Lauda raționalității

de Alister Cox

Nota editorului (Stoicismul Astăzi): Alister Cox explorează propria sa călătorie filosofică și intelectuală de peste 60 de ani, de la creștinism la epicurism și culminând în cele din urmă cu interesul său pentru stoicism.

Toată discuția asta despre stoicism și îndeosebi dezbaterea pe care a lansat-o, și anume dacă adepții săi moderni constituie o religie, m-au atins la coarda dublu sensibilă. În primul rând, am fost crescut într-o casă profund creștină. În al doilea rând, studiul lumii greco-romane a fost nu numai materia primă pentru educația mea ci și pentru prima jumătate a carierei mele în învățământ. Deloc surprinzător, din tinerețe și până la pensionare (care a început acum 20 de ani), am fost fascinat de interacțiunea dintre aceste două mărețe sisteme: ele au modelat lumea noastră timp de două milenii, dar nu se împacă bine unul cu celălalt. Explorările personale ale acestui „disconfort” s-au întins de-a lungul a 60 de ani și ating stoicismul în mai multe puncte.

[1] Credința creștină sub semnul întrebării. Am fost un tânăr serios și pătruns nu numai de o credință creștină ferventă ci și de noțiunea că o atare credință ar trebui să fie supusă unei examinări raționale riguroase. Se poate vedea că am depus eforturi în acest sens după unele prelegeri erudite pe care le-am făcut, toate inspirate din lucruri despre lumea greco-romană pe care fie le știam, fie le-am consultat în grabă. La școală, chiar fără intenția de a fi provocator, țineam discursuri despre „copilul vitreg al păgânismului, creștinismul”, descoperind cât de intens a fost influențat acesta de cultura politeistă în care a apărut. La Oxford (sub titlul „Christos, cultură și compromis”), am analizat tensiunile profunde dintre modelele de gândire creștine și cele greco-romane, așteptându-mă să „răscolesc” audiența mea docilă dar întrezărind cu greu că cel mai „răscolit” de toate acestea voi fi mai târziu chiar eu! Alegerea în forma ei cea mai simplă era între o perspectivă axată pe Dumnezeu și alta axată pe om, și probabil că îmi făcea plăcere să-l citez pe Tertulian, a cărui atitudine a fost proclamată cu o claritate brutală: „Ce au în comun Atena și Alexandria? Sau ce au în comun academia și Biserica? Ereticii și creștinii?” Isprăviți cu toate proiectele pentru un creștinism „stoic”, „platonic”, sau „dialectic”! După Iisus Hristos nu mai vrem nicio teorie subtilă.” Probabil că știam deja că sunt de partea „teoriilor subtile”.

Câțiva ani mai târziu a trebuit să recunosc față de mine însumi (trebuie spus, spre marea mea ușurare) că m-am separat de biserica creștină și recunoscând asta pe jumătate și în public am descoperit o audiență destul de prietenoasă în fața căreia să explorez încă un alt aspect al liniilor de bătaie din jurul crezului creștin, și anume acela care definește idealurile morale. Cu titlul ironic de „Să facem cum face Roma?”, analiza mea a fost publicată de revista Grecia și Roma - exact acum 50 de ani. Am prefațat-o în conformitate cu ideile care caracterizau mica mea lume astfel: „oricine se confruntă cu îndoieli de natură religioasă se confruntă, de asemenea, cu problema moralității sub forma următoare: dacă abandonează religia, probabil i se va spune că, trebuie să abandoneze și aspirațiile morale, pe care nu și le va mai putea realiza din lipsă de motivație și mijloace. Un sceptic inteligent trebuie să se întrebe dacă asta este adevărat.” Astfel a fost pusă în scenă povestea mea pe care am denumit-o „moralitatea romană”, acel complex de idealuri care în lumea precreștină constituia ceea ce romanii numeau virtus (curaj, tărie, forță, încredere în sine, autocontrol). Aici intervine stoicismul: explicând că „spre începutul secolului întâi d.Hr., romanii intelectuali suprapuseseră peste etica națională tradițională o filosofie inventată de greci, dar care ar fi putut tot atât de bine să fie croită pentru temperamentul și concepția morală romane”, am folosit un citat din Marc Aureliu care încă înseamnă foarte mult pentru mine: „arta de a trăi seamănă mai mult cu lupta decât cu dansul, căci ne cere să fim neclintiți și pregătiți pentru a face față oricărui asalt oricât de neașteptat”. Și punând întrebarea de ce acest crez stoic al încrederii tenace în sine nu mai este la modă, am sugerat că a fost înfrânt de creștinism, o credință care predica neîncrederea în sine și incapacitatea omului să înfrunte problemele care îl asaltează; „afirmarea propriului ego” în gândirea creștină reprezintă păcatul arhetipal.

[2] Lucrețiu. Stoicismul a avut un mare succes la romani ca „ghid pentru o viață bună”, dar alături de el (și în general văzut total diferit) era școala de gândire fondată de Epicur și lansată cu un entuziasm pasional de către Lucrețiu. Pentru mine, cunoașterea acestui mare poet roman a început la școală, apoi a fost puternic consolidată la universitate și mi-a rămas mereu familiar pe măsură ce am învățat să-i folosesc argumentația percutantă în clasă. Cel mai original experiment al meu a fost probabil să-l prezint tinerilor adolescenți, alegând pentru ei un pasaj într-o latină relativ simplă și concentrându-mă asupra felului său de a vedea lumea fizică, unde aproximațiile sale în direcția gândirii științifice moderne sunt uimitoare. Când am reușit să public un set din aceste pasaje („Lucrețiu despre materie și om”), ele s-au dovedit a fi controversate în anumite cercuri pentru că nu inclusesem unul dintre cele mai „de efect pasaje” ale sale – povestirea, spusă cu o indignare plină de dispreț, a uciderii de către Agamemnon a propriei sale fiice la porunca zeilor. Ipoteza mea fusese că deznodământul ei brutal (tantum religio potuit suadere malorum, „atâtea rele doar religia ar putea provoca”) era prea greu de digerat pentru copii – ceea ce ar putea să spună mai mult despre mine decât despre copiii din anii ’60. Îmi amintesc de modul discret în care manualele școlare evitau accesul de indignare al autorului, traducând religio drept „superstiție” – care, am constatat spre surprinderea mea, este felul cum versiunea Penguin redă cuvântul. Nici nu mă îndoiesc că religio pentru Lucrețiu înseamna ceea ce înseamnă și pentru noi: nu avea timp pentru religie și a explicat în mod clar că orice fel de zei din sistemul său de idei nu ar avea niciun fel de interes în treburile umane, ce să mai vorbim de încercări de a-i perverti; sunt prea ocupați să se bucure de acel calm lipsit de necazuri pentru care cei mai mulți dintre muritori se străduiesc degeaba. 

Dacă am fost influențat de Lucrețiu în propria filosofie de viață, asta nu se rezumă numai la ostilitatea sa contra religiei ci și la nenumăratele „dovezi” din Cartea 3 cum că noi, muritorii, suntem cu adevărați muritori: odată cu moartea elementele din care suntem făcuți se împrăștie, inclusiv acele particule mai fine care compun „spiritul” nostru (anima). Asta făcea parte din cruciada sa cu scopul a-i scăpa pe oameni de temerile și anxietățile lor, care se grupau în special în jurul necunoscutului din viața de apoi: dacă acceptăm relatarea sa privind starea de spirit a contemporanilor săi trebuie să deducem că erau îngroziți de ceea ce se afla dincolo de mormânt, tot așa cum era și omul obișnuit al creștinătății de mai târziu. În propria mea educație, acele temeri medievale fuseseră înlocuite de o viziune cerească mult mai utopică, însă reacția mea chibzuită a fost, mai întâi, de a nu crede nici chiar în versiunea cosmetizată (în numele realităților fizice aspre expuse de Lucrețiu) iar mai apoi de a mă bucura de acea neîncredere, nesigur de cum ar putea cineva să se bucure de eternitate. După câte se pare nu este ceva neobișnuit: sunt mai mulți britanicii care cred în viața de apoi decât cei care cred în Dumnezeu!

În toate astea nu am uitat deloc de stoicism. E adevărat că printre multele sale diferențe față de școală epicureică rivală trebuie să numărăm și locul pe care l-a rezervat (a) pentru divinitate, chiar dacă a fost concepută în mod vag și panteist și (b) pentru viața de apoi, chiar dacă numai pentru câțiva privilegiați care erau considerați ca „înțelepți” sfinți. Dar răsfoind prin „Scrisorile către Lucilius” ale lui Seneca (cea mai completă, dacă nu chiar cea mai concludentă dintre sursele romane ale stoicismului) am început să văd clar prăpastia care îl separa de crezurile religoase care concură acum pentru atenția noastră: pentru el, Dumnezeu sau zeii ar putea exista (sau nu ar putea exista, nu pare să-i pese prea mult) dar foarte semnificativ, este de acord cu Lucrețiu că divinitatea nu face solicitări dificile umanității. De aceea, pentru mine, Stoicismul astăzi poate fi doar o „filosofie”, nu o „religie” și de aceea m-am liniștit destul de mult când am citit despre numărul de „ateiști” pe care l-a recrutat.

[3] Lauda raționalității. Am ajuns în sfârșit la ceea ce probabil cititorii consideră drept preocuparea centrală – rolul jucat de ratio („raționamentul”) în administrarea vieții, a raționalității ca instrument de încredere. Conceptul ține un loc de frunte în ambele sisteme romane din acest studiu – deloc suprinzător având în vedere că ambele își trasează originea de la acel sâcâitor propagator al cercetării raționale, Socrate. Voi începe cu epicurienii și Lucrețiu, a cărui lucrare De Rerum Natura este o realizare magistrală a minții. În prologurile la fiecare dintre cele șase capitole (despre care am realizat un studiu publicat în revista Grecia & Roma în 1971), el tratează în mod poetic mulțimea de temeri și anxietăți care fac viața omului mizerabilă; apoi urmează, ceea ce constituie grosul fiecărui capitol, un lung discurs tehnic conceput să ușureze aceste anxietăți dintr-o perspectivă științifică; și ca pivot între aceste două secțiuni găsim (nu mai puțin de patru ori) o formulă identică de tranziție de trei rânduri. Aceste rânduri sunt de o importanță atât de mare încât merită să fie citate aici în latină:

Hunc igitur terrorem animi tenebrasque necesse est
non radii solis neque lucida tela diei

discutiant, sed naturae species ratioque.

Esența acestor rânduri este următoarea: angoasa noastră spirituală (terror animi), înrudită cu norii întunecați (tenebrae), are nevoie de echivalentul unei raze de soare (radii solis) pentru a goni, în mod special, după (a) puterea de observație a lumii naturale și (b) raționamentul corect despre ea (înțelesul cel mai apropiat de naturae species pe care-l pot găsi + indispensabila ratio). Este  exact ceea ce noi am numi „o abordare științifică” dar Lucrețiu este, de asemenea, poet și adoră să se joace cu imaginile vii ale luminii din întuneric: ceea ce omul are nevoie este lumina strălucitoare a rațiunii – elucidarea rațională, educația intelectuală.

Este un proiect ambițios dar unul care a fost înțeles bine în lumea antică, unde ceea ce era important nu depindea de vreo revelație divină ci de tot ceea ce omul putea face pentru el însuși – și toată putința omului, susțineau ei în mod rezonabil, era puterea minții sale, cunoașterea desăvârșită a limbii și a gândirii. Acesta era mai presus de toate credoul stoicilor, cărora le plăcea (e adevărat) să-l întărească cu un fel de corespondent cosmic (Dumnezeu, ca o imagine supradimensionată a Ratio) dar nu așteptau niciun sprijin ceresc pentru ceea ce era, în mod esențial, un proiect uman. Aceasta îmi amintește de schimbarea modernistă din teologia creștină, unde doctrina vagă a lui „Dumnezeu este dragoste” este reinterpretată ca un imperativ moral tainic („ieșiți în lume și iubiți-vă unul pe celălalt”): era pe gustul stoicilor, de asemenea, să simtă că prioritatea aleasă de ei era înscrisă în stele. Dar, deoarece scopul astfel definit e „cultivarea calmului rațional” există o diferență frapantă față de preceptul creștin: nu e nevoie să „ieșiți în lume” pentru a o face.

După cum era de asteptat, acest aspect al stoicismului ridică unele întrebări pentru mulți dintre cei ce vor să fie „stoici moderni”, îndeosebi sub influență creștină dar nu numai: toate bune, îi aflăm spunând, dar cum rămâne cu preocuparea pentru celălalt? Seneca s-a simțit obligat să răspundă la o acuzație identică din partea unora dintre contemporanii săi dar nu a fost foarte apologetic în privința asta. El a insistat, de exemplu, că mila este o boală spirituală (aegritudo animi), incompatibilă cu obiectivul de a avea o minte netulburată (serena mens). În mod egal amenințător pentru ea, a susținut el, erau și asemenea emoții precum mâhnirea excesivă: ab amara quadem libidine dolendi animus recipiendus est, „mintea are nevoie să fie eliberată de orice fel de plăcere morbidă în durere”.

[4] Stoicismul astăzi & terapia comportamental-cognitivă (TCC). Am încercat la tot pasul să fac aluzie la faptul că gândurile mele despre colecția de subiecte de mai sus a prins contur cu mult timp în urmă, când eram tânăr și tatonam calea atât prin studiile mele cât și prin viață. E posibil ca efectul asupra mea să fi fost permanent, contribuind la ceea ce în retrospectivă pare a fi „o filosofie de viață”, dar timp de decenii am amânat orice fel de reflecție precisă în legătură cu asta. De unde, marea surpriză de a fi brusc confruntat, în ultima vreme, cu amintirile vii a ceea ce am gândit și am simțit odinioară, venind cu toate capcanele modernității – și aproape simultan din două surse aparent diferite.

Prima dată a fost după ce am zărit din întâmplare Stoicismul Astăzi în acțiune: un amfiteatru plin de entuziaști pregătiți să-l încerce, gata să identifice relevanța pe care o pot avea pentru ei niște idei care s-au lansat acum aproape două milenii și jumătate. După aceea, pe măsură ce am urmările dezbaterea lor internă, am fost frapat de anumite categorii distincte de abordare: eram pe cale să asistăm la apariția unor „școli” diferite în cadrul acestei noi credințe (nu fără semne de animozitate pe limitele de demarcație)? Unii păreau a fi în căutarea înțelepciunii antice pentru a umple golul lăsat de o creștinătate în retragere: aceia erau îngrijorați că noua lor credință nu ar putea fi numită „religie” – lucru care după mine nu e posibil. Alții s-ar fi putut considera mai mult decât fericiți să-și poată spune lor înșiși atât creștini cât și „stoici”, refuzând să ia în considerare toate aluziile la „smerenia în fața Domnului”, care se așteaptă din partea umanității păcătoase: mă întreb chiar dacă asta nu e o postură tipic transatlantică – păstrând concordanța cu filosofia „da, se poate” care dă o impresie de stoic. Ceilalți, în mod evident, sperau că acest crez redescoperit le va oferi cel puțin un loc pentru o meditație periodică gen rugăciune – un proiect admirabil, desigur, dar nu unul care să aibă nevoie sau să depindă de puțin cunoscutele obiceiuri ale stoicilor din vechime. Pentru mine, era de ajuns să simt că unele dintre aceste idei precreștine au contribuit la „filosofia mea de viață” fără să constituie pentru mine o „religie” sau a chemare la meditația zilnică. „Filosofiile” sunt personale și intime, în timp ce credința religioasă este prin natură și tradiție un angajament public și social.

Un alt mare grup, după câte am început să-mi dau seama, este interesat de stoicism ca formă de terapie. Mă surprinde că ei cred că urmează o pistă explorată de stoicii greco-romani (pentru care nu știu de nicio dovadă), dar, desigur, totul e spre bine, dacă anumite ideii derivate din lumea antică pot contribui la o abordare eclectică a psihoterapiei moderne. Asta mă duce la a doua dintre descoperirile care mi-au deschis ochii în anii din urmă, și este rezultatul confruntării în cadrul familiei cu episoade de depresie care au necesitat îngrijire medicală. Am învățat foarte repede că practica modernă este împărțită în mod aproape egal între tratamentul medicamentos, dezvoltat cu scopul de a rectifica echilibru chimic în corp și ceva care este cunoscut simplu ca TTC, care caută cooperarea activă din partea persoanei bolnave. Inițial, am fost nedumerit de acronim: T-ul („terapia”) îl înțelegeam iar TC-ul („terapia comportamentală”) era înțelepciunea convențională dar ce era C-ul? „Cognitivă”, mi s-a spus, și prima mea reacție a fost de nedumerire: părea la polul opus de „comportamentală”. Am aflat că într-adevăr așa este – și cu o sclipire întârziată am înțeles că această etichetă semi-tehnică de „cognitivă” se referă la o procedură bine exersată în lumea precreștină, și anume aceea de a pune în mod sistematic mintea să se opună problemele înainte ca ele să-i amenințe serenitatea. Inițiatorii TCC-ului au știut asta prea bine: scopul lor era să pună, în mod solid, practica medicală modernă în conformitate cu învățăturile stoicismului antic. Contribuția mea a fost aceea de a argumenta că aproape același lucru se poate face cu Lucrețiu, ca avocat al unei școli presupus rivale.

Raționalitatea este legământul care le unește. Principiul nu a fost niciodată exprimat mai simplu decât a făcut-o Seneca: adhibe rationem difficultatibus – „pune-ți mintea la probleme”. Desigur, ușor de zis, greu de făcut, dar sunt disponibile nenumărate sfaturi și nu puține chiar de la Stoicismul Astăzi!

Notă biografică (sau autobiografică, deoarece autorul a fost invitat să o redactaze)

Pentru a fi exact, iată câteva puncte nelămurite în text:

Istoria familială: tatăl, pastor metodist, a tolerat cu generozitate eventualele „aberații” ale fiului său. Școala: la Kingswood School din Bath – care, în acele zile, asigura educație în regim de internat pentru un număr mare de astfel de „fii ai caselor parohiale”. Aceștia au reușit să combine „misiunea” lor creștină cu preocuparea hotărâtă pentru excelența academică. Universitatea: mulțumită celor de mai sus am ajuns la Oxford ca bursier la New College pentru a studia acea minunată combinație de filologie clasică și filosofie care a fost cunoscută sub numele de „Mods & Greats”. Cariera: după ce m-am folosit de filologia clasică ca de un pașaport pentru a accede în învățământ, mai târziu m-am diversificat și am sfârșit prin a fi directorul Royal Grammar School din Newcastle-upon-Tyne. Pensionarea: printr-o suprinzătoare întorsătură m-am mutat cu soția mea în Franța, unde am petrecut 20 de ani foarte fericiți. Unul dintre roadele acelei perioade a fost pregătirea de prelegeri despre cultura și politica franceze pentru grupuri ale Alliance Française. Un element comun în explorările mele intelectuale de peste 60 de ani a fost interesul pentru istoria ideilor.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/09/12/in-praise-of-rati/onality-by-alister-cox/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.