duminică, 23 august 2015

Onestitatea în afaceri – un experiment stoic



de Jacob Henricson
 
Onestitatea în afaceri. Sursă foto aici.

Într-o bună zi m-am decis să nu mai mint. Nu mă înțelegeți greșit, nici înainte nu eram un mare mincinos dar m-am decis – cât pot eu mai bine - să nu mai mint deloc. Mi-am autodefinit câteva cazuri limită, de exemplu, este acceptabil să evit sau să ascund adevărul atunci când efectele ar fi păgubitoare pentru mine sau pentru altcineva (cum îmi stă?), dar nu este acceptabil să spun o minciună în mod direct, oricât de mică ar fi ea.

Impulsul pentru această măsură drastică a venit din dorința mea de a duce o viață stoică. Am început recent, acum un an, când mi-a sărit în ochi un simplu citat din Epictet:

„Oamenii nu sunt tulburați de lucruri ci de principiile și noțiunile pe care și le fac despre lucruri.”

Asta m-a făcut să citesc mai mulți autori antici clasici și câțiva „stoici renascentiști” – cărți ca „Filosofia pentru viață” de Jules Evans. Dar mai ales, pentru modelul de viață oferit, am devorat „Cugetările filosofice ale unui pilot de avion de vânătoare” de James B. Stockdale. Avionul lui James a fost doborât în timpul războiului din Vietnam și acesta a fost torturat timp de opt ani înainte de a se întoarce acasă și de a fi aclamat drept un erou. Înainte de a fi capturat el îl citise pe Epictet și ulterior a creditat filosofia stoică pentru rezistența sa din acei ani. Una dintre lecțiile pe care le-am învățat din această carte a fost că sentimentul de vinovăție era o pârghie la îndemâna torționarilor. Dacă te simțeai vinovat și ei își dădeau seama de asta, o foloseau pentru a extrage ceva de la tine. Așa cum a explicat James:

„Atunci ideea este să nu faci nimic rușinos, nimic nedemn de tine. Pentru că dacă faci ceva rușinos și ești câtuși de puțin o persoană onorabilă, te va chinui și îți va eroda voința. Acestea sunt realități simple dar foarte adevărate, foarte puternice și foarte importante”.

Apăs pe butonul repede înainte și mă întorc la viața mea normală. Trăiesc în Suedia unde am făcut carieră în domeniul gestionării securității și a riscului în companii precum Ericsson și PwC. Am asistat la răbufniri de nervi în politica corporativă la nivel înalt timp de mai bine de zece ani. Deși nu mă aflam la cheremul unor torționari, sunt unele asemănări. Am văzut oameni buni pierzându-și cumpătul și simțul moral pe măsură ce urcau pantele alunecoase ce duc în vârf. Am văzut oameni buni corupți de bani și putere până într-acolo încât nu mai puteau recunoaște ce era în interesul propriu și ce era în interesul semenilor săi sau chiar nu mai puteau recunoaște ce era în interesul companiei pentru care lucrau.

Ai crede că atunci când faci o mulțime de bani și ai foarte multă putere devii mai puțin vulnerabil și mai independent. Din experiența mea, de obicei se întâmplă exact opusul. Pe măsură ce îți cresc veniturile și prestigiul, începi să ai gusturi tot mai scumpe. O casă mică nu mai este de ajuns. Vinul ieftin devine brusc de nebăut. Fără să-ți dai seama devii dependent de un venit mult mai mare decât acela pe care l-ai obține de la majoritatea locurilor de muncă. Am auzit oameni numind-o „colivia de aur”. Și după cum arată studiile realizate printre alții de Daniel Kahneman, este mult mai dureros să renunți la o poziție privilegiată decât este de plăcut să o obții. Ești prins în capcană. Din nou, Epictet a exprimat acest lucru cel mai bine:

„Și cine este stăpânul tău? Oricine are putere asupra lucrului pe care ești nerăbdător să-l obții sau să-l eviți”.

Dintr-o dată șeful, acționarii, clienții devin mai importanți decât persoanele cele mai apropiate ție: soția, copiii, părinții. Ei vor trebui să aștepte la rând pentru că tu trebuie să-i mulțumești mai întâi pe oamenii care îți controlează veniturile și statutul social. Dar de ce ai vrut să fii în top, în primul rând? Pentru mine și cred că și pentru mulți alții, imboldul a fost o combinație între dorința de a avea un loc de muncă stimulant și cea de a asigura un trai pentru familia mea. Dar dacă aș fi fost întrebat care este cel mai important lucru pentru mine, aș fi răspuns că este familia mea. Cred că cei mai mulți oameni ar răspunde la fel.

Acestă dependență te poate obliga să faci lucruri pe care mai degrabă nu ai vrea să le faci. Am văzut cu toții în mass-media exemple de directori de top care și-au folosit puterea în mod greșit pentru câștiguri personale. Dar chiar și mai jos în ierarhie ești adesea presat să susții lucruri în care nu crezi. De exemplu, ți se taie bugetul la jumătate și în același timp se vrea de la tine să dai aceleași rezultate. Știi că asta va pune o presiune nejustificată asupra echipei tale și nu ești de acord. Deci ce-i de făcut? Cei mai mulți manageri vor contesta decizia dar puțini sunt gata să-și susțină obiecția cu acțiuni concrete (cum ar fi să-și dea demisia) și până la urmă se supun deciziei și o adoptă ca pe o decizie proprie (deoarece orice altceva ar fi inacceptabil în firea lucrurilor). Uneori se ajunge la situații extreme, când cultura organizației este călcată în picioare. Cazul care îmi vine cel mai repede în minte este cazul Enron

Când minți ești o parte a sistemului de care te plângi. Nu mai poți da vina pe șeful tău sau pe colegi pentru felul cum se termină lucrurile. Nu mai poți spune că ai fost forțat să o faci, deoarece nimeni nu te poate forța să faci nimic, și de altfel, asta nu dă niciodată bine în presă. Trebuie să trăiești cu propria ta vină și asta te face susceptibil la presiuni în viitor.

Așadar, aici intervine operațiunea „fără minciuni”. M-am decis să încerc să văd dacă ar merge și dacă ar schimba ceva. Ca rezumat al experimentului pot să vă spun că pe termen scurt mi-a făcut viața mai complicată, în măsura în care trebuie să mă gândesc bine la răspunsurile pe care le dau. În loc să spun „nu pot să merg cu tine la cină în seara asta pentru că nu mă simt bine”, trebuie să explic pe îndelete că simt nevoia să petrec ceva timp cu familia și copiii sau că nu mă simt în stare să o fac și asta într-un mod politicos. Dar după o scurtă perioadă, s-a dovedit a fi o modalitate fantastică de a câștiga respectul celorlalți și de a dormi bine noaptea. Nu trebuie să mai țin socoteala la ce am zis și cui și nu mi-e niciodată teamă că cineva mă va prinde cu o minciună fie ea chiar inofensivă.

Adevăratul test al regulii mele a fost atunci când mi-am dat demisia de la serviciu dar mi s-a cerut să țin asta secret timp de trei săptămâni. Nu am putut să spun asta nici măcar celor mai apropiați prieteni de la serviciu și a trebuit să recurg la zâmbete enigmatice când eram întrebat despre planurile mele de viitor. A fost greu, dar până la urmă m-am simțit mai bine așa atât pentru că mi-am ținut cuvântul cât și pentru că am spus adevărul (sau cel puțin nu am mințit).

Și mai ales, am fost întâmpinat cu respect. Uneori am repezit lumea mai mult decât o făceam înainte, dar până la urmă, se pare că oamenii din jur mă apreciază mai mult ca pe un om de cuvânt, înțelegând prin asta că chiar dacă nu voi avea întotdeauna o opinie, atunci când am una, vor ști că este sinceră și din suflet. Și asta m-a făcut să decid să fac experimentul permanent și să îl recomand la toată lumea.

Iar în încheiere, un citat cules din Reddit; era scris sub formă de graffiti pe o casă abandonată:

„Spune adevărul, chiar dacă îți tremură vocea.”


Jacon Henricson, director executiv și partener la Fronesis


Jacob Henricson este conferențiar și consilier privind o serie de subiecte, inclusiv managementul riscului, securitatea calculatoarelor, managementul organizațiilor și gestionarea crizelor. De asemenea, Jacob este interesat de stoicism, creșterea copiilor și umor dar nu este în niciun caz expert în aceste domenii.


Traducerea realizată după textul original din limba engleză de către ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu