Visul hotărât: despre cum speră stoicii

de Andrew Overby

O abordare stoică a deja clasicului poster cu Obama intitulat „Speranța”.

Sursa fotografiei aici.

În universul gândurilor și visurilor unui om, lumea poate căpăta uneori dimensiuni noi și surprinzătoare: lucrurile pot fi mai strălucitoare, mai elegante, chiar mai amuzante și mai plăcute. E nemaipomenit să fii rege. Lucrurile se mișcă mai repede și puține probleme din lumea reală intervin suficient pentru a-ți întuneca lucrarea imaculată a imaginației. Visul țâșnește ca un iepure, lumea ține pasul greoi, asemenea unei lente broaște țestoase. Pentru a nu pierde din vedere decalajul dintre ele, oamenii au nevoie de filosofie.

Lumea reală, unde timpul poate fi măsurat în secole și eoni, este locul unde imaginile cristaline și perfecte apar ca forme necioplite și imperfecte, chiar și în condiții ideale. Nu e de mirare faptul că rezultatul este adesea dezamăgitor. În aceste cazuri stoicii sunt în mod unic pregătiți să ajute. 

Stoicii au scris despre lume ca de un loc unde se întâmplă să locuim o vreme, nu un loc peste care suntem sortiți să domnim sau unul a cărui direcție ar trebui să ne așteptăm să o influențăm în mod dramatic. E mai bine, susțin ei, să înțelegem că atunci când lucrurile se întâmplă, nu ni se întâmplă neapărat nouă. 

Cu toate acestea, stoicii profesează, de asemenea, credința că oamenii pot și trebuie să ia parte activ la viața publică, fie ca personalități de frunte, precum general de armată sau administrator de vreun fel, fie pur și simplu ca cetățean responsabil, ținându-și partea sa cât de mică dintr-un angajament social implicit de a face să progreseze binele public, pentru a parafraza dintr-o scrisoare a lui Seneca către Lucilius, care supraveghea aprovizionarea vitală cu grâne a Romei antice și își făcea griji în timp ce depunea toată energia pentru serviciul public. Oricare ar fi rolul jucat, fă pur și simplu tot ce stă în putința ta, cu ce este sub controlul tău. 

Un exemplu practic ar putea aduce lumină asupra felului în care stoicii rectifică aceste ideii care par să se contrazică. Cum să trăim în mod activ în lume fără să ne lăsăm prinși în capcană? 

Pentru a ne face ecoul generalului american (devenit președinte) Eisenhower, care credea că niciun plan de bătălie predefinit nu supraviețuiește primului contact cu inamicul, ne întrebăm și noi cum putem ține visurile vii după contactul cu lumea reală?

Gândiți-vă la deja faimosul paradox Stockdale: viceamiralul James Stockdale din Marina militară a Statelor Unite a fost prizonierul cu gradul cel mai înalt, dintre toți ofițerii de marină ținuți ca prizonieri de război în Vietnam, pentru mai bine de șapte ani.

Înainte de trecerea sa în dispozitivul de luptă, el a studiat ceva din filosofia stoică, ceea ce însemna că era mai bine pregătit pentru această luptă decât camarazii săi prizonieri de război. Mulți s-au consolat cu gândul că vor fi acasă până la Crăciun, până la vară, până înainte de iarna următoare sau că războiul se va termina cu siguranță în curând sau poate că va fi un schimb de prizonieri. Pe măsură ce zilele treceau, așteptările lor nu s-au împlinit, iar visurile le-au fost transformate în pulbere.

În mare parte, nu au supraviețuit, sănătatea mintală fiindu-le mistuită de o disperare copleșitoare pe măsură ce anii au trecut fără nicio mângâiere. Asta ne spune mult despre ce poate să facă negarea, și încăpățânarea în visuri întreținute cu disperare, chiar și celor mai puternici și mai rezistenți dintre oameni.

Stockdale a avut încredere în visul său de a se întoarce din nou acasă dar nu și-a îngăduit să-și lege speranța de o circumstanță externă asupra căreia nu avea niciun control. În schimb, s-a întors spre sine și s-a concentrat pentru a-și păstra mintea liberă și puternică, chiar dacă trupul îi era închis într-o celulă.

Așa a reușit să-și țină capul deasupra liniei de plutire și spiritul puternic timp de aproape o decadă. Pedagogul stoic Epictet ar fi fost mândru de el.

Ceea ce Stockdale poseda nu era tocmai optimism, ci sentimentul profund că în cele din urmă își va realiza visul, chiar dacă momentul acela era aproape sau departe. Poate că și alți prizonieri de război din Vietnam erau optimiști; însă Stockdale era ferm în calmul său plin de speranță.

În 1992, când Stockdale a fost nominalizat pentru poziția de vicepreședinte pe listele celui de al treilea partid împreună cu Ross Perot, visul său hotărât l-a ajutat cu siguranță din nou – povestea sa, aceea a visului stoic, a inspirat probabil mulți alegători care au făcut din această încercare al treilea cel mai puternic partid pe care l-a văzut America în aproape o sută de ani.

Gândiți-vă, de asemenea, la orice „poveste de succes peste noapte” care își face loc printre noi astăzi. Fie că e vorba de un nou cântăreț faimos sau de o figură din sport care tocmai s-a lansat în public, ori de un exemplu faimos precum producătorul de mașini Tesla Motors condus de întreprinzătorul în serie Elon Musk, sau chiar de un întreg domeniu precum industria relativ nouă a tipografiei în 3D, „peste noapte” înseamnă ani de muncă și răbdare despre care ceilalți oameni tocmai aud. La fel ca și Stockdale, asemenea persoane au trudit din greu vreme îndelungată pentru a uni lumea cu visul.

De fapt, cealaltă companie a dlui Musk, SpaceX, cea mai de succes dintre companiile care caută să democratizeze accesul la spațiu și prima companie care a utilizat docul Stației Spațiale Internaționale, ne furnizează un exemplu contemporan de perseverență în ciuda obstacolelor și de speranță puternică în fața piedicilor – cu alte cuvinte, un exemplu de hotărâre stoică de a-și vedea visul împlinit.

SpaceX a ratat primele trei încercări de lansare a rachetei sale, fiind foarte aproape de eșecul total al proiectului și confirmarea criticilor pesimiste. Chiar înainte să fi închis proiectul, cea de a patra încercare de lansare a rachetei, realizată de companie în 2008, a fost un succes grandios și SpaceX a revenit în forță, continuând să fie încrezătoare în abordarea logică a „principiilor esențiale” derivată din gândirea probabilistică care ar fi familiară filosofilor din Grecia antică, și care susține că o sarcină importantă trebuie să fie îndeplinită chiar dacă șansele de eșec sunt ridicate. Cu siguranța, nimic nu se schimbă dacă nu încerci nimic.

Actualmente, SpaceX încearcă să lanseze o rachetă reutilizabilă de pe o barjă aflată pe mare (ceea ce s-a reușit deja) și apoi să aterizeze tot pe barjă, un lucru care nu a fost încă realizat de nimeni – niciodată. Compania a suferit deja câteva eșecuri în încercarea de a îndeplini acest obiectiv.

În loc să tragă concluzia că întreprinderile private nu au nicio șansă să facă concurență celor de stat în domeniul rachetelor spațiale, sau că pur și simplu nu o pot face în mod practic, SpaceX a învățat din încercările sale ratate și s-a apucat imediat de pregătirile pentru următoarea lansare. Inginerii și angajații săi știu că fiecare pas îi aduce mai aproape de îndeplinirea misiunii lor și continuă să aibă încredere. SpaceX, de asemenea, visează hotărât – ca Stockdale și stoicii – oferindu-ne o imagine în direct a filosofiei în acțiune.

Aceste exemple nu sunt niște caprici sau dorințe trecătoare ce trebuie să fie distinse de visurile reale. Nu sunt proiecte inutile ci speranțe disperate de a ridica tempoul greoi al acestei lumi. Așa cum scria Seneca, ai timp pentru ce e mai important în această lume dar asta nu include acele multe lucruri temporare care îți pot tulbura viziunea. Acestea nu sunt acelea.

Atât Stockdale cât și SpaceX ne demonstrează importanța de a alege abordarea pe termen lung — și cu cât timpul disponibil e mai mare cu atât problemele ți se par mai mici iar realitatea devine mai ușor de acceptat. Pe termen lung, rezultatele mai dezirabile sunt probabilistic mai plauzibile decât cele cu sumă deterministic nulă. Alegerea abordării pe termen lung ne poate reaminti că rotițele acestei lumi cel mai adesea se mișcă încet.

Aceste exemple arată în mod clar ce ne pot oferi stoicii: ne pot da speranță și liniște într-o lume adesea plină de agitație și nesiguranță, un sentiment de pace în mijlocul dezordinii. Ei reprezintă un mod de a învăța cum să gestionăm frica, eșecul și respingerea. Stoicii ne învață să facem tot ce putem pentru atingerea unui țel iar apoi să renunțăm la el.

Fie că data de eliberare a unui prizonier sau a succesului unei companii este apropiată sau îndepărtată, convingerile ferme și credința în rezultatul final pot repurta victoria.

Stoicul cunoaște nestatornicia sorții, dar refuză să-i permită să devină o barieră de netrecut. Stoicul vede obstacolele, dar refuză să se oprească din încercarea de a realiza schimbarea, știind că așa se schimbă lucrurile, oricât ar dura. Este un tip de renunțare veselă și rațional optimistă.

Punctul unde lumea și visul fuzionează este felul în care stoicul visează: el, sau ea, nu își imaginează visuri perisabile cu data de expirare pe ele, ci acceptă cu răbdare că visurile trebuie să fie susținute constant până ce le prinde lumea din urmă.

Despre autor:

În afară de timpul petrecut la New York unde și-a făcut studiile universitare și câteva alte locuri, Andrew Overby a trăit mai ales în Texasul său natal. El și-a petrecut timpul cugetând la tehnologie, politică și psihologie. Ca proiect personal, el se ocupă de reinventarea cărților clasice pentru cititorii moderni nerăbdători să aibă un dialog mai profund cu autorii și înțelepciunea pe care o consideră cea mai semnificativă. 

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/09/26/resolute-dreaming-how-stoics-hope-by-andrew-overby/ 

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

Onestitatea în afaceri – un experiment stoic

de Jacob Henricson

 

Onestitatea în afaceri. Sursă foto aici.

Într-o bună zi m-am decis să nu mai mint. Nu mă înțelegeți greșit, nici înainte nu eram un mare mincinos dar m-am decis – cât pot eu mai bine - să nu mai mint deloc. Mi-am autodefinit câteva cazuri limită, de exemplu, este acceptabil să evit sau să ascund adevărul atunci când efectele ar fi păgubitoare pentru mine sau pentru altcineva (cum îmi stă?), dar nu este acceptabil să spun o minciună în mod direct, oricât de mică ar fi ea.

Impulsul pentru această măsură drastică a venit din dorința mea de a duce o viață stoică. Am început recent, acum un an, când mi-a sărit în ochi un simplu citat din Epictet:

„Oamenii nu sunt tulburați de lucruri ci de principiile și noțiunile pe care și le fac despre lucruri.”

Asta m-a făcut să citesc mai mulți autori antici clasici și câțiva „stoici renascentiști” – cărți ca „Filosofia pentru viață” de Jules Evans. Dar mai ales, pentru modelul de viață oferit, am devorat „Cugetările filosofice ale unui pilot de avion de vânătoare” de James B. Stockdale. Avionul lui James a fost doborât în timpul războiului din Vietnam și acesta a fost torturat timp de opt ani înainte de a se întoarce acasă și de a fi aclamat drept un erou. Înainte de a fi capturat el îl citise pe Epictet și ulterior a creditat filosofia stoică pentru rezistența sa din acei ani. Una dintre lecțiile pe care le-am învățat din această carte a fost că sentimentul de vinovăție era o pârghie la îndemâna torționarilor. Dacă te simțeai vinovat și ei își dădeau seama de asta, o foloseau pentru a extrage ceva de la tine. Așa cum a explicat James:

„Atunci ideea este să nu faci nimic rușinos, nimic nedemn de tine. Pentru că dacă faci ceva rușinos și ești câtuși de puțin o persoană onorabilă, te va chinui și îți va eroda voința. Acestea sunt realități simple dar foarte adevărate, foarte puternice și foarte importante”.

Apăs pe butonul repede înainte și mă întorc la viața mea normală. Trăiesc în Suedia unde am făcut carieră în domeniul gestionării securității și a riscului în companii precum Ericsson și PwC. Am asistat la răbufniri de nervi în politica corporativă la nivel înalt timp de mai bine de zece ani. Deși nu mă aflam la cheremul unor torționari, sunt unele asemănări. Am văzut oameni buni pierzându-și cumpătul și simțul moral pe măsură ce urcau pantele alunecoase ce duc în vârf. Am văzut oameni buni corupți de bani și putere până într-acolo încât nu mai puteau recunoaște ce era în interesul propriu și ce era în interesul semenilor săi sau chiar nu mai puteau recunoaște ce era în interesul companiei pentru care lucrau.

Ai crede că atunci când faci o mulțime de bani și ai foarte multă putere devii mai puțin vulnerabil și mai independent. Din experiența mea, de obicei se întâmplă exact opusul. Pe măsură ce îți cresc veniturile și prestigiul, începi să ai gusturi tot mai scumpe. O casă mică nu mai este de ajuns. Vinul ieftin devine brusc de nebăut. Fără să-ți dai seama devii dependent de un venit mult mai mare decât acela pe care l-ai obține de la majoritatea locurilor de muncă. Am auzit oameni numind-o „colivia de aur”. Și după cum arată studiile realizate printre alții de Daniel Kahneman, este mult mai dureros să renunți la o poziție privilegiată decât este de plăcut să o obții. Ești prins în capcană. Din nou, Epictet a exprimat acest lucru cel mai bine:

„Și cine este stăpânul tău? Oricine are putere asupra lucrului pe care ești nerăbdător să-l obții sau să-l eviți”.

Dintr-o dată șeful, acționarii, clienții devin mai importanți decât persoanele cele mai apropiate ție: soția, copiii, părinții. Ei vor trebui să aștepte la rând pentru că tu trebuie să-i mulțumești mai întâi pe oamenii care îți controlează veniturile și statutul social. Dar de ce ai vrut să fii în top, în primul rând? Pentru mine și cred că și pentru mulți alții, imboldul a fost o combinație între dorința de a avea un loc de muncă stimulant și cea de a asigura un trai pentru familia mea. Dar dacă aș fi fost întrebat care este cel mai important lucru pentru mine, aș fi răspuns că este familia mea. Cred că cei mai mulți oameni ar răspunde la fel.

Acestă dependență te poate obliga să faci lucruri pe care mai degrabă nu ai vrea să le faci. Am văzut cu toții în mass-media exemple de directori de top care și-au folosit puterea în mod greșit pentru câștiguri personale. Dar chiar și mai jos în ierarhie ești adesea presat să susții lucruri în care nu crezi. De exemplu, ți se taie bugetul la jumătate și în același timp se vrea de la tine să dai aceleași rezultate. Știi că asta va pune o presiune nejustificată asupra echipei tale și nu ești de acord. Deci ce-i de făcut? Cei mai mulți manageri vor contesta decizia dar puțini sunt gata să-și susțină obiecția cu acțiuni concrete (cum ar fi să-și dea demisia) și până la urmă se supun deciziei și o adoptă ca pe o decizie proprie (deoarece orice altceva ar fi inacceptabil în firea lucrurilor). Uneori se ajunge la situații extreme, când cultura organizației este călcată în picioare. Cazul care îmi vine cel mai repede în minte este cazul Enron. 

Când minți ești o parte a sistemului de care te plângi. Nu mai poți da vina pe șeful tău sau pe colegi pentru felul cum se termină lucrurile. Nu mai poți spune că ai fost forțat să o faci, deoarece nimeni nu te poate forța să faci nimic, și de altfel, asta nu dă niciodată bine în presă. Trebuie să trăiești cu propria ta vină și asta te face susceptibil la presiuni în viitor.

Așadar, aici intervine operațiunea „fără minciuni”. M-am decis să încerc să văd dacă ar merge și dacă ar schimba ceva. Ca rezumat al experimentului pot să vă spun că pe termen scurt mi-a făcut viața mai complicată, în măsura în care trebuie să mă gândesc bine la răspunsurile pe care le dau. În loc să spun „nu pot să merg cu tine la cină în seara asta pentru că nu mă simt bine”, trebuie să explic pe îndelete că simt nevoia să petrec ceva timp cu familia și copiii sau că nu mă simt în stare să o fac și asta într-un mod politicos. Dar după o scurtă perioadă, s-a dovedit a fi o modalitate fantastică de a câștiga respectul celorlalți și de a dormi bine noaptea. Nu trebuie să mai țin socoteala la ce am zis și cui și nu mi-e niciodată teamă că cineva mă va prinde cu o minciună fie ea chiar inofensivă.

Adevăratul test al regulii mele a fost atunci când mi-am dat demisia de la serviciu dar mi s-a cerut să țin asta secret timp de trei săptămâni. Nu am putut să spun asta nici măcar celor mai apropiați prieteni de la serviciu și a trebuit să recurg la zâmbete enigmatice când eram întrebat despre planurile mele de viitor. A fost greu, dar până la urmă m-am simțit mai bine așa atât pentru că mi-am ținut cuvântul cât și pentru că am spus adevărul (sau cel puțin nu am mințit).

Și mai ales, am fost întâmpinat cu respect. Uneori am repezit lumea mai mult decât o făceam înainte, dar până la urmă, se pare că oamenii din jur mă apreciază mai mult ca pe un om de cuvânt, înțelegând prin asta că chiar dacă nu voi avea întotdeauna o opinie, atunci când am una, vor ști că este sinceră și din suflet. Și asta m-a făcut să decid să fac experimentul permanent și să îl recomand la toată lumea.

Iar în încheiere, un citat cules din Reddit; era scris sub formă de graffiti pe o casă abandonată:

„Spune adevărul, chiar dacă îți tremură vocea.”

Jacon Henricson, director executiv și partener la Fronesis

Jacob Henricson este conferențiar și consilier privind o serie de subiecte, inclusiv managementul riscului, securitatea calculatoarelor, managementul organizațiilor și gestionarea crizelor. De asemenea, Jacob este interesat de stoicism, creșterea copiilor și umor dar nu este în niciun caz expert în aceste domenii.

Sursa articolului: https://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/08/22/honesty-in-business-a-stoic-experiment-by-jacob-henricson/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de către ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.