Îndatoririle omului față de ceilalți
de Jean-Marie Guyau
partea a II-a din Studiu asupra filosofiei lui Epictet
de Jean-Marie Guyau
partea a II-a din Studiu asupra filosofiei lui Epictet
L-am văzut pe stoic detașându-se și eliberându-se de
lumea exterioară și retrăgându-se în sine însuși, „pur în prezența propriei
purități, καθαρὸς μετὰ καθαροῦ σαυτοῦ”. Dacă aceasta este
conduita înțeleptului în privința necesităților exterioare, care va fi conduita
sa în privința unor libertăți asemenea libertății sa?
Una din primele îndatoriri ale înțeleptului în raportul său cu ceilalți oameni va fi aceea de a-și conserva propria demnitate, ἀξίωμα: „Spune-mi, crezi că libertatea este un lucru măreț, nobil și de preț? — Cum să nu! — Este deci posibil ca omul care posedă un lucru de o asemenea importanță, de o asemenea valoare, de o asemenea noblețe, să aibă un suflet josnic? — Nu este posibil. — Așadar, atunci când vei vedea pe cineva înjosindu-se în fața altcuiva, lingușindu-l împotriva propriilor sale convingeri, fii sigur că acel om nu este liber.” Sentimentul demnității, pe care îl posedă fiecare om într-un grad mai mic sau mai mare, asigură un mijloc practic pentru a distinge binele de rău în conduita exterioară și deosebind binele de rău vom fi mândri de binele pe care îl facem sau abătuți de răul pe care îl facem. Când acest sentiment de mândrie generoasă este legat de o anumită acțiune, atunci trebuie să îndeplinim această acțiune chiar și cu prețul morții sau al exilului. Astfel făcu Helvidius Priscus, căruia Vespasian îi cerea să nu se prezinte la Senat. „Câtă vreme fac parte din Senat, răspunse el, trebuie să mă duc acolo; — Du-te deci, dar nu spune nimic. — Nu mă întreba și n-am să spun nimic. — Dar am să fiu obligat să-ți pun întrebări. — Iar eu am să fiu obligat să-ți răspund așa cum mi se va părea just. — Dacă vei răspunde astfel, te voi trimite la moarte. — Am spus eu vreodată că sunt nemuritor?”
Sentimentul propriei demnități îl face pe stoic să-și țină capul sus în prezența celorlalți oameni, să nu se teamă de cei puternici și chiar să-i jignească atunci când trebuie. Totuși, un alt sentiment, adăugându-se primului, îl corectează și-l temperează în raporturile sale cu ceilalți oameni, iar acest sentiment este prietenia.
A iubi nu îi este propriu decât înțeleptului (τοῦ φρονίμου ἐστὶ μόνου τὸ φιλεῖν). Căci atunci „când ne păcălim cu cineva, crezi tu oare că-l iubim cu adevărat?” Or, acela care nu știe unde să caute binele se va înșela întotdeauna asupra oamenilor, așa cum se înșală și asupra lucrurilor, numindu-le rând pe rând bune sau rele, iubindu-le și detestându-le în mod alternativ; asemenea unor cățeluși care se alintă unul pe altul, până când un os este aruncat între ei. Câte prietenii care leagă oamenii nu se aseamănă unor astfel de prietenii dintre animale! Câți oameni nu se împrietenesc doar pentru a se despărți, εὐμεταπτώτως ἑλεῖν! Nici originea comună, nici rudenia, nici timpul nu fac prietenia. Prieteni sunt doar aceia care sunt liberi și care plasează binele suprem în libertatea ce le este comună.
De fapt, absența urii și invidiei constituie esența însăși a libertății: omul liber poate fi recunoscut prin faptul că „nu are dușmani”. Căci eliminând opoziția și confruntarea dorințelor din interiorul său, în același timp descoperă că a eliminat și confruntarea exterioară dintre dorințele sale și dorințele celorlalți oameni. Astfel, armonia care domnește în el se extinde și în exteriorul său. Nimic nu îl poate răni – nici disprețul, nici jignirile, nici loviturile. El rămâne asemenea „unui izvor limpede și blând” care le potolește setea chiar și celor care îl jignesc și ale cărui ape risipesc de îndată orice murdărie. Nici o dușmănie și nici o ceartă nu-l tulbură; mai mult, sarcina sa este a-i împăca pe cei ce se ceartă, de a-i face pe oameni să fie de acord, așa cum un muzician își acordă coardele lirei, făcându-le să vibreze împreună. Își râde de cei ce vor să-l tulbure și să-l facă să sufere, iertându-i în același timp. Această iertare, de altfel, este mai degrabă un gest de milă decât de dragoste. Înțeleptul știe că viciul este sclavie, obstacol și fatalitate impuse sufletului, că nici un om, după spusele lui Socrate, nu este rău de bunăvoie, că orice greșeală este o neînțelegere în care voind binele, facem răul și, în fine, după cum spunea Platon, că „sufletul este întotdeauna îndepărtat de adevăr în ciuda sa.”
