Un răspuns la articolul „Sunt stoicii asceți?” de Piotr Stankiewicz

Link: articolul „Sunt stoicii asceți?” de Piotr Stankiewicz

de Kevin Patrick Jr.

Într-un articol precedent publicat pe blogul Stoicismul Astăzi, dr. Piotr Stankiewicz face pledoarie pentru un stoicism modern și hedonic, afirmând că stoicii nu erau asceți. În continuare voi combate această afirmație ca fiind nefondată în literatura stoică arătând că, de fapt, în sursele clasice se susține opusul acesteia și, mai precis, voi arăta că ideile conținute în articolul dlui. Stankiewicz sunt în dezacord cu stoicismul lui Musonius, Epictet și Marcus Aurelius. Socotesc că poziția sa implică, de asemenea, o neînțelegere a obiectivelor practicii ascetice, care reprezintă un scop în sine sau pentru sine, mai degrabă decât un mijloc pentru atingerea unui scop.

Argumentul dlui. Stankiewicz consistă în ceea ce el numește „interpretarea ascetică eronată”. Deși acesta observă în mod corect existența unor stereotipuri referitoare la stoicism, el le identifică în mod greșit și apoi le folosește drept argumente. Și pentru că nu aduce nicăieri dovezi reale în sprijinul acestei interpretări ascetice eronate, afirmația sa este, în cel mai bun caz, neîntemeiată. Cel mai des întîlnit stereotip referitor la stoici este acela că ei sunt lipsiți de emoții și sentimente și nu că ar fi asceți. Este incorect să numim ascetismul stoicilor clasici un stereotip, așa cum voi arăta mai departe, pentru că acesta era un adevăr afirmat.

Dl. Stankiewicz afirmă că stoicii moderni nu „au făcut tot posibilul” să combată aceste stereotipuri. Cei care contribuie cu articole la blogul Stoicismul Astăzi precum și alții au făcut eforturi să discute despre eupathe (stările afective în conformitate cu rațiunea) și s-au concentrat asupra pozițiilor doctrinale reale referitoare la percepții, judecăți și emoții. Deși este probabil adevărat că nu s-a făcut „tot ce se putea face”, totuși mai mulți scriitori stoici moderni au făcut un efort serios și de bună-credință pentru a combate stereotipul filosofului lipsit de sentimente. Dar, până la urmă, părerile celorlalți nu „țin de noi” și continuăm să ne trăim viețile urmând cu atenție propria filosofie indiferent de stereotipurile existente... sau cel puțin așa ar trebui să facem.

„Stoicismul este adesea (mult prea adesea!) perceput drept filosofia vieții frugale, simple sau chiar austere. Stoic, conform acestui punct de vedere, este cineva care își reprimă dorințele lumești și își impune restricții semnificative atunci când vine vorba de mâncare, băutură, sex, rock&roll, cheltuirea banilor sau alte plăceri ale vieții. Într-un cuvânt, stoic este acela care se abține de la răsfăț.”

Lăsând deoparte faptul că astfel de înflorituri retorice (precum utilizarea parantezelor!) nu reprezintă un argument, care este motivul pentru care există o astfel de concepție comună referitoare la stoicism? Aș sugera, în acest caz particular, că acest lucru se datorează tocmai faptului că asta ne-au spus stoicii din perioada clasică. Să ne uităm la câteva exemple în ordinea expunerii dlui. Stankiewicz. Vom începe cu Musonius Rufus. În plus, nu se vor invalida protoimpresiile, ci consimțimântul dat impresiilor adecvate și astfel judecăților conforme cu propria natură – o distincție importantă. Despre rigorile vieții filosofice...

Recomandările lui Musonius sunt rezultatul final al procesului prin care acesta a încercat să aplice filosofia în situații reale ale vieții. Nu sunt simple interogații academice, ci procesul de prefacere a filosofiei într-un mod de viață. Acest proces de formare întru virtute se desfășoară prin Musonius, Epictet, Marcus Aurelius și, dacă rămânem deschiși, de asemenea prin prokopton-ul stoic modern.

În Lecturile XVIII, A și B, Musonius expune reguli clare pentru filosofi. Acestea includ abținerea de la consumul de carne de origine animală, recomandarea de a consuma mâncare simplă, ieftină, ușor de obținut și pe măsura naturii umane. Chestiunea mâncării este de cea mai mare importanță, deoarece ne oferă posibilitatea de face o alegere de câteva ori pe zi. Spre deosebire de alte plăceri ale vieții, mai puțin frecvente, aceasta este mereu prezentă și deci ne solicită o atenție sporită.

„Astfel cu cât suntem tentați mai des de plăcerea de a mânca, cu atât mai multe pericole apar și, de fapt, la fiecare masă nu există doar un singur pericol de a greși, ci mai multe.”

În acest caz este prezent nu numai pericolul lipsei de moderație, ci și pericolul de a nu acționa în conformitate cu natura. Chiar dacă detaliile referitoare la ce presupune asta sunt deschise dezbaterii, se poate spune în mod onest că maniera de mânca, conținutul și cadrul meselor reprezintă tot atâtea ocazii pentru deprinderea unor obiceiuri lipsite de virtute. Musonius acordă o atenție deosebită modului în care se formează deprinderile și astfel o activitate în care ne angajăm de două sau trei ori pe zi este tocmai potrivită pentru atenția sa.

Musonius ne sfătuiește, de asemenea, să ne folosim în mod virtuos de sexualitatea noastră, care își găsește cea mai bună utilitate din perspectiva considerării unității familiale drept fundamentală pentru societate. Musonius trăia într-o perioadă decadentă și turbulentă nu foarte diferită de a noastră.

Pentru el, susținerea familiei era importantă pentru comunitate, stat și lumea întreagă. Etica lui Musonius se concentrează adesea pe ideea de comunitate și se poate observa că, de multe ori, contextul pune recomandările sale într-o lumină ușor diferită față de cum apar la prima vedere. Musonius pledează pentru ceea ce nouă ni se va părea probabil a fi o poziție socială foarte conservatoare, aceea a unei practici sexuale virtuoase, în Lecturile XII, XIII A și B:

„Bărbații care nu sunt desfrânați sau imorali vor considera cu siguranță că practicarea relațiilor sexuale este justificată numai atunci când au loc în cadrul căsătoriei și sunt îngăduite cu scopul de a avea copii, deoarece așa este legitim; iar atunci când nu se caută nimic altceva decât plăcerea, acestea sunt injuste și nelegitime chiar și în cadrul căsătoriei.”

Musonius nu spune multe despre rock&roll, dar face referire la viața cumpătată în Lecturile XIX și XX. Următorul fragment surprinde foarte bine spiritul lecturilor:

„Este posibil să mâncăm cât se poate de bine pe o masă de lemn fără să jinduim după una de argint”.

Ar putea chiar să ne fie mult mai bine, după cum ne spune Epictet mai târziu cu privire la lampa sa.

Epictet reia subiectul în același stil în Cartea III, capitolul I, după cum vedem în Discursurile notate de Arrian.

El combate podoabele atunci când vine vorba de haine și chiar folosește propria sa imagine de bărbos, acoperit cu mantie, ca un contraexemplu la imaginea spilcuită și la modă a tânărului în discuție. Cu toată că Musonius oferă recomandări cât se poate de explicite, Epictet este cel care adoptă motivația din spatele recomandărilor lui Musonius, și anume practica.

Nu mi se pare normal să spui că stoicii nu erau asceți, când punctul central al eticii lor îl reprezenta tocmai practica. Ascetismul vine din grecescul ἄσκησις (áskēsis) și înseamnă practică. Filosoful stoic se numește προκοπτόν (prokoptôn) adică „cel care face progrese”. Ascetismul stoic nu e un scop în sine și prin sine, ci un mijloc prin care se insuflă virtutea. După cum notează și dl. Stankiewicz, aceste lucruri ne sunt externe și în mod necesar indiferente pentru ființa noastră morală. Cu toate acestea, ca unii care facem progrese, practicăm și progresăm în parte tocmai manipulând aceste indiferente.

Epictet ne sfătuiește: „exersați-vă, pentru numele zeilor, în lucrurile mici și de ele treceți la altele mai mari”. Iar în situațiile în care nu suntem la înălțimea așteptărilor, ca de exemplu în aprecierea anumitor judecăți sau impresii, el ne sfătuiește să ne abținem cu totul de la a trage concluzii. Putem să învățăm ceva din asta, și anume, să ne instruim prin manipularea lucrurilor exterioare și să amânăm sau să ne abținem să acționăm în situațiile ce depășesc pregătirea noastră.

Marcus Aurelius nota în Cartea I a Meditațiilor sale că este cât se poate de recunoscător pentru că a fost îndemnat să-și „dorescă un pat simplu și o pătură cu care să se învelească și toate cele ce țin de educația greacă”. Educația greacă se referă cel mai probabil la paideia sau la agoge, ambele cuprinzând în mod clar practici ascetice. În ciuda faptului că era împărat și trăia într-un palat, Marcus Aurelius își va păstra pentru tot restul vieții rigoarea ascetică din tinerețe, întreruptă inițial la intervenția unui membru al familiei.

Ar fi o sarcină cu mult mai anevoioasă să extragem din sursele stoice dovezi în favoarea hedonismului și senzualității decât în favoarea ascetismului. Mesajul stoicismului în favoarea dezvoltării personale, și acesta nu reprezintă o interpretare greșită, este că putem trăi în conformitate cu natura chiar fiind implicați în treburile de zi cu zi și asumându-ne rolurile noastre sociale. Putem fi drepți, moderați, curajoși și înțelepți, în momentul de față, aici și acum. Asta nu înseamnă că filosofii ar trebui să adune toate mărunțișurile, dulciurile și măncărurile ușoare, toate articolele de lux și ornamentele. Dimpotrivă! În timp ce trăim în lume ne putem îmbrăca pentru a ne proteja corpul și modestia, iar nu vanitatea. Putem să mâncăm mâncăruri sănătoase, naturale și sățioase, nu pentru plăcerea gustului, ci pentru hrănirea corpului și întărirea sufletului. Putem să practicăm justiția în viețile noastre, fără să ne plecăm în fața presiunilor sociale sau politice. Putem fi curajoși în fiecare zi în practica devenirii unor oameni mai buni, fără să înaintăm în baza unei înțelegeri greșite a indiferentelor.

Insuflăm virtutea stăpânirii de sine (σωφροσύνη/sophrosyne) prin reglarea efectivă a propriilor pasiuni, și anume, spunând nu unor lucruri și folosind altele cu moderație. Cum vom învăța să fim drepți dacă nu practicăm dreptatea? Cum vom învăța să fim curajoși dacă nu ne înfrângem propriile temeri referitoare la problemele morale? De fapt, trebuie să negăm impresia că lucrurile indiferente sunt bune prin respingerea negării. Căci una e să spunem, „nu prețuiesc toate aceste podoabe ale vieții senzuale”, dar dacă în același timp nu practicăm acest dispreț există o probabilitatea destul de mare de a ne amăgi singuri prin această afirmație. Înțeleptul stoic este capabil să-și îngăduie orice plăcere lumească, menținând în același timp o perspectivă filosofică și un suflet într-o stare conformă cu natura. Noi însă nu suntem înțelepți și metodele noastre în calitate de prokoptontes sunt în mod necesar concepute pentru propria noastră condiție.

În Enchiridion, Epictet nu ne oferă nimic altceva decât aprobarea și sprijinul său pentru practica ascetică:

„Gândește-te la cele două momente, mai întâi, acela în care te bucuri de plăcere, și, al doilea, acela în care, după ce plăcerea a trecut, te căiești și te critici aspru. Și peste aceste două momente suprapune fericirea și satisfacția pe le vei obține dacă te abții.”

Poziția dlui. Stankiewicz se încadrează în registrul interpretărilor eronate. Acesta cade într-o capcană comună și presupune că dacă lucrurile exterioare ne sunt indiferente ar trebui să mergem înainte și să ne delectăm cu toate acelea pentru care avem inclinații. Totuși, acest răsfăț ne antrenează de asemenea și ființa morală și trebuie să ne întrebăm unde anume ne duce acest antrenament. Contribuie acesta la dezvoltarea virtuții stoice sau la cu totul altceva? Este acesta conform cu rigorile școlii stoice sau este pur și simplu un paravan pentru viciile noastre? În concepția stoică a indiferentelor preferabile, acestea sunt preferabile în măsura în care contribuie la virtute, iar nu la plăcerile și dorințele noastre corupte.

Aceste exemple reprezintă doar vârful aisbergului surselor stoice clasice care se referă la susținerea unor practici stricte. Cu toate că e posibil să trăiești bine într-un palat, poate că nu e tocmai recomandabil. Nu se poate sugera că posibilitatea e o invitație deschisă la delectarea senzuală fără a pierde din vedere esențialul în mod total. E posibil să trăiești bine într-un palat doar pentru că a trăi bine nu are nimic de-a face cu palatul. Numai prin formarea facultății conducătoare în conformitate cu viața după natură putem avea un trai bun și înfloritor.

Articolul dlui. Stankiewicz a pus o întrebare esențială, „Sunt stoicii asceți?” Răspunsul, pentru majoritatea stoicilor moderni, este nu.

Dar ar trebui să fie.

Kevin Patrick Jr. este profesor preparator și mentor la Colegiul Filosofilor Stoici și administrator al mountainstoic.wordpress.com. Când nu filosofează, acesta lucrează ca statistician pentru Marina Militară a SUA și ca scriitor.

Sursa articolului:

https://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/10/07/are-stoics-ascetics-a-rebuttal-by-kevin-patrick/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

Trei obiecții frecvent exprimate împotriva stoicismului și răspunsurile celor care-l practică

Obiecția numărul 1 

Stoicismul înseamnă doar să suporți lucrurile pe care n-ar trebui să le suporți. Nu credeți că ar trebui să încercăm să schimbăm lumea, nu doar să o acceptăm?

Ar trebui să acceptăm lucrurile pe care nu le putem schimba și să schimbăm lucrurile pe care suntem în stare să le schimbăm și nu le putem accepta. E nevoie să știm când să luptăm și când să ne abținem. Nu are niciun rost să ne aprindem atunci când e vorba de un lucru asupra căruia nu avem nicio putere. A nu avea nicio putere asupra unui lucru însemnă, literalmente, că nu-l putem schimba. Așadar, dacă nu-l putem schimba – oricât de tare am încerca: cui ar fi folosi toată agitația ta? Să ne cruțăm energia și pacea minții pentru acele lucruri pe care le putem schimba. Ăsta-i stoicismul.

Dale Cooper

Eu aș indica rugăciunea serenității ca pe un exemplu al dihotomiei lui Epictet într-un context modern recunoscut: dă-mi Doamne serenitatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să schimb lucrurile pe care le pot schimba și înțelepciunea să fac diferența între ele.

Kevin Patrick Jr.

Ca stoici putem (și ar trebui) să încercăm să transformăm lumea într-un loc mai bun fără să ne încredem prea mult în rezultat.

Manolo Trueba

Obiecția numărul 2

Nu poți să iei câteva părticele din stoicism și să zici că ești stoic – trebuie fie să-l iei cu totul sau să renunți

Totul sau nimic, nu? Pare a fi exact tipul de eroare logică numit panta alunecoasă – adică, dacă faci x trebuie să faci y, foarte popular printre lobbyiștii și politicienii care caută să împiedice ceva să se întâmple. Dar serios vorbind, nu trebuie să faci y dacă faci x — nu există nicio bază pentru această ipoteză. Cât despre anumiți oameni care sunt sau nu sunt etichetați drept stoici de către alții, pot să vă spun că oricine care a primit cu brațele deschise aceste practici nu ar fi câtuși de puțin interesat despre etichetele celorlalți. Oare un stoic nu ar zice tocmai: „cui îi pasă de cum mă strigi?

Vasquez

Argumentul nu e un stoic adevărat presupune o definiție necesară și suficientă a stoicismului. Totuși, în calitate de stoici moderni care se presupune că prețuim rațiunea ar trebui aducem credințele noastre în pas cu filosofia modernă; și părerea mea este că acest punct de vedere, și anume că limbajul conține definiții necesare și corecte ale cuvintelor este foarte problematic, așa cum arată în vremea din urmă Wittgenstein precum și alți filosofi moderni ai limbajului.

Pentru a folosi o expresie din Wittgenstein, stoicismul meu modern are cu siguranță o asemănare familială cu stoicismul timpuriu; este inspirat de el și reține multe dintre caracteristicile sale. Dar, l-am ajustat înadins în lumina științei și filosofiei moderne. Într-adevăr, aș susține că stoicii moderni care subscriu total filosofiei antice (care de fapt nici nu există ca unitate unificată, deoarece filosofia s-a schimbat și s-a adaptat chiar și în timpurile vechi) în mod ironic, nu trăiesc neapărat conform cu rațiunea dacă cred că întreaga filosofie trebuie să fie adoptată fără modificare, având în vedere avansurile uriașe pe care le-am făcut în filosofie (mai exact în logică și sisteme formale) și știință de pe vremea vechilor stoici.

Gregory Lopez

Pentru mine nu este o chestiunea de tipul totul sau nimic; aceasta este o extremă pe care o putem evita. La fel, ar fi rezonabil să evităm extrema opusă și anume de a considera stoicismul ca maleabil la infinit. După părerea mea, noi, cei moderni, nu avem dreptul să adăugăm sau să extragem tot ce vrem din stoicism dacă vrem să revendicăm acest nume. De la un anumit punct de divergență, onestitatea intelectuală ne cere să redenumim conglomeratul filosofic modernizat. Fără să produc în mod inutil dezbinare, mi se pare esențial ca stoicismul să aibă un oarecare înțeles, o oarecare diferențiere față de celelalte sisteme filosofice. Întrebarea care se pune este, ce e esențial pentru stoicism? Nu sunt convins că noi, cei moderni, am răspuns în mod adecvat la această întrebare.

Chris Fisher

Cred că depinde de lucrurile pe care le respingem și de lucrurile pe care le acceptăm. Unele părți sunt mai importante decât altele, precum rațiunea sau virtutea. Felul cum alte părți, precum divinitatea sau fizica se corelează cu progresul poate fi discutat. Dar stoicismul este, de asemenea, o viziune idealistă și niciun stoic vreodată nu s-a numit pe sine un vrăjitor desăvârșit. Iar dacă învățătorii nu erau pe deplin desăvârșiți, dacă nici chiar ei nu erau stoici adevărați, atunci este oare vreo persoană pe deplin desăvârșită în zilele noastre? Dimpotrivă, cu toții sunt și vor fi întotdeauna stoici aspiranți. Aceasta este descrierea corectă.

Olga Vallinsgren

Cred într-adevăr că este important să înțelegem felul în care fizica și logica s-au unit pentru a însufleți etica. Căci așa cum zice Seneca în Scrisoarea 33: nu vom face niciodată vreo descoperire nouă dacă ne mulțumim cu descoperirile vechi… Da, într-adevăr, voi merge pe calea cea veche, dar dacă voi descoperi una mai scurtă și mai ușoară voi păși pe ea cu încredere. Oamenii care au deschis vechile drumuri sunt călăuzele noastre și nu stăpânii noștri. Adevărul stă în fața fiecăruia dintre noi. Nu există un monopol al adevărului. A rămas destul de descoperit și pentru generațiile viitoare. Astăzi avem o mai bună înțelegere a cosmologiei sau a fizicii. Este perfect rezonabil să le încorporăm și pe acestea în filosofie. A nu face asta ar fi contrar scopului ei.

Kevin Patrick, Jr.

Obiecția numărul 3

Pentru stoici, e bine să fii lipsit de emoții. Ei spun: de ce trebuie să suferi când îți moare cineva apropiat?

Durerea este un răspuns cu totul natural al corpului și trebuie trăită. Dacă vrei să nu mai simți emoții deloc, atunci scopul tău este să devii psihopat. Stoicismul nu înseamnă să eviți emoțiile, ci te învață cum să interpretezi situațiile, îți călăuzește gândurile și așteptările și prin urmare îți mediază răspunsurile emoționale. El este de mare folos atunci când se pune problema să depășești un moment greu. Să luăm de exemplu obiecția de mai sus. Atunci când îți moare o persoană apropiată, durerea este un răspuns legitim la pierderea ta. Poți să nu îți accepți emoțiile și să le reprimi (dar atunci alte simptome psihologice vor interveni), poți să lași durerea să se transforme în ceva și mai mare și poți rămâne fixat în durere (și să îți faci viața mai grea decât e nevoie) sau poți să îți călăuzești gândurile și prin urmare poți să lași durerea să treacă și să-ți iasă din sistem într-un mod mai sănătos. Un alt exemplu, stoicismul ne învață cum să ne călăuzim așteptările sau cum să ne gândim la vremelnicia vieții. De asemenea, ne ajută să înțelegem cum să abordăm regretele și cum să ne raportăm la persoana decedată (situație în care mulți oameni au probleme în a depăși momentul). El ne învață cum să ne concentrăm energia și atenția spre a distinge ce este în puterea noastră și ce nu este. Aceste gânduri ne ajută de obicei să acceptăm inevitabilul și să lăsăm natura să își urmeze cursul, astfel încât lacrimile și supărarea să se scurgă încetul cu încetul, așa cum sunt menite.

Nini Baseema

În Consolație pentru Marcia, Seneca spune că ar trebui să plângem cu moderație, căci a o face în exces este nefiresc. Găsesc că este cât se poate de rezonabil.

Vincent Chen

Așa cum spunea mama în mod elocvent despre felul în care trebuie să ne comportăm în caz de deces: plângem cât e potrivit să plângem și trecem mai departe.

Kyle Patrick Flynn

Și o ultimă obiecție: de ce stoicii sunt indiferenți față de lucruri?

Indiferentele sunt o categorie obiectivă de lucruri care nu sunt nici bune, nici rele. Lucrurile indiferente sunt acelea care se află în afara controlului nostru - și anume TOATE lucrurile externe de voința noastră. Nu au nimic de-a face cu atitudinea stoică față de lucruri sau indiferența față de lucruri ca atitudine. Pentru stoici ceea ce este important este să facă alegeri virtuoase, dar TOATE alegerile virtuoase sunt selectări corecte a unor lucruri (externe) indiferente. De exemplu, văd o persoană care e pe cale să se înece. Dacă persoana aceea trăiește sau moare este ceva indiferent. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu indiferent față de această situație ca atitudine. Înseamnă numai că în mod obiectiv ea face parte din categoria lucrurilor care sunt externe, în afara controlului meu, și prin urmare, lipsită de relevanță în raport cu bine și răul. Aceasta deoarece există numai un singur bine (alegerea mea virtuoasă) și un singur rău (alegerea mea greșită, ca urmare a viciului). În timp ce, atât persoana care trăiește, cât și cea care moare sunt indiferente, alegerea pe care o fac de a încerca să-i ajut nu este indiferentă. Acțiunea virtuoasă pe care trebuie să o facem este aceea de a-i salva în modul cel mai potrivit, cu hotărâre și cât mai eficient posibil. Pentru acest motiv încerc să îi salvez – pentru că încercarea este un act virtuos. Fie că reușesc sau nu, aceasta nu depinde de mine. Aceasta este o chestiune ce ține de Logos (de felul cum legile naturii se aplică cu toate variabilele lor complexe). În consecință, dacă reușesc sau nu, asta depinde de condițiile externe (externe voinței mele) și deci nu este sub controlul meu și deci este indiferent. Atunci când oamenii citesc cuvântul indiferent se întâmplă adesea ca ei să se gândească la o atitudine indiferentă. Aceasta este o neînțelegere.

Daniel Strain

Sursa articolului:  

http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2014/11/26/frequently-voiced-objections-to-stoicism-answered-by-those-who-practise-it/ 

Traducerea realizată de ForumStoic după textul original din limba engleză. Toate drepturile aparțin autorilor articolului.

 

Rezistența stoică în fața bolii

de Carmelo Di Maria

2015 nu a început bine pentru mine – sfârșitul unei relații sentimentale m-a dat peste cap pe plan emoțional (nopți nedormite, plânsete, reflecții nesfârșite, pierderea poftei de mâncare, fumatul întruna… tot tacâmul).  Partea bună e că încercând să înțeleg ceva din toate acestea am început să devorez cărți de dezvoltare personală, în special pe acelea despre relații, despre tipul de atașament nesigur și tulburările de personalitate de tip narcisistic. Credeți-mă când vă spun, sunt niște lecturi fascinante. 

În timp ce căutam frenetic cunoașterea și dezvoltarea prin propriile forțe am poposit pe tărâmurile Romei antice și am făcut cunoștință cu stoicii. Am început să citesc foarte mult din filosofia lor de viață și mi-a plăcut foarte mult. Pentru început, trebuie să spun că am fost mereu un mare fan al TCC (terapiei cognitiv-comportamentale) și ideea că stoicii ar putea fi considerați ca premergători ai acestei școli de psihoterapie m-a făcut să mă simt imediat atras de ei. În plus, eram deja obișnuit să-mi lipesc maxime filosofice drăguțe pe frigider, așa că perlele lor de înțelepciune în format de buzunar se potriveau frumos cu scopul meu. S-a întâmplat, de asemenea, să-mi placă foarte mult pragmatismul lor, ideea că putem să facem exerciții de rutină – să repetăm maxime după modelul mantrelor, să medităm de dimineață și seara, să practicăm meditația așa-zisă „privirea de sus” și premeditatio malorum (meditația asupra adversităților) – cu scopul de a ne antrena mintea într-un fel de regim fitness mental. Prin meditațiile lor profunde putem să ne instruim în a fi mai conștienți de gândurile și emoțiile noastre, reîncadrând unele aspecte ale realității, asigurându-ne că acțiunile noastre sunt în acord cu valorile noastre și, mai ales, că avem valori mai înainte de orice altceva și că ele ocupă un loc proeminent în viața noastră și, în cele din urmă, că ne putem educa pentru a deveni o persoană mai bună.

Dezvoltarea personală a fost o constantă permanentă în viața mea (m-am frământat ani de zile cu probleme legate de respectul de sine și autocontrolul în momentele de furie) așa că într-un fel stoicii vorbeau o limbă pe care o puteam înțelege pe deplin. Se punea doar problema de a merge până la capăt. A existat totuși un lucru care, pentru mine, a reprezentat un cale nouă și revoluționară de a gândi, și anume, ideea că unele dintre lucrurile cele mai prețuite, în general, în viață nu au nicio valoare intrinsecă, mai precis: banii, sănătatea, reputația și orice altceva din afara sferei noastre de control. Aceste lucruri intră în categoria „celor externe”, lucruri considerate în afara controlului nostru și, prin urmare, „indiferente”. În schimb, lucrurile care sunt de cea mai mare importanță, credeau stoicii, sunt gândurile, emoțiile și comportamentul nostru, pe scurt, tot ceea ce este sub controlul nostru și care ne poate conduce către o viață în conformitate cu virtutea.

Sănătatea a fost unul dintre acele aspectele ale vieții considerate de stoicii drept „indiferente” care mi-a sărit în ochi. Descopeream că există oameni pentru care suferința din pricina sănătății șubrede, de fapt, nu era importantă, și pentru care atitudinea era totul: „Lucrul cel mai important nu este cel de care suferi, ci felul cum îți porți suferința” (Seneca, Despre Providență) sau „și în fiecare situație dificilă nu uita să aplici acest principiu: că aceasta nu este o nenorocire și că a o îndura cu noblețe este un bine” (Marc Aurelius, Meditații). Pentru o persoană cu două boli cronice era reconfortant și fortifiant să audă asta. Așadar, plecând de la sentimentul de inferioritate și neputință, de undeva oarecum „mai jos” în comparație cu ceilalți oameni sănătoși, am început să-mi conștientizez propria valoare ca persoană însănătoșită și evaluată după alte standarde: după propria tărie, forță, după demnitatea și capacitatea mea de a reintepreta situațiile. Trebuie să spun că dacă jinduiam după o soluție cognitiv-comportamentală, stoicii mi-au oferit una de proporții epice, ducând ideea de reinterpretare a realității la un cu totul alt nivel. Banii? Sănătatea? „Acestea nu înseamnă nimic pentru mine!” Astfel îi invita Epictet pe elevii săi să abordeze aspectele vieții considerate ca fiind externe și indiferente. Ideea este că singurul lucru care contează cu adevărat este caracterul și să fii cât mai bun cu putință, puternic în fața adversităților. La prima vedere, poate părea o afirmație un pic radicală, dar valoarea ei poate fi observată clar de către cei care se confruntă actualmente cu greutăți. Și, fie că actualmente vă confruntați într-adevăr cu greutăți, fie că sunteți destul de înțelepți pentru a vă pregătiți pentru ele, stoicii vă sugerează practicarea „pre-meditatio malorum”: imaginarea lucrurilor rele care vi se pot întâmpla și prin aceasta atingerea scopului dublu de a vă pregăti psihologic, și anume, de a scăpa de elementul de șoc și surpriză care altfel v-ar copleși, și, în al doilea rând, o mai bună apreciere a situației actuale. Au existat momente când am meditat la agravarea propriei stări de sănătate sau chiar la propria moarte, utilizând meditația ca practică. Invitația stoicilor de a nu uita că „trebuie să murim”, cunoscută și ca „memento mori” este un alt lucru care a avut un efect asupra mea. S-a dus tabuul tipic al societăților moderne, care face moartea mai morbidă și mai înspăimântătoare decât este în realitate, a venit vremea recunoașterii realiste și sănătoase a morții ca făcând parte din viață: așa cum spunea Seneca, viața este o moarte constantă și cu fiece zi ce trece ne apropiem din ce în ce mai mult de moarte. Și dacă vreodată ajungi să disperi din cauza stării de sănătate, să te simți copleșit de un sentiment de injustiție și supărare și ești inclinat să te gândești, „de ce mi se întâmplă tocmai mie?”, atunci stoicii, având avantajul viziunii lor cosmopolite asupra lumii și sentimentul de fraternitate umană, ți-ar răspunde probabil: „Și de ce nu chiar tu?”

În concluzie, mi se pare că oamenii cu boli cronice ar putea trage multe foloase și ar putea dobândi un sentiment renăscut de mândrie prin aderarea la filosofia de viață stoică și aplicarea principiilor sale. Tot ceea ce trebuie să facă este să dea dovadă de tărie în situațiile de criză, admițând că unele lucruri, precum sănătatea, nu sunt sub controlul lor, în timp ce atitudinea lor față de ele este, fără să-și blesteme soarta, acceptând-o în schimb cu noblețe de spirit și bunăvoință („Nu cere ca lucrurile să se întâmple așa cum vrei tu, ci dorește-ți ca ele să se întâmple așa cum se întâmplă și vei avea o viață liniștită.”), luând ca modele de viață figuri istorice și contemporane deopotrivă și înfruntând greutățile cu tărie și demnitate.

Practica meditativă numită „privirea de sus” este o altă invitație la a se distanța de viziunea egocentrică asupra lumii și la îmbrățișarea unei viziuni interconectate a umanității. Întâmplător, numai prin punerea în contextul mai larg al comunității umane durerea devine mai mică și nu se metamorfozează în suferință. Numai privind lumea în ansamblu ei, considerându-se pe sine drept o parte infimă din univers, un grăunte de nisip, și privind greutățile ca pe o nimica toată în comparație cu toată nefericirea care există pe planetă și care a existat de-a lungul secolelor, putem spera să reducem suferința la minimum.

Acolo unde o mare parte din literatura medicală de specialitate pare să indice doar cum să ne protejăm cât mai bine contra bolilor cronice și cum să cârpim cât mai bine situațiile existente, fără să evidențieze niciodată punctele tari sau calitățile, adică foloasele pe care le putem trage de pe urma lor (despre asta unii vorbesc ca de o „tulburare posttraumatică”), stoicismul ne permite să luăm o poziție diferită. Singurul bine în viață este virtutea și poți fi mândru de tine dacă dai dovadă de curaj, tărie