Cum m-a ajutat stoicismul să depășesc depresia

de Andrew Overby

Lumina de la capătul tunelului. Sursa fotografiei aici.

Cu toții începem prin a dori să schimbăm lumea. Cred că persoanele depresive se țin de acest impuls mai mult decât majoritatea dintre noi și, astfel, atunci când inevitabil înțeleg că nu pot face asta, conștientizarea este cu mult mai grea.

Conștientizarea că nu suntem decât niște actori pe scena lumii și nu arhitectul ei principal poate avea un asemenea efect încât să producă una dintre acele mutații semnificative și posibil subtile în înțelegerea conștientă care separă unele aspecte ale tinereții de maturitate. Aceasta este, probabil, una dintre primele luări de contact cu limitările condiției umane.

Aceia care sunt înclinați spre perfecționism și visare intensă pot fi puternic afectați. Să fii, în același timp, cu totul visător și să știi că este extrem de puțin probabil ca visurile tale de a schimba lumea să se realizeze — prin folosirea forței percepute a destinului sau a voinței — înseamnă să inviți gândirea depresivă în vizită.

Într-o oarecare măsură, aceasta este povestea mea. La vârsta de 24 de ani, viața mea adultă de până acum a constat, în bună parte, într-un circuit în jurul acestui imens adevăr. Și, de fapt, nu am împăcat încă lumea reală cu aceea imaginată și cu locul pe care mi-l doream în ea.

Mai mult decât alții, persoanele depresive ar putea beneficia de cuvintele unor stoici proeminenți precum împăratul roman Marcus Aurelius sau fostul sclav Epictet. Plecând de la dihotomia controlului a lui Epictet, putem înțelege că numai anumite lucruri sunt în puterea noastră spre a le influența, iar celelalte sunt dincolo de capacitatea noastră de a le controla. (De fapt, cred că trihotomia controlului, pusă în discuție de William B. Irvine în al său Ghid pentru o viață bună, este chiar preferabilă; se adaugă la mijloc o a treia categorie pentru lucrurile asupra cărora avem un oarecare control). Trebuie să evaluăm lucrurile pentru a vedea care sunt sub controlul nostru și să învățăm să renunțăm cu mulțumire la cele pe care nu putem să le influențăm.

Și exact aici intervine o parte din gândirea stoică: asemenea acelora implicați în deja faimoasa mișcare Quantified Self (Sinele cuantificat) care își măsoară zilnic rezistența electrică a pielii, tiparele de somn, dieta sau câți pași au mers, pentru a menționa numai câteva dintre multele măsurători posibile pentru observarea propriei stări fizice, persoanele cu tendințe depresive sau alte stări de sănătate mentală care îi afectează în mod negativ pot, și trebuie, să se monitorizeze pe ei înșiși.

Capacitatea aceasta de a recunoaște ceea ce este în puterea noastră suverană în contrast cu acele multe lucruri pe care nu le putem controla deloc mi se pare că este o parte a practicii stoice care este bogată în lecții pentru persoanele depresive — sau pentru oricine vrea să aibă măcar mai multă liniște în viața de zi cu zi.

Am citit întotdeauna foarte mult iar în liceu și deși eram foarte bine familiarizat cu numele consacrate ale culturii filosofice nu cunoșteam decât vag cine erau stoicii. (Am fost impresionat de faptul că multe persoane de seamă au adoptat stoicismul în mod personal, chiar dacă numai parțial — sau cel puțin au dorit să fie văzute în această lumină). Îmi amintesc de vizita pe care am făcut-o la Biblioteca Clinton din Arkansas când am auzit de respectul pe care fostul președinte îl avea pentru Meditațiile lui Marcus Aurelius. Stoicismul s-a așezat în adâncul minții încă din acei ani.

Mai recent, am început să explorez înțelepciunea stoică în mod aprofundat căutând să înțeleg convingerile ei și să văd ce poate fi aplicat în viața mea proprie, care a inclus depresia și prin urmare ocaziile ratate și performanțele nesatisfăcătoare care au însoțit-o. Auzisem de comparațiile cu budismul și eram nerăbdător să aflu mai multe. Am dat peste câteva cărți scrise pentru publicul larg și am rămas intrigat.

Iată o filosofie care încerca să explice viața în mod rațional, care nu căuta să elimine emoțiile sau atașamentul, ci să instile o considerație profundă pentru acestea prin cultivarea unei abordări detașate. O filosofie indiferentă față de consumerismul de masă și achiziția absurdă de produse noi numai pentru satisfacerea impulsului de a avea în permanență lucruri noi. O filosofie cu o înaltă considerație pentru întreaga comunitate umană, a cărei membri în totalitatea lor formează cosmopolis-ul căruia stoicii îi aparțin.

Acești filosofi pun accentul pe datorie și virtute, învățându-i pe practicanți să se facă folositori, după puterilor lor, în calitate de oameni destoinici și raționali, precum și să caute excelența în toate situațiile cu care se confruntă în viață, indiferent care ar fi acestea — să exceleze, de pildă, fie în conducerea unui imperiu sau atunci când predau în fața unei clase pline de studenți. Ei ne îndeamnă să înfruntăm provocările din viață cu măreție de spirit. Pentru tipul meu de personalitate și în lumina experiențelor trăite, gândirea stoică mi se pare destul de firească.

Transformarea depresiei într-un avantaj

Dacă testul gândirii și eticii stoice este felul cum se aplică această filosofie, atunci dați-mi voie să descriu câteva practici care s-ar putea dovedi folositoare celorlalți.

De fapt, cred că mulți dintre cei care au avut de-a face cu depresia sau au avut alte griji de sănătate mintală vor realiza că sunt destul de receptivi la conținutul stoicismului. Pentru ei, și pentru oricine altcineva care este interesat să studieze amănunțit aceste observații fundamentale ale psihologiei umane, se pune problema doar să audă de stoici într-o perioadă din viață care i-a exilat la periferie.

Persoanele depresive sunt destul de conștiente de depresia lor; de fapt, sunt prea conștiente și prea negative, luându-se adesea în râs pentru micile abateri de la propriile lor standarde idealizate sau trecându-și în cont greșeala de a nu fi perfecți chiar și într-o lume pe care o recunosc ca fiind plină de imperfecțiuni și capital uman risipit.

O parte a depresie o constituie fixația pe eșecurile din trecut, ruminarea continuă a evenimentelor și circumstanțelor trecute și chiar dobândirea unui anumite încrederi negative din acestea. Tipul acesta de gândire este antitetic cu rezultatele benefice din prezent, cel puțin în marea majoritate a timpului. Iar asta duce la eșec în prezent, creând o buclă de feedback a cărei foame nu e ușor de satisfăcut. Eșec peste eșec și acum un altul.

Gândirea stoică îi poate ajuta învățându-i pe cei doritori cum să separe în mintea lor trecutul de prezent. Întorcându-mă la dihotomia controlului a lui Epictet, trecutul este ceva asupra căruia nu avem niciun control. Trebuie să învățăm cum să controlăm și să examinăm trecutul în mod conștient și cum să acționăm numai potrivit propriilor principii și când se poate dovedi a fi folositor.

Persoanele depresive pot, de asemenea, să-și dobândească liniștea prin valorizarea imperativului stoic de a considera adversitatea ca terenul de instrucție pentru dezvoltarea capacităților mentale și a rezistenței — și în general pentru viață. Concentrarea asupra răspunsului pe care îl putem da, în loc de concentrarea asupra a ceea ce ni se întâmplă, ce fac ceilalți, ce nu putem influența sau controla, acesta este pasul pe care trebuie să-l facă persoanele depresive (sau nu) și cei care doresc să mențină un echilibru mai sănătos în viața lor de zi cu zi.

Prin puterea deprinderilor stoice, o persoană depresivă poate transforma această conștiință de sine critică exagerată într-o forță. Să avem o viziune realistă a lucrurilor, să le vedem așa cum sunt (fără să ne pierdem liniștea), reprezintă un avantaj foarte important. Să înțelegem realitatea, mai degrabă decât să admitem doar ceea ce dorim să vedem, reprezintă o abilitate pe care ceilalți vor trebui să o dobândească. Ceea ce se cunoaște sub denumirea de „realism depresiv” este un diamant brut care așteaptă să fie transformat într-o bijuterie strălucitoare, în acel bine dezvoltat simț al tăriei, un simț ce poate rezista mai ușor „a vitregiei prăștii și săgeți”.

Tăria stoică se extinde atât la preocupările profesionale cât și la cele personale. Mi se pare mult mai probabil ca cei ce suferă de depresie să fie mai puțin ipocriți decât aceia care nu suferă și nici nu au suferit, la fel ca și cei ce sunt mai puțin predispuși să mintă. Este o opinie pur subiectivă, dar cred că, obligați fiind să răzbată prin fundațiile emoționale ale minții, aceștia vor ajunge să aibă o empatie mai mare și vor fi mai puțin înclinați spre înșelăciune și amăgire. Pe scurt, este mult mai probabil ca o persoană depresivă să fie onestă și empatică.

Pentru stoici, empatia este fundamentală. Exerciții precum cercul lui Hierocles, extind domeniul de preocupări dinspre sine înspre exterior - spre familie, oraș, țară și apoi spre lume. Luându-și angajamentul de a acționa în interesul public sau de a lua parte la treburile obștești, stoicismul se aseamănă cu depresia, în sensul că o parte esențială a modelelor sale o constituie sentimentul puternic de empatie.  

Dacă empatia se poate reduce la înțelegerea rațională a problemelor celorlalți, atunci aceia care suferă de depresie se vor dovedi a fi în mod firesc apți pentru a manifesta sentimente de empatie. Pentru ceilalți, cea mai bună cale de a-și dezvolta acest set de abilități empatice ar putea fi exercițiile stoice. Când vine vorba de inteligența emoțională și empatie, cred că persoanele depresive posedă, în mod concret, ceva din care ceilalți ar putea învăța. Totuși, e nevoie de lecții pentru a învăța cum să practicăm empatia fără să ne pierdem echilibrul, utilizând emoția ca pe o componentă vitală a rațiunii fără să o submineze vreodată.

Asta se raportează nu la schimbarea evenimentelor sau a întâmplărilor externe, ci la propriile noastre răspunsuri în fața acestora. Schimbarea stării de spirit a unei persoane este și poate fi dificilă (atunci când se poate realiza) dar conștientizarea, că este doar o reprezentare a ceva mai degrabă decât lucrul în sine, poate în sine produce ușurare. E vital să ținem minte că reacțiile sunt diferite de realitatea efectivă.

Bunele deprinderi pot fi de mare folos în menținerea sănătății mintale. Adoptarea chiar din acest moment a celor mai bune practici posibile e un pas mare, care ne dă apoi răgazul să acumulăm cu pași mici. Adaptarea este intensă și persoanele depresive sunt mai bine pregătite pentru ea decât credem de obicei că suntem noi înșine.

Atunci când vă vin în minte gânduri deprimante sau frustrante, tehnica substituirii gândului s-ar putea să funcționeze. Asta înseamnă schimbarea unui gând nefolositor cu altul mai util în momentul respectiv. Un gând despre trecut sau o amintire despre o veche cunoștință, care se dovedesc tulburătoare, pot fi schimbate în ceva mai constructiv cu ajutorul disciplinei mentale și a practicii. Dorința inutilă de a se concentra pe ceva negativ poate, probabil, fi transformată într-un semnal pentru desfășurarea unei acțiuni pozitive. Mulți au folosit amintirile, ca de pildă experiențele cu golanii din copilărie, sau orice alt fel de angoase din trecut, pentru a se motiva ulterior să-și atingă obiectivele la maturitate; acesta pare a fi un parcurs potențial util pentru aceia care caută să îndrepte trecutul deprimant cu ajutorul virtuții stoice.

O practică stoică cu merite deosebite este aceea a vizualizării negative. Acest exercițiu se referă la vizualizarea tuturor lucrurilor rele care se pot întâmpla, a tuturor lucrurilor care pot să iasă prost, a fiecărei răni care s-ar putea redeschide, a fiecărui punct vulnerabil, a fiecărui secret care ar putea ieși la lumină sau a fiecărei greșeli care s-a transformat într-un important faux pas (pas greșit). Pentru o persoană depresivă, acest exercițiu cred că ar părea mai degrabă o definire a unor experiențe trăite decât o experiență cu totul nouă. Îmi închipui că mulți alții ar găsi acest exercițiu întrucâtva morbid, dar bănuiesc că multe persoane depresive l-ar aprecia.

A doua componentă pe care aș dori să o adaug exercițiului de vizualizare negativă este un contrapunct: recunoștința. Imaginați-vă cum ar fi să vă simțiți recunoscător în fiecare zi. Este un obicei excelent. Înainte de culcare, gândiți-vă la evenimentele zilei sau la ceva mai permanent. Reflectați la aceia care au deschis calea și au așezat fundația. Acest exercițiu este foarte util. 

Modestia este, de asemenea, un aspect important al gândirii stoice. A fi simplu în înfățișare sau în dietă e un semn de modestie. Persoanele depresive simt adesea că au fost umilite dar există o anumită valoare în a transforma asta într-un sentiment general și omniprezent de modestie, atunci când este posibil.

Conștientizarea propriei puținătăți în contextul mai larg al universului și al tuturor ființelor vii poate fi utilă pentru a atenua anxietatea într-o oarecare măsură și pentru a asigura distanțarea mentală față de reacțiile imediate sau față de situațiile stresante, pe care deprinderile stoice (atenuarea și distanțarea) sunt menite să le insufle.

Ultimul exercițiu pe care aș dori să-l propun este regula-titlu: această practică presupune să ne imaginăm că acțiunile noastre apar pe prima pagină a unui ziar — unul pe care îl citesc toți. E simplu și ușor de imaginat. E ca și cum ne-am afla în lumina reflectoarelor — cu excepția faptului că acum ne imaginăm că toată lumea ne vede și discută cu adevărat viața noastră. Dacă un lucru pe care-l facem nu ar da bine pe prima pagină a unui ziar, atunci s-ar putea să nu fie tocmai o acțiune virtuoasă.

Până la urmă, toate cele de mai sus se rezumă la luarea unor decizii conștiente. Pasivitatea, în cel mai bun caz, e neutră — când, de fapt, nu înrăutățește lucrurile sau le prelungește. Deși nu e totdeauna posibil, totuși, alegerea unui anumit mod de acțiune este singurul lucru pe care o persoană poate să și-l pretindă în mod rezonabil ca responsabilitate. Dacă e ceva ce stoicii ar putea să-i învețe pe cei cu griji de sănătate mintală este că utilizarea rațiunii le poate ușura povara.

Referințe & recomandări:

Hadas, M., Filosofia stoică a lui Seneca: eseuri și scrisori. W.W. Norton & Company, 1968.

Evans, Jules. Filosofie pentru viață și alte situații periculoase: o filosofie veche pentru probleme moderne. New World Library, 2012.

Irvine, William B., Ghid pentru o viața aleasă: arta antică a fericirii stoice. Oxford University Press, 2009.

Ussher, Patrick. (eds.), Stoicismul Astăzi: colecție de articole. Volumul întâi. 2014

Despre autor:

În afară de timpul petrecut la New York unde și-a făcut studiile universitare și câteva alte locuri, Andrew Overby a trăit mai ales în Texas-ul său natal. El și-a petrecut timpul cugetând la tehnologie, politică și psihologie. Ca proiect personal, se ocupă de reinventarea cărților clasice pentru cititorii moderni nerăbdători să aibă un dialog mai profund cu autorii și înțelepciunea pe care o consideră cea mai semnificativă.

Sursa articolului : https://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/09/19/how-stoicism-helped-me-overcome-depression-by-andrew-overby/ 

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

Onestitatea în afaceri – un experiment stoic

de Jacob Henricson

 

Onestitatea în afaceri. Sursă foto aici.

Într-o bună zi m-am decis să nu mai mint. Nu mă înțelegeți greșit, nici înainte nu eram un mare mincinos dar m-am decis – cât pot eu mai bine - să nu mai mint deloc. Mi-am autodefinit câteva cazuri limită, de exemplu, este acceptabil să evit sau să ascund adevărul atunci când efectele ar fi păgubitoare pentru mine sau pentru altcineva (cum îmi stă?), dar nu este acceptabil să spun o minciună în mod direct, oricât de mică ar fi ea.

Impulsul pentru această măsură drastică a venit din dorința mea de a duce o viață stoică. Am început recent, acum un an, când mi-a sărit în ochi un simplu citat din Epictet:

„Oamenii nu sunt tulburați de lucruri ci de principiile și noțiunile pe care și le fac despre lucruri.”

Asta m-a făcut să citesc mai mulți autori antici clasici și câțiva „stoici renascentiști” – cărți ca „Filosofia pentru viață” de Jules Evans. Dar mai ales, pentru modelul de viață oferit, am devorat „Cugetările filosofice ale unui pilot de avion de vânătoare” de James B. Stockdale. Avionul lui James a fost doborât în timpul războiului din Vietnam și acesta a fost torturat timp de opt ani înainte de a se întoarce acasă și de a fi aclamat drept un erou. Înainte de a fi capturat el îl citise pe Epictet și ulterior a creditat filosofia stoică pentru rezistența sa din acei ani. Una dintre lecțiile pe care le-am învățat din această carte a fost că sentimentul de vinovăție era o pârghie la îndemâna torționarilor. Dacă te simțeai vinovat și ei își dădeau seama de asta, o foloseau pentru a extrage ceva de la tine. Așa cum a explicat James:

„Atunci ideea este să nu faci nimic rușinos, nimic nedemn de tine. Pentru că dacă faci ceva rușinos și ești câtuși de puțin o persoană onorabilă, te va chinui și îți va eroda voința. Acestea sunt realități simple dar foarte adevărate, foarte puternice și foarte importante”.

Apăs pe butonul repede înainte și mă întorc la viața mea normală. Trăiesc în Suedia unde am făcut carieră în domeniul gestionării securității și a riscului în companii precum Ericsson și PwC. Am asistat la răbufniri de nervi în politica corporativă la nivel înalt timp de mai bine de zece ani. Deși nu mă aflam la cheremul unor torționari, sunt unele asemănări. Am văzut oameni buni pierzându-și cumpătul și simțul moral pe măsură ce urcau pantele alunecoase ce duc în vârf. Am văzut oameni buni corupți de bani și putere până într-acolo încât nu mai puteau recunoaște ce era în interesul propriu și ce era în interesul semenilor săi sau chiar nu mai puteau recunoaște ce era în interesul companiei pentru care lucrau.

Ai crede că atunci când faci o mulțime de bani și ai foarte multă putere devii mai puțin vulnerabil și mai independent. Din experiența mea, de obicei se întâmplă exact opusul. Pe măsură ce îți cresc veniturile și prestigiul, începi să ai gusturi tot mai scumpe. O casă mică nu mai este de ajuns. Vinul ieftin devine brusc de nebăut. Fără să-ți dai seama devii dependent de un venit mult mai mare decât acela pe care l-ai obține de la majoritatea locurilor de muncă. Am auzit oameni numind-o „colivia de aur”. Și după cum arată studiile realizate printre alții de Daniel Kahneman, este mult mai dureros să renunți la o poziție privilegiată decât este de plăcut să o obții. Ești prins în capcană. Din nou, Epictet a exprimat acest lucru cel mai bine:

„Și cine este stăpânul tău? Oricine are putere asupra lucrului pe care ești nerăbdător să-l obții sau să-l eviți”.

Dintr-o dată șeful, acționarii, clienții devin mai importanți decât persoanele cele mai apropiate ție: soția, copiii, părinții. Ei vor trebui să aștepte la rând pentru că tu trebuie să-i mulțumești mai întâi pe oamenii care îți controlează veniturile și statutul social. Dar de ce ai vrut să fii în top, în primul rând? Pentru mine și cred că și pentru mulți alții, imboldul a fost o combinație între dorința de a avea un loc de muncă stimulant și cea de a asigura un trai pentru familia mea. Dar dacă aș fi fost întrebat care este cel mai important lucru pentru mine, aș fi răspuns că este familia mea. Cred că cei mai mulți oameni ar răspunde la fel.

Acestă dependență te poate obliga să faci lucruri pe care mai degrabă nu ai vrea să le faci. Am văzut cu toții în mass-media exemple de directori de top care și-au folosit puterea în mod greșit pentru câștiguri personale. Dar chiar și mai jos în ierarhie ești adesea presat să susții lucruri în care nu crezi. De exemplu, ți se taie bugetul la jumătate și în același timp se vrea de la tine să dai aceleași rezultate. Știi că asta va pune o presiune nejustificată asupra echipei tale și nu ești de acord. Deci ce-i de făcut? Cei mai mulți manageri vor contesta decizia dar puțini sunt gata să-și susțină obiecția cu acțiuni concrete (cum ar fi să-și dea demisia) și până la urmă se supun deciziei și o adoptă ca pe o decizie proprie (deoarece orice altceva ar fi inacceptabil în firea lucrurilor). Uneori se ajunge la situații extreme, când cultura organizației este călcată în picioare. Cazul care îmi vine cel mai repede în minte este cazul Enron. 

Când minți ești o parte a sistemului de care te plângi. Nu mai poți da vina pe șeful tău sau pe colegi pentru felul cum se termină lucrurile. Nu mai poți spune că ai fost forțat să o faci, deoarece nimeni nu te poate forța să faci nimic, și de altfel, asta nu dă niciodată bine în presă. Trebuie să trăiești cu propria ta vină și asta te face susceptibil la presiuni în viitor.

Așadar, aici intervine operațiunea „fără minciuni”. M-am decis să încerc să văd dacă ar merge și dacă ar schimba ceva. Ca rezumat al experimentului pot să vă spun că pe termen scurt mi-a făcut viața mai complicată, în măsura în care trebuie să mă gândesc bine la răspunsurile pe care le dau. În loc să spun „nu pot să merg cu tine la cină în seara asta pentru că nu mă simt bine”, trebuie să explic pe îndelete că simt nevoia să petrec ceva timp cu familia și copiii sau că nu mă simt în stare să o fac și asta într-un mod politicos. Dar după o scurtă perioadă, s-a dovedit a fi o modalitate fantastică de a câștiga respectul celorlalți și de a dormi bine noaptea. Nu trebuie să mai țin socoteala la ce am zis și cui și nu mi-e niciodată teamă că cineva mă va prinde cu o minciună fie ea chiar inofensivă.

Adevăratul test al regulii mele a fost atunci când mi-am dat demisia de la serviciu dar mi s-a cerut să țin asta secret timp de trei săptămâni. Nu am putut să spun asta nici măcar celor mai apropiați prieteni de la serviciu și a trebuit să recurg la zâmbete enigmatice când eram întrebat despre planurile mele de viitor. A fost greu, dar până la urmă m-am simțit mai bine așa atât pentru că mi-am ținut cuvântul cât și pentru că am spus adevărul (sau cel puțin nu am mințit).

Și mai ales, am fost întâmpinat cu respect. Uneori am repezit lumea mai mult decât o făceam înainte, dar până la urmă, se pare că oamenii din jur mă apreciază mai mult ca pe un om de cuvânt, înțelegând prin asta că chiar dacă nu voi avea întotdeauna o opinie, atunci când am una, vor ști că este sinceră și din suflet. Și asta m-a făcut să decid să fac experimentul permanent și să îl recomand la toată lumea.

Iar în încheiere, un citat cules din Reddit; era scris sub formă de graffiti pe o casă abandonată:

„Spune adevărul, chiar dacă îți tremură vocea.”

Jacon Henricson, director executiv și partener la Fronesis

Jacob Henricson este conferențiar și consilier privind o serie de subiecte, inclusiv managementul riscului, securitatea calculatoarelor, managementul organizațiilor și gestionarea crizelor. De asemenea, Jacob este interesat de stoicism, creșterea copiilor și umor dar nu este în niciun caz expert în aceste domenii.

Sursa articolului: https://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/08/22/honesty-in-business-a-stoic-experiment-by-jacob-henricson/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de către ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.