Dincolo de absența oricărui sentiment de ură sau a oricărui resentiment, va mai putea înțeleptul să cunoască adevărata iubire, care nu consistă în a fi aparte sau deasupra celorlalți, ci în a se dărui lor?
Iubirea față de ceilalți se prezintă sub două aspecte: putem să o concepem fie ca pe o uniune a voințelor, fie ca pe o uniune a inteligențelor. Stoicii, după modelul platonicienilor, concep iubirea sub cea de-a doua formă. A se iubi, potrivit acestora, înseamnă a împărtăși aceleași idei, a gândi în același mod (ὁμονοεῖν): iubire rațională, mai degrabă decât voită; ne atașăm astfel de rațiunea celorlalți, de concepțiile lor mai degrabă decât de ceea ce vor și fac – ne atașăm tocmai de ceea ce este impersonal în ei, de ceea ce propriu-zis ei nu sunt.
De la această concepție impersonală a iubirii decurg consecințele practice care atât de adesea au fost reproșate stoicilor, fără a înțelege întotdeauna cu adevărat acest principiu: — Nu trebuie să ne îngrijorăm deloc de ceea ce li se întâmplă celor pe care îi iubim; nu trebuie să suferim dacă ne părăsesc sau să-i plângem dacă mor. Într-adevăr, rațiunea însăși pe care o iubim atât în noi cât și în ei, ne ordonă să fim întotdeauna liberi și în consecință să fim fericiți, și, indiferent ce se întâmplă, să nu ne lăsăm pradă suferinței sau tulburărilor. Căci cum ar putea bolile sau moartea, pe care nu le considerăm un rău atunci când ne afectează direct pe noi, să devină un rău pentru noi atunci când îi afectează pe alții? Ar fi irațional. Nu se poate ca, după ce ne-am pus la adăpost de orice atingere pe noi înșine, să putem fi atinși și tulburați prin alții. Stoicul, care privește de sus toate lucrurile exterioare, nu cere pentru ceilalți, ca și pentru sine însuși, decât libertatea, binele suprem pe care este suficient să-l voim pentru a-l obține și de a-l obține pentru a-l păstra pentru totdeauna. — „Ce inimă rece are bătrânul! vei spune. La despărțire, m-a lăsat să mă duc fără să plângă și fără să îmi spună: <<O! fiul meu iubit, câte pericole te pândesc! Pentru a scăpa nevătămat, voi aduce ofrande zeilor.>> Așa ar vorbi o inimă care iubește! — [Tot ce a spus a fost:] <<Ar fi bine pentru tine să scapi nevătămat de pericole care te pândesc! Iată ce-ar merita efortul de a aduce ofrande zeilor!>>” Nu apare îndeajuns de mult, în doctrina stoică a iubirii, această latură a sa prin care își impune să rămână rațională și logică. De fapt, această latură este de necombătut, atâta timp cât continuăm să privim din perspectiva în care s-au plasat stoicii înșiși și atâta timp cât nu punem voința de a iubi a omului mai presus de logica lucrurilor. Căci este ilogic să suferim atunci când se întâmplă altora ceea ce nu ne-ar face să suferim dacă ni s-ar întâmpla nouă înșine; este ceva ce depășește raționamentul pur și un lucru pe care stoicii, atașați de rațiunea pură, nu l-ar fi putut înțelege.
Curajul stoic este de astfel în acord din acest punct de vedere cu resemnarea creștinească. Mai târziu, Pascal va face distincție, în spiritul stoicismului, între afecțiune și atașament — atașamentul care vrea să rețină obiectul iubirii sale și afecțiunea care, fie că obiectul se îndepărtează sau se apropie, rămâne impasibilă.
— „Cum să-mi iubesc prietenii? era întrebat Epictet. — Așa cum iubește un suflet elevat, răspunse el, așa cum iubește un om fericit. Niciodată rațiunea nu ne ordonă să ne înjosim, să plângem sau să ajungem dependenți de alții... iubește-ți prietenii ferindu-te de toate acestea... căci cine te împiedică să îi iubești așa cum trebuie iubiți oamenii, anume conștient că trebuie să moară sau să ne părăsească? Socrate nu-și iubea copiii? Desigur, dar îi iubea ca un om liber... nouă, toate pretextele ne sunt bune pentru a ne comporta ca niște lași: pentru unul, este copilul său, pentru altul, mama, iar pentru un altul, frații săi.” Lăsând pe seama „lașilor” toate aceste pretexte, trebuie, potrivit stoicilor, să cugetăm din timp la natura ființei iubite, să o definim rațional, iar dacă este muritor, să-l iubim în calitate de muritor, impunând, din propria voință, iubirii noastre măsura și limitele pe care natura însăși le impune obiectului iubirii noastre. A ne dori ca un muritor să fie nemuritor este o contradicție pe care rațiune o respinge; trebuie să admitem posibilitatea morții celor pe care îi iubim, să o acceptăm și să ne-o dorim. De fapt, moartea este rațională, or, „orice lucru rațional poate fi suportat”. „Natura a făcut oamenii unii pentru alții. Trebuie ca uneori aceștia să trăiască împreună, iar alteori să se despartă; însă, împreună, trebuie să fie fericiți unii cu alții, iar atunci când se despart nu trebuie să fie triști. Astfel, iubirea stoică se înclină în fața naturii și consimte în fața legilor sale necesare. Nu are nicio putere asupra naturii și se resemnează, rezervându-și orice acțiune pentru suflet și rațiunea pentru care se atașase de un alt om.
Această rațiune, obiect al iubirii noastre, avem îndatorirea să o luminăm și să o educăm. De aici rezultă o altă latură originală a doctrinei stoice: prietenia stoică râvnește să facă prozeliți. „Prietenia, spune Epictet, este prezentă acolo unde sunt prezente încrederea, decența, darul frumosului și al binelui, δόσις τοῦ καλοῦ”. „Dacă vrei să trăiești liniștit și fericit, fă astfel încât toți cei care locuiesc cu tine să fie buni – și vor fi buni dacă îi educi pe cei ce consimt să fie educați și îi alungi pe aceia ce nu consimt.” Cineva îi spune lui Epictet în Discursuri: „Mama mea plânge atunci când mă despart de ea.” Epictet îi răspunde: „De ce nu este educată în spiritul principiilor noastre?” „Singurul lucru, va spune ulterior Marcus Aurelius, singurul lucru care ne-ar putea face să revenim la viață, sau care ne-ar putea reține aici, ar fi dacă ni s-ar acorda posibilitatea să trăim în preajma unor oameni atașați acelorași principii ca și noi.” În altă parte, Marcus Aurelius, care deja compara sufletul omenesc cu o flacără, îl va compara din nou cu o lumină a cărei însăși esență, potrivit acestuia, este de a se stinge (ἀκτῖνες, ἐκτείνεσθαι). Tot astfel cum raza de soare străbate întunericul, la fel și sufletul nostru trebuie să pătrundă în sufletul celuilalt, „să se verse și să se răspândească în acesta”; dar dacă sufletul nostru întâlnește o inteligență care se închide în fața sa, atunci el se va resemna și se va opri, asemenea unei raze în fața unui corp opac, „fără violență și fără zbateri.”
Într-adevăr, avem aici o deducție necesară a doctrinei stoice și platonice: dacă iubirea se adresează mai presus de toate rațiunii, atunci, înainte de orice, a iubi înseamnă a educa și a comunica binele și adevărul; a iubi înseamnă a converti inteligențele. Acest tip de dragoste intelectuală este personificat de filosoful ideal, căruia Epictet îi trasează portretul.
Filosoful, acest învățător al neamului omenesc (ὁ παιδευτὴς ὁ κοινός), nu are nici patrie, nici familie, femeie sau copii. Pentru ca să fi avut o soție, ar fi trebuit ca ea să fi fost „un alt el, așa cum soția lui Crates era asemenea lui Crates.” „Familia filosofului este umanitatea; oamenii sunt fii săi, femeile sunt fiicele sale. Astfel îi va considera pe toți, astfel va veghea asupra tuturor... a fost trimis printre oameni ca delegat, pentru a le arăta ce este binele și răul... urmărește ceea ce este favorabil umanității și ceea ce îi este potrivnic... bătut, îi iubește pe aceia care îl bat, pentru că el este tatăl și fratele tuturor oamenilor... el este apostolul lor, supraveghetorul lor... el veghează și trudește pentru umanitate (ὑπερηγρύπνηκεν ὑπὲρ ἀνθρώπων καὶ πεπόνηκεν)... căci nevoile umanității sunt nevoile sale.”
Pe cât de puțin au înțeles unii stoici, în sensul său real, prietenia unui om pentru un alt om (ἡ φιλία), pe atât de mult ar fi trebuit să înțeleagă și să dezvolte ideea de prietenie a omului pentru toți oamenii (ἡ φιλανθρωπία). De fapt, ceea ce stoicul iubește într-o anumită persoană este rațiunea umană pe care o împărtășesc; este umanitatea însăși. Umanitatea este deci adevăratul obiect al iubirii sale. În acest scop, el va depăși tot ceea ce este limitat – individul, familia sau patria. Marele merit al stoicismului a fost acela de a răspândi, în opoziție cu spiritul cetății sau spiritul de castă, iubirea pentru neamul omenesc, caritas generis humani: „Iubește oamenii din toată inima ta.”
Însă chiar și întreaga umanitatea nu îi este îndeajuns stoicului. Rațiunea, această divinitate căreia îi suntem, potrivit spuselor lui Seneca, „asociați și membri” (sociique membraque), rațiunea, deci, nu cuprinde și străbate întrega lume? Pentru noi, părțile ei sunt „prietene și înrudite” (φίλα καὶ συγγενῆ). Între ființe domnesc „raporturi familiale” și „o înrudire admirabilă și evidentă”, „un nod sacru” leagă toate părțile universului. „Lumea este o singură cetate (μία πόλις), iar esența care o alcătuiește este unică. Peste tot sunt prieteni, mai întâi zeii, apoi oamenii (πάντα φίλων μεστά).” Astfel, aceeași iubire rațională, care îi unește pe oameni între ei, leagă umanitatea și de lume și de principiul de lume. „Un personaj de teatru spunea: O! [Atena] mult iubită cetate a lui Cecrops; tu însă, la rândul tău, nu ai putea spune: O! [lume] mult iubită cetate a lui Dumnezeu!”
Una din primele îndatoriri ale înțeleptului în raportul său cu ceilalți oameni va fi aceea de a-și conserva propria demnitate, ἀξίωμα: „Spune-mi, crezi că libertatea este un lucru măreț, nobil și de preț? — Cum să nu! — Este deci posibil ca omul care posedă un lucru de o asemenea importanță, de o asemenea valoare, de o asemenea noblețe, să aibă un suflet josnic? — Nu este posibil. — Așadar, atunci când vei vedea pe cineva înjosindu-se în fața altcuiva, lingușindu-l împotriva propriilor sale convingeri, fii sigur că acel om nu este liber.” Sentimentul demnității, pe care îl posedă fiecare om într-un grad mai mic sau mai mare, asigură un mijloc practic pentru a distinge binele de rău în conduita exterioară și deosebind binele de rău vom fi mândri de binele pe care îl facem sau abătuți de răul pe care îl facem. Când acest sentiment de mândrie generoasă este legat de o anumită acțiune, atunci trebuie să îndeplinim această acțiune chiar și cu prețul morții sau al exilului. Astfel făcu Helvidius Priscus, căruia Vespasian îi cerea să nu se prezinte la Senat. „Câtă vreme fac parte din Senat, răspunse el, trebuie să mă duc acolo; — Du-te deci, dar nu spune nimic. — Nu mă întreba și n-am să spun nimic. — Dar am să fiu obligat să-ți pun întrebări. — Iar eu am să fiu obligat să-ți răspund așa cum mi se va părea just. — Dacă vei răspunde astfel, te voi trimite la moarte. — Am spus eu vreodată că sunt nemuritor?”
Sentimentul propriei demnități îl face pe stoic să-și țină capul sus în prezența celorlalți oameni, să nu se teamă de cei puternici și chiar să-i jignească atunci când trebuie. Totuși, un alt sentiment, adăugându-se primului, îl corectează și-l temperează în raporturile sale cu ceilalți oameni, iar acest sentiment este prietenia.
A iubi nu îi este propriu decât înțeleptului (τοῦ φρονίμου ἐστὶ μόνου τὸ φιλεῖν). Căci atunci „când ne păcălim cu cineva, crezi tu oare că-l iubim cu adevărat?” Or, acela care nu știe unde să caute binele se va înșela întotdeauna asupra oamenilor, așa cum se înșală și asupra lucrurilor, numindu-le rând pe rând bune sau rele, iubindu-le și detestându-le în mod alternativ; asemenea unor cățeluși care se alintă unul pe altul, până când un os este aruncat între ei. Câte prietenii care leagă oamenii nu se aseamănă unor astfel de prietenii dintre animale! Câți oameni nu se împrietenesc doar pentru a se despărți, εὐμεταπτώτως ἑλεῖν! Nici originea comună, nici rudenia, nici timpul nu fac prietenia. Prieteni sunt doar aceia care sunt liberi și care plasează binele suprem în libertatea ce le este comună.
De fapt, absența urii și invidiei constituie esența însăși a libertății: omul liber poate fi recunoscut prin faptul că „nu are dușmani”. Căci eliminând opoziția și confruntarea dorințelor din interiorul său, în același timp descoperă că a eliminat și confruntarea exterioară dintre dorințele sale și dorințele celorlalți oameni. Astfel, armonia care domnește în el se extinde și în exteriorul său. Nimic nu îl poate răni – nici disprețul, nici jignirile, nici loviturile. El rămâne asemenea „unui izvor limpede și blând” care le potolește setea chiar și celor care îl jignesc și ale cărui ape risipesc de îndată orice murdărie. Nici o dușmănie și nici o ceartă nu-l tulbură; mai mult, sarcina sa este a-i împăca pe cei ce se ceartă, de a-i face pe oameni să fie de acord, așa cum un muzician își acordă coardele lirei, făcându-le să vibreze împreună. Își râde de cei ce vor să-l tulbure și să-l facă să sufere, iertându-i în același timp. Această iertare, de altfel, este mai degrabă un gest de milă decât de dragoste. Înțeleptul știe că viciul este sclavie, obstacol și fatalitate impuse sufletului, că nici un om, după spusele lui Socrate, nu este rău de bunăvoie, că orice greșeală este o neînțelegere în care voind binele, facem răul și, în fine, după cum spunea Platon, că „sufletul este întotdeauna îndepărtat de adevăr în ciuda sa.”
Dincolo de absența oricărui sentiment de ură sau a oricărui resentiment, va mai putea înțeleptul să cunoască adevărata iubire, care nu consistă în a fi aparte sau deasupra celorlalți, ci în a se dărui lor?
Iubirea față de ceilalți se prezintă sub două aspecte: putem să o concepem fie ca pe o uniune a voințelor, fie ca pe o uniune a inteligențelor. Stoicii, după modelul platonicienilor, concep iubirea sub cea de-a doua formă. A se iubi, potrivit acestora, înseamnă a împărtăși aceleași idei, a gândi în același mod (ὁμονοεῖν): iubire rațională, mai degrabă decât voită; ne atașăm astfel de rațiunea celorlalți, de concepțiile lor mai degrabă decât de ceea ce vor și fac – ne atașăm tocmai de ceea ce este impersonal în ei, de ceea ce propriu-zis ei nu sunt.
