de Jacob Henricson
Onestitatea în
afaceri. Sursă foto aici.
Într-o bună zi m-am decis să nu mai mint. Nu mă înțelegeți greșit, nici înainte
nu eram un mare mincinos dar m-am decis – cât pot eu mai bine - să nu mai mint
deloc. Mi-am autodefinit câteva cazuri limită, de exemplu, este acceptabil să
evit sau să ascund adevărul atunci când efectele ar fi păgubitoare pentru mine
sau pentru altcineva (cum îmi stă?), dar nu este acceptabil să spun o minciună
în mod direct, oricât de mică ar fi ea.
Impulsul pentru această măsură drastică a venit din dorința mea de a duce o
viață stoică. Am început recent, acum un an, când mi-a sărit în ochi un simplu
citat din Epictet:
„Oamenii nu sunt tulburați de lucruri ci de principiile și noțiunile pe
care și le fac despre lucruri.”
Asta m-a făcut să citesc mai mulți autori antici clasici și câțiva „stoici
renascentiști” – cărți ca „Filosofia
pentru viață” de Jules Evans. Dar mai ales, pentru modelul de viață
oferit, am devorat „Cugetările
filosofice ale unui pilot de avion de vânătoare” de James B. Stockdale. Avionul lui James
a fost doborât în timpul războiului din Vietnam și acesta a fost torturat timp de
opt ani înainte de a se întoarce acasă și de a fi aclamat drept un erou. Înainte
de a fi capturat el îl citise pe Epictet și ulterior a creditat filosofia stoică
pentru rezistența sa din acei ani. Una dintre lecțiile pe care le-am învățat
din această carte a fost că sentimentul de vinovăție era o pârghie la îndemâna
torționarilor. Dacă te simțeai vinovat și ei își dădeau seama de asta, o
foloseau pentru a extrage ceva de la tine. Așa cum a explicat James:
„Atunci ideea este să nu faci nimic rușinos,
nimic nedemn de tine.
Pentru că dacă faci ceva rușinos și ești
câtuși de puțin o persoană onorabilă, te va chinui și îți va eroda
voința. Acestea sunt realități simple dar foarte adevărate,
foarte puternice și foarte importante”.
Apăs pe butonul repede înainte și mă întorc la viața mea normală. Trăiesc în Suedia unde am făcut carieră în domeniul gestionării securității și
a riscului în companii precum
Ericsson și PwC.
Am asistat la răbufniri de nervi în politica
corporativă la nivel înalt timp de mai bine de zece ani. Deși nu mă aflam la cheremul unor torționari, sunt unele
asemănări. Am văzut oameni buni pierzându-și cumpătul și simțul moral pe măsură
ce urcau pantele alunecoase ce duc în vârf. Am văzut oameni buni corupți de bani
și putere până într-acolo încât nu mai puteau recunoaște ce era în interesul
propriu și ce era în interesul semenilor săi sau chiar nu mai puteau recunoaște
ce era în interesul companiei pentru care lucrau.
Ai crede că atunci când faci o mulțime de
bani și ai foarte multă putere devii mai puțin vulnerabil și mai independent.
Din experiența mea, de obicei se întâmplă exact opusul. Pe măsură ce îți cresc
veniturile și prestigiul, începi să ai gusturi tot mai scumpe. O casă mică nu
mai este de ajuns. Vinul ieftin devine brusc de nebăut. Fără să-ți dai seama
devii dependent de un venit mult mai mare decât acela pe care l-ai obține de la
majoritatea locurilor de muncă. Am auzit oameni numind-o „colivia de
aur”. Și după cum arată studiile realizate printre alții de Daniel
Kahneman, este mult mai dureros să renunți la o poziție privilegiată decât este
de plăcut să o obții. Ești prins în capcană. Din nou, Epictet a exprimat acest
lucru cel mai bine:
„Și cine este stăpânul tău? Oricine are putere asupra lucrului pe care ești nerăbdător să-l obții sau să-l eviți”.
Dintr-o dată șeful, acționarii, clienții devin mai importanți decât
persoanele cele mai apropiate ție: soția, copiii, părinții. Ei vor trebui să
aștepte la rând pentru că tu trebuie să-i mulțumești mai întâi pe oamenii care
îți controlează veniturile și statutul social. Dar de ce ai vrut să fii în top,
în primul rând? Pentru mine și cred că și pentru mulți alții, imboldul a fost o
combinație între dorința de a avea un loc de muncă stimulant și cea de a
asigura un trai pentru familia mea. Dar dacă aș fi fost întrebat care este cel
mai important lucru pentru mine, aș fi răspuns că este familia mea. Cred că cei
mai mulți oameni ar răspunde la fel.
Acestă dependență te poate obliga să faci lucruri pe care mai degrabă nu ai
vrea să le faci. Am văzut cu toții în mass-media exemple de directori de top
care și-au folosit puterea în mod greșit pentru câștiguri personale. Dar chiar
și mai jos în ierarhie ești adesea presat să susții lucruri în care nu crezi.
De exemplu, ți se taie bugetul la jumătate și în același timp se vrea de la
tine să dai aceleași rezultate. Știi că asta va pune o presiune nejustificată
asupra echipei tale și nu ești de acord. Deci ce-i de făcut? Cei mai mulți
manageri vor contesta decizia dar puțini sunt gata să-și susțină obiecția cu
acțiuni concrete (cum ar fi să-și dea demisia) și până la urmă se supun
deciziei și o adoptă ca pe o decizie proprie (deoarece orice altceva ar fi
inacceptabil în firea lucrurilor). Uneori se ajunge la situații extreme, când
cultura organizației este călcată în picioare. Cazul care îmi vine cel mai repede
în minte este cazul Enron.
Când minți ești o parte a sistemului de
care te plângi. Nu mai poți da vina pe șeful tău sau pe colegi pentru felul cum
se termină lucrurile. Nu mai poți spune că ai fost forțat să o faci, deoarece
nimeni nu te poate forța să faci nimic, și de altfel, asta nu dă niciodată bine
în presă. Trebuie să trăiești cu propria ta vină și asta te face susceptibil la
presiuni în viitor.
Așadar, aici intervine operațiunea „fără
minciuni”. M-am decis să încerc să văd dacă ar merge și dacă ar schimba ceva.
Ca rezumat al experimentului pot să vă spun că pe termen scurt mi-a făcut
viața mai complicată, în măsura în care trebuie să mă gândesc bine la
răspunsurile pe care le dau. În loc să spun „nu pot să merg cu tine la cină în
seara asta pentru că nu mă simt bine”, trebuie să explic pe îndelete că simt
nevoia să petrec ceva timp cu familia și copiii sau că nu mă simt în stare să o
fac și asta într-un mod politicos. Dar după o scurtă perioadă, s-a dovedit a
fi o modalitate fantastică de a câștiga respectul celorlalți și de a dormi bine
noaptea. Nu trebuie să mai țin socoteala la ce am zis și cui și nu mi-e
niciodată teamă că cineva mă va prinde cu o minciună fie ea chiar inofensivă.
Adevăratul test al regulii mele a fost atunci
când mi-am dat demisia de la serviciu dar mi s-a cerut să țin asta secret timp
de trei săptămâni. Nu am putut să spun asta nici măcar celor mai apropiați
prieteni de la serviciu și a trebuit să recurg la zâmbete enigmatice când eram
întrebat despre planurile mele de viitor. A fost greu, dar până la urmă m-am simțit
mai bine așa atât pentru că mi-am ținut cuvântul cât și pentru că am spus
adevărul (sau cel puțin nu am mințit).
Și mai ales, am fost întâmpinat cu respect. Uneori am repezit
lumea mai mult decât o făceam înainte, dar până la urmă, se pare că oamenii din jur
mă apreciază mai mult ca pe un om de cuvânt, înțelegând prin asta că chiar
dacă nu voi avea întotdeauna o opinie, atunci când am una, vor ști că este
sinceră și din suflet. Și asta m-a făcut să decid să fac experimentul
permanent și să îl recomand la toată lumea.
Iar în încheiere, un citat cules din Reddit;
era scris sub formă de graffiti pe o casă abandonată:
„Spune adevărul, chiar dacă îți tremură vocea.”
Jacon Henricson, director executiv și partener la Fronesis
Jacob Henricson este
conferențiar și consilier
privind o serie de subiecte, inclusiv
managementul riscului, securitatea calculatoarelor,
managementul organizațiilor și gestionarea crizelor. De asemenea, Jacob
este interesat de stoicism, creșterea
copiilor și umor dar nu este în niciun caz expert în aceste domenii.
Sursa articolului: https://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/08/22/honesty-in-business-a-stoic-experiment-by-jacob-henricson/
Traducerea realizată după textul original din limba engleză de către ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu