabilă a simplului fapt de a exista: „Nu ne naștem decât o singură dată, de două ori nu se poate; în mod necesar, deci, nu vom trăi veșnic; dar tu, care nu ești sigur nici de ziua de mâine, amâni încă o dată plăcerea pentru ziua de mîine. Și totuși viața se risipește în zadar prin aceste amânări și fiecare dintre noi moare sufocat de griji.” Este faimosul vers al lui Horațiu: carpe diem. (Și-n timp ce noi vorbim, timpul pizmaș se duce. Culege azi, și nu te-ncredința zilei de mâine!) În cele din urmă, la epicurei, plăcerea însăși este un exercițiu spiritual: plăcerea intelectuală a contemplației naturii, gândul la plăcerile trecute și prezente și, în sfârșit, plăcerea prieteniei. Prietenia, în comunitatea epicuree, are și ea exercițiile ei spirituale care sunt îndeplinite într-o atmosferă veselă și destinsă: mărturisirea publică a greșelilor și corectarea fraternă, legate de examenul de conștiință. Însă, în mod deosebit prietenia însăși este într-un fel exercițiul spiritual prin excelență: „Fiecare trebuia să tindă să creeze atmosfera în care înfloresc inimile. Era vorba înainte de toate de a fi fericit, iar afecțiunea reciprocă și încrederea cu care ne sprijineam unul pe celălalt contribuiau mai mult ca orice la fericire.”

Sursa articolului: Exerciții spirituale și filosofia antică de Pierre Hadot © Institutul de Studii Augustiniene, 1993  

Cartea a fost publicată în limba română la Editura Egumenița: https://egumenita.ro/c.php?id=1317

Traducerea fragmentului de mai sus a fost realizată după textul original din limba franceză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului.

Stoicismul și condiția umană

de John Sellars

O remarcă obișnuită vizavi de interesul renăscut pentru stoicism din ultima vreme este că acesta reprezintă pur și simplu o reacție la actualele greutăți economice existente în anumite părți ale lumii dezvoltate. Datorită vremurilor grele oamenii își îndreaptă privirea spre stoicism, se spune, iar atunci când totul merge bine se interesează puțin sau nu au nevoie de stoicism. Remarca evocă expunerea lui Hegel de acum două secole despre stoicismul roman, în care acesta susținea că accentul pe transformarea de sine reflectă pur și simplu faptul că erau neputincioși să schimbe lumea.

Eu nu cred că acestă remarcă este corectă. Desigur ea ar putea să fie adevărată în unele cazuri, dar nu spun toată povestea. Mai degrabă decât să văd stoicismul ca pe un răspuns la circumstanțele externe actuale, ca pe un fel de terapie pe termen scurt contra actualelor împrejurări potrivnice, eu l-aș considera mai degrabă ca pe un răspuns la ceva mult mai primordial și mai fundamental despre condiția umană. Ideile principale prezentate de stoicii romani reflectă toate, în moduri diferite, faptul că suntem prin fire ființe finite, muritoare și cu puteri limitate.

Viețile noastre sunt prin natura lor scurte momente în timp. Fiind finiți nu putem, în mod necesar, controla pe deplin lumea externă. Nu avem niciun cuvânt de spus dacă să ne îmbolnăvim ori nu sau când anume vom muri. Putem desigur să facem tot ce ne stă în putere pentru a influența aceste lucruri - să ne îngrjim de sănătate, să căutăm un remediu pentru cancer și așa mai departe - dar nu vom putea niciodată să schimbăm adevărurile fundamentale și anume că suntem muritori și că vom muri, noi și toți cei pe care îi iubim. Oricât timp avem la dispoziție acesta este limitat și nu avem niciun cuvânt de spus despre cât de lung va fi sau când se va sfârși.

Nu doresc să fiu exagerat de pesimist, ci pur și simplu să afirm o serie de adevăruri. Stoicismul, ca multe alte filosofii orientate spre practică, reprezintă un răspuns chibzuit la aceste adevăruri. Intuițiile sale ne pot îmbogăți modul de a vedea lucrurile atât în perioadele bune și cât și în cele rele din viața noastră. Seneca ne sfătuiește să reflectăm la cât de multe sunt cele care până la urmă rămân în afara controlului nostru și atunci când lucrurile merg foarte bine dar și atunci când acestea merg prost. Succesele pe care le avem sunt tot atât de mult în afara controlului nostru ca și eșecurile noastre, ambele fiind produsul întâmplării și al forțelor din exterior în aceeași măsură în care se datorează eforturile noastre. Până la urmă, atitudinea stoică ar trebui să fie una de modestie în fața unor forțe mult mai mari decât noi înșine. Suntem doar niște aranjamente momentane ale materiei care în curând vor fi împrăștiate și uitate. După cum zicea Samuel Beckett:

Dau naștere cu un picior în groapă,

Lumina strălucește preț de-o clipă,

Apoi, din nou, e noapte.

Sau așa cum zicea Marcus Aurelius:

În a omului viață, timpul e o clipă, substanța trecătoare, percepția ștearsă, constituția întregului corp în descompunere, sufletul o morișcă de vânt, soarta greu de prezis și renumele îndoielnic; sau ca să spun așa, toate cele ale corpului sunt ca o apă curgătoare, cele ale sufletului vis și amăgire, viața e o luptă, o călătorie într-un ținut străin și după toate acestea uitarea deplină.

Acest tip de reflecții nu are nimic de-a face cu frustrarea de a nu a putea să schimbi lumea în bine. Bunăstarea economică și puterea politică nu le fac să dispară, așa cum ne ilustrează pe deplin cazul lui Marcus Aurelius. În schimb vorbesc despre ceva cu mult mai important, și anume, despre ce înseamnă să fii o ființă finită, cu durată și putere limitate, înconjurat de forțe care te pot copleși în orice moment. 

John Sellars este actualmente cercetător, membru al King’s College din Londra. Principalul său domeniu de cercetare este filosofia antică dar el este în mod egal interesat de influența sa târzie asupra filosofiei medievale, renascentiste și timpuriu moderne. El a scris două cărți despre filosofia stoică : Stoicismul și Arta de a trăi. Puteți citi mai multe despre lucrările lui John Sellars pe site-ul său internet.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/12/10/stoicism-and-the-human-condition-by-john-sellars/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

Barbarii în fața porților

Răspunsuri stoice în fața terorii islamiste și a crizei refugiaților

de Kevin Kennedy

 

Simbolul acesta a devenit „viral” pe măsură ce oamenii din întreaga lume au început să-și arate solidaritatea pentru atacurile din Paris. Care este abordarea stoică?

Sânge pe străzile a ceea ce tocmai fuseseră niște cartiere liniștite. Corpurile mutilate ale bărbaților, femeilor și copiilor, victime inocente ale unei violențe subite, presărate printre dărâmături. Supraviețuitorii, răniți și îngroziți, încercând să înțeleagă ceea ce tocmai li se întâmplase. Încet încet vor realiza că viețile lor au fost distruse pentru totdeauna. Și apoi statul răspunde rapid cu toată forța armată pe care poate să o adune. Autorii sunt fie uciși pe loc ori vânați și luați prizonieri. Aceia care au fost capturați sunt trimiși la Capitoliu și expuși în fața unei mulțimi care îi batjocorește înainte de a fi executați în mod public. După cum cititorii își vor da cu siguranță seama după ultima propoziție, aceasta nu este o descriere a recentelor atacurilor teroriste din Paris. În schimb, evenimentul la care se referă este invazia provinciei romane Panonia (în regiunea Dunării de sus) de către marcomani și quazi (triburi germanice antice) undeva între anii 167 și 170 e.n. „Războaiele marcomanice” (aprox. 167-180 e.n.) nu au prefigurat în niciun fel actualul conflict cu grupul Islamic Daesh (mai bine cunoscut ca ISIS). Cu toate acestea, aceia dintre noi care suntem interesați în filosofia stoică ar putea găsi că merită să ia în considerare felul cum romanii din secolul al II-lea, care au trăit la finalul perioadei de înflorire a stoicismului în lumea antică, au răspuns unui atac violent asupra modului lor de viață.

Historia Augusta pretinde că războaiele marcomanice au „depășit pe oricare altele din memoria oamenilor”. Romanii înșiși, oricât de obișnuiți erau cu războaiele, banditismul și violența, au fost șocați de brutalitatea atacului. Deși luptele nu au ajuns niciodată în apropierea Romei însăși, panica a izbucnit totuși acolo, deoarece era pentru prima dată când Italia fusese invadată în peste 260 de ani. Omul care a primit sarcina de ai respinge pe invadatori a fost împăratul Marc Aureliu (care a domnit între 160 și 180 e.n.). Astăzi Marc Aureliu este mult mai bine cunoscut ca filosof decât ca războinic. În timp ce războaiele marcomanice au fost de mult uitate, jurnalul filosofic al lui Marc Aureliu, Meditațiile, se bucură încă de o mare popularitate. Dar Marc Aureliu a petrecut mai mult din timpul său luptând decât filosofând. Încercările sale curajoase și totuși zadarnice de a pacifica regiunea s-au soldat numai cu moartea sa. Totuși, în anul 176 e.n. Marc Aureliu a decis că avusese deste succese pentru a organiza un triumf, pe care l-a sărbătorit împreună cu fiul și succesorul său Commodus (care a domnit între 180 și 192 e.n.). Victorioși dar traumatizați, romanii nu vor uita niciodată violentele atacuri marcomanice. O dovadă a acestui fapt poate fi văzută încă astăzi la Roma la Palazzo Colonna. Columna „aureliană” care domină acestă piață este dedicată lui Marc Aureliu și triumfului său asupra marcomanilor și quazilor. Columna, ridicată inițial pe Campus Martius, „Câmpul lui Marte” (dedicat zeului roman al războiului), are în jur de 30 de metri înălțime. De-a lungul întregii columne se află un basorelief amănunțit care cuprinde numeroase scene din războiele pe care Marc Aureliu le-a purtat: femei și copii îngroziți fugind din fața atacatorilor, lupta sălbatică dintre legiuni și dușmanii lor, precum și răzbunarea sinistră a romanilor victorioși. Pe margine, privind impasibil suferințele, luptele și moartea este însuși Marc Aureliu. Romanii i-au respins pe „barbari” – cel puțin pentru moment – și au restabilit sentimentul de securitate. Dar noi, moștenitorii culturali ai Romei din Occidentul de astăzi, cum vom răspunde amenințărilor la adresa propriei noastre securități?

Comparația dintre războaiele marcomanice și teroarea islamistă din secolul al XXI-lea poate părea neobișnuită. Invaziile germanice au reprezentat o amenințare la adresa existenței Imperiului Roman. Atacurile purtate de Daesh, oricât de oribile, nu au (încă) forța de a produce declinul și decăderea civilizației occidentale. Și totuși, aceasta este tocmai comparația care se face în acest moment. Se argumentează că la fel cum Roma a decăzut deoarece a permis prea multor triburi germanice să trăiască în interiorul frontierelor sale, tot așa societatea occidentală contemporană este acum amenințată de către numeroșii săi locuitori musumani. O astfel de retorică nu vine numai din partea unor cetățeni particulari care-și dau părerea pe bloguri lor personale ci și de la gânditori serioși care scriu pentru surse media respectate. Bine-cunoscutul dar controversatul istoric Niall Ferguson, de exemplu, compară vestul cu un imperiu care se clatină. După părerea sa, șocul îndepărtat pentru acest edificiu slăbit l-a constituit războiul civil sirian, deși acesta a fost atât un catalizator cât și o cauză directă a Völkerwanderung (migrării națiunilor) din 2015. Ca și înainte, ei au venit din toată periferia imperială – din Africa de Nord, din Levant, din Asia de Sud – iar de data asta ei au venit cu milioanele. Fără să folosească de fapt cuvântul, Ferguson portretizează refugiații drept noii barbari: un popor străin care practică o credință religioasă ostilă valorilor occidentale. Concluzia sa este clară. Ar trebui să ne fie teamă de oamenii aceștia, să împiedicăm cât mai mulți dintre ei să vină în ținuturile noastre și să reducem influența celor care sunt deja aici. Altminteri vom suferi soarta romanilor.

Stoicismul Astăzi este un forum pentru subiecte filosofice; prin urmare, forța acestor argumente precum și răspunsurile politice ce trebuie date terorismului și migrației trebuie să fie discutate altundeva. Dar există totuși un aspect stoic în toate aceste chestiuni. Precum vechii romani, confruntați cu urmările invaziilor germanice, mulți dintre noi astăzi în vest trăim acum într-o atmosferă de frică și furie. Dorința de a elimina amenințările la adresa siguranței nostre fizice și de a-i pedepsi pe cei care ne asaltează este firescă. Totuși după cum ne avertizează vechii stoici, nu trebuie să permitem pasiunilor primordiale să ne ghideze gândirea ci rațiunii și înțelepciunii practice. Stoicii recunosc nevoia de a ne distanța de emoțiile noastre, de a examina realitatea pe care o întruchipează și de a analiza acuratețea ei înainte de a formula un răspuns rațional. În ceea ce privește subiectul de față, care anume este chestiunea care ne cere un răspuns? Dacă nu suntem membri ai armatei sau poliției, atunci cei mai mulți dintre noi suntem afectați personal de criză numai când atunci ne întâlnim personal cu refugiații care și-au părăsit casele din Siria pentru a căuta siguranță și adăpost printre noi. Și filosofia stoică ne poate fi de mare ajutor aici.

Cel mai mare învățător stoic pe care îl cunoaștem, Epictet (care a trăit aprox. între 55 și 135 e.n.) a susținut principii stoice precum iubire în casă, armonie în stat, pace între națiuni și recunoștință față de Dumnezeu (Discursuri, Capitolul V). Adică stoicismul suține ferm promisiunea unei comunități care cuprinde întreaga umanitate. Obiectivul Daesh, totuși, este de a distruge această comunitate semănând discordia între musulmani și cei care nu sunt musulmani. Așa cum scria recent un journalist de la BBC, pentru a menține fluxul de recruți pe termen lung, jihadiștii au nevoie să-i facă facă pe musulmani să se simtă mai vulnerabili și mai alienați de societățile occidentale. Cea mai mare contribuție individuală pe care un stoic și-o poate aduce la stabilirea unei păci globale ar fi să lase deoparte temerile sale și să le ureze bun venit tuturor acelora care fug acum de violența și teroarea din Orientul Mijlociu. Prezența refugiaților aflați deja aici precum și faptul că mulți alții sunt pe drum sunt chestiuni care situează dincolo de controlul nostru personal. Totuși, ceea ce depinde de noi (indiferent de felul cum credem că ar trebui rezolvată criza refugiaților până la urmă) este să le arătăm bunăvoința pe care stoicii sunt datori să o arate fiecărui locuitor al acestei planete. După cum zicea Marc Aureliu, adaptează-te la mediu în care te-a aruncat soarta și arată dragoste adevărată față de acei semenii muritori cu care destinul te-a înconjurat. Într-adevăr, e posibil ca unii teroriști să se fi ascuns printre refugiați. Rațiunea ne dictează totuși că majoritatea dintre ei și-au părăsit casele pentru că viețile le erau amenințate. Cele câteva cazuri care ar putea să prezinte un pericol pentru noi sunt treaba autorităților. Între timp, pentru a putea trăi în această nesiguranță avem nevoie de tăria convingerilor noastre.

Problema este că mult prea adesea avem tendința să lăsăm deoparte propriile noastre principii stoice atunci când adevărul lor cere eforturi din partea noastră. După cum zicea și Epitet, putem într-adevăr să scriem și să citim despre aceste principii, și să le lăudăm când le auzim, dar nu suntem nici pe departe convinși de ele (Discursuri, V). Autorul eseului pe care îl citiți acum este tot atât de vinovat de acest eșec ca oricare altul. Trăiesc în Germania și Suedia, două dintre națiunile europene care acceptă cel mai mare număr de refugiați. (Suedia, cu numai 9 milioane de locuitori, a primit mai mulți refugiați pe cap de locuitor decât oricare altă țară.) Când întâlnesc refugiați care au ceea ce eu consider drept trăsături caracteristice ale musulmanilor conservatori (bărbați cu barbă, femei cu văl pe cap) trebuie să mărturisesc că prima mea reacție este un sentiment de disconfort. Cine sunt oamenii aceștia? Ce fac aici? Ce fel de credințe au? Dar apoi caut să mă detașez și să mă gândesc la înțelepciunea reacțiilor mele imediate. Sunt oare tipul de persoană care îi judecă pe ceilalți după cum arată? La urma urmelor, propria mea bunică nu a ieșit niciodată din casă fără batic și era o protestantă ferventă. Mai mult, când merg pe străzile din Göteborg ori Berlin văd o mulțime de hipsteri cu barbă. Și totuși nu mă tem de bunici sau hipsteri. Ce au făcut acești refugiați ca să merite suspiciunile mele? Oare nu se află aici tocmai pentru că nu vor să trăiască într-o țară dominată de extremism? Au îndurat greutăți incredibile să ajungă aici. (Mulți dintre ei nu ajung aici deloc.) Deși putem presupune că refugiații pe care îi văd pe străzi nu îmi împărtășesc valorile (la fel ca și în cazul aproape oricărui european autohton pe care-l întâlnesc), nu am niciun motiv rațional să cred că reprezintă o amenințare pentru mine, familia și prietenii mei, sau pentru societatea europeană în general. Reprezentarea imediată a „musulmanilor” din capul meu nu corespunde cu realitatea persoanei dinaintea ochilor mei. Oamenii aceștia nu sunt barbari. Sunt ființe umane.

Poate că acum, mai mult ca oricând, e nevoie să regândim unele dintre faimoasele cuvinte ale acelui luptător „antiterorist” antic care a fost Marc Aureliu. Ele au fost citate de nenumărate ori, de obicei cu referire la frământările vieții noastre de zi cu zi. Dar înainte de a le reconsidera, să ni-l imaginăm pe Marc Aureliu însuși, un soldat deprins cu lupta, sângele și moartea. Experiența sa din război se regăsește de asemenea în Meditațiile sale: Ai văzut vreodată o mână sau un picior retezate sau un cap decapitat zăcând pur și simplu acolo departe de corpul căruia i-au aparținut? Când Marc Aureliu ne îndeamnă să rămânem decenți în ciuda ororilor de nedescris, ne vorbește din experiență. El și-a purtat războaiele cu toată forța necesară pentru a înfrânge dușmanii. Dar nu există nicio dovadă că el ar fi pedepsit vreodată un popor întreg pentru sfidarea Romei. (așa cum era practica obișnuită la împărații și generalii romani.) Și acum gândiți-vă la următorul pasaj, probabil cel mai profund din Meditații în lumina propriei noastre situații: fii asemenea unui promontoriu de care se sparg neîncetat valurile; el stă ferm până când tumultul apelor din jurul său se sting și liniștea revine. „Ce ghinion, să mi se întâmple tocmai mie asta!” Deloc, ci spune mai degrabă, ”Ce noroc că după toate astea nu sunt plin de amărăciune, neabătut de prezent și nedezamăgit de viitor”.

Kevin Kennedy este un istoric germano-american de 53 de ani. Scriitor, lector și comentator, el locuiește împreună cu partenera sa suedeză și cei doi copii ai lor la Potsdam în Germania și Kungsbacka în Suedia. Specializarea sa universitară este istoria prusacă din perioada secolului al XVIII-lea. El a descoperit stoicismul acum douăzeci de ani dar acesta a devenit o parte integrantă din viața sa de zi cu zi odată cu Săptămâna Stoică din 2013.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/11/29/modern-stoic-responses-to-terror-by-kevin-kennedy/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.