De la această concepție impersonală a iubirii decurg consecințele practice care atât de adesea au fost reproșate stoicilor, fără a înțelege întotdeauna cu adevărat acest principiu: — Nu trebuie să ne îngrijorăm deloc de ceea ce li se întâmplă celor pe care îi iubim; nu trebuie să suferim dacă ne părăsesc sau să-i plângem dacă mor. Într-adevăr, rațiunea însăși pe care o iubim atât în noi cât și în ei, ne ordonă să fim întotdeauna liberi și în consecință să fim fericiți, și, indiferent ce se întâmplă, să nu ne lăsăm pradă suferinței sau tulburărilor. Căci cum ar putea bolile sau moartea, pe care nu le considerăm un rău atunci când ne afectează direct pe noi, să devină un rău pentru noi atunci când îi afectează pe alții? Ar fi irațional. Nu se poate ca, după ce ne-am pus la adăpost de orice atingere pe noi înșine, să putem fi atinși și tulburați prin alții. Stoicul, care privește de sus toate lucrurile exterioare, nu cere pentru ceilalți, ca și pentru sine însuși, decât libertatea, binele suprem pe care este suficient să-l voim pentru a-l obține și de a-l obține pentru a-l păstra pentru totdeauna. — „Ce inimă rece are bătrânul! vei spune. La despărțire, m-a lăsat să mă duc fără să plângă și fără să îmi spună: <<O! fiul meu iubit, câte pericole te pândesc! Pentru a scăpa nevătămat, voi aduce ofrande zeilor.>> Așa ar vorbi o inimă care iubește! — [Tot ce a spus a fost:] <<Ar fi bine pentru tine să scapi nevătămat de pericole care te pândesc! Iată ce-ar merita efortul de a aduce ofrande zeilor!>>” Nu apare îndeajuns de mult, în doctrina stoică a iubirii, această latură a sa prin care își impune să rămână rațională și logică. De fapt, această latură este de necombătut, atâta timp cât continuăm să privim din perspectiva în care s-au plasat stoicii înșiși și atâta timp cât nu punem voința de a iubi a omului mai presus de logica lucrurilor. Căci este ilogic să suferim atunci când se întâmplă altora ceea ce nu ne-ar face să suferim dacă ni s-ar întâmpla nouă înșine; este ceva ce depășește raționamentul pur și un lucru pe care stoicii, atașați de rațiunea pură, nu l-ar fi putut înțelege.
Curajul stoic este de astfel în acord din acest punct de vedere cu resemnarea creștinească. Mai târziu, Pascal va face distincție, în spiritul stoicismului, între afecțiune și atașament — atașamentul care vrea să rețină obiectul iubirii sale și afecțiunea care, fie că obiectul se îndepărtează sau se apropie, rămâne impasibilă.
— „Cum să-mi iubesc prietenii? era întrebat Epictet. — Așa cum iubește un suflet elevat, răspunse el, așa cum iubește un om fericit. Niciodată rațiunea nu ne ordonă să ne înjosim, să plângem sau să ajungem dependenți de alții... iubește-ți prietenii ferindu-te de toate acestea... căci cine te împiedică să îi iubești așa cum trebuie iubiți oamenii, anume conștient că trebuie să moară sau să ne părăsească? Socrate nu-și iubea copiii? Desigur, dar îi iubea ca un om liber... nouă, toate pretextele ne sunt bune pentru a ne comporta ca niște lași: pentru unul, este copilul său, pentru altul, mama, iar pentru un altul, frații săi.” Lăsând pe seama „lașilor” toate aceste pretexte, trebuie, potrivit stoicilor, să cugetăm din timp la natura ființei iubite, să o definim rațional, iar dacă este muritor, să-l iubim în calitate de muritor, impunând, din propria voință, iubirii noastre măsura și limitele pe care natura însăși le impune obiectului iubirii noastre. A ne dori ca un muritor să fie nemuritor este o contradicție pe care rațiune o respinge; trebuie să admitem posibilitatea morții celor pe care îi iubim, să o acceptăm și să ne-o dorim. De fapt, moartea este rațională, or, „orice lucru rațional poate fi suportat”. „Natura a făcut oamenii unii pentru alții. Trebuie ca uneori aceștia să trăiască împreună, iar alteori să se despartă; însă, împreună, trebuie să fie fericiți unii cu alții, iar atunci când se despart nu trebuie să fie triști. Astfel, iubirea stoică se înclină în fața naturii și consimte în fața legilor sale necesare. Nu are nicio putere asupra naturii și se resemnează, rezervându-și orice acțiune pentru suflet și rațiunea pentru care se atașase de un alt om.
Această rațiune, obiect al iubirii noastre, avem îndatorirea să o luminăm și să o educăm. De aici rezultă o altă latură originală a doctrinei stoice: prietenia stoică râvnește să facă prozeliți. „Prietenia, spune Epictet, este prezentă acolo unde sunt prezente încrederea, decența, darul frumosului și al binelui, δόσις τοῦ καλοῦ”. „Dacă vrei să trăiești liniștit și fericit, fă astfel încât toți cei care locuiesc cu tine să fie buni – și vor fi buni dacă îi educi pe cei ce consimt să fie educați și îi alungi pe aceia ce nu consimt.” Cineva îi spune lui Epictet în Discursuri: „Mama mea plânge atunci când mă despart de ea.” Epictet îi răspunde: „De ce nu este educată în spiritul principiilor noastre?” „Singurul lucru, va spune ulterior Marcus Aurelius, singurul lucru care ne-ar putea face să revenim la viață, sau care ne-ar putea reține aici, ar fi dacă ni s-ar acorda posibilitatea să trăim în preajma unor oameni atașați acelorași principii ca și noi.” În altă parte, Marcus Aurelius, care deja compara sufletul omenesc cu o flacără, îl va compara din nou cu o lumină a cărei însăși esență, potrivit acestuia, este de a se stinge (ἀκτῖνες, ἐκτείνεσθαι). Tot astfel cum raza de soare străbate întunericul, la fel și sufletul nostru trebuie să pătrundă în sufletul celuilalt, „să se verse și să se răspândească în acesta”; dar dacă sufletul nostru întâlnește o inteligență care se închide în fața sa, atunci el se va resemna și se va opri, asemenea unei raze în fața unui corp opac, „fără violență și fără zbateri.”
Într-adevăr, avem aici o deducție necesară a doctrinei stoice și platonice: dacă iubirea se adresează mai presus de toate rațiunii, atunci, înainte de orice, a iubi înseamnă a educa și a comunica binele și adevărul; a iubi înseamnă a converti inteligențele. Acest tip de dragoste intelectuală este personificat de filosoful ideal, căruia Epictet îi trasează portretul.
Filosoful, acest învățător al neamului omenesc (ὁ παιδευτὴς ὁ κοινός), nu are nici patrie, nici familie, femeie sau copii. Pentru ca să fi avut o soție, ar fi trebuit ca ea să fi fost „un alt el, așa cum soția lui Crates era asemenea lui Crates.” „Familia filosofului este umanitatea; oamenii sunt fii săi, femeile sunt fiicele sale. Astfel îi va considera pe toți, astfel va veghea asupra tuturor... a fost trimis printre oameni ca delegat, pentru a le arăta ce este binele și răul... urmărește ceea ce este favorabil umanității și ceea ce îi este potrivnic... bătut, îi iubește pe aceia care îl bat, pentru că el este tatăl și fratele tuturor oamenilor... el este apostolul lor, supraveghetorul lor... el veghează și trudește pentru umanitate (ὑπερηγρύπνηκεν ὑπὲρ ἀνθρώπων καὶ πεπόνηκεν)... căci nevoile umanității sunt nevoile sale.”
Pe cât de puțin au înțeles unii stoici, în sensul său real, prietenia unui om pentru un alt om (ἡ φιλία), pe atât de mult ar fi trebuit să înțeleagă și să dezvolte ideea de prietenie a omului pentru toți oamenii (ἡ φιλανθρωπία). De fapt, ceea ce stoicul iubește într-o anumită persoană este rațiunea umană pe care o împărtășesc; este umanitatea însăși. Umanitatea este deci adevăratul obiect al iubirii sale. În acest scop, el va depăși tot ceea ce este limitat – individul, familia sau patria. Marele merit al stoicismului a fost acela de a răspândi, în opoziție cu spiritul cetății sau spiritul de castă, iubirea pentru neamul omenesc, caritas generis humani: „Iubește oamenii din toată inima ta.”
Însă chiar și întreaga umanitatea nu îi este îndeajuns stoicului. Rațiunea, această divinitate căreia îi suntem, potrivit spuselor lui Seneca, „asociați și membri” (sociique membraque), rațiunea, deci, nu cuprinde și străbate întrega lume? Pentru noi, părțile ei sunt „prietene și înrudite” (φίλα καὶ συγγενῆ). Între ființe domnesc „raporturi familiale” și „o înrudire admirabilă și evidentă”, „un nod sacru” leagă toate părțile universului. „Lumea este o singură cetate (μία πόλις), iar esența care o alcătuiește este unică. Peste tot sunt prieteni, mai întâi zeii, apoi oamenii (πάντα φίλων μεστά).” Astfel, aceeași iubire rațională, care îi unește pe oameni între ei, leagă umanitatea și de lume și de principiul de lume. „Un personaj de teatru spunea: O! [Atena] mult iubită cetate a lui Cecrops; tu însă, la rândul tău, nu ai putea spune: O! [lume] mult iubită cetate a lui Dumnezeu!”
Traducerea
realizată după textul original din limba franceză de ForumStoic. Lucrarea este
în domeniul public.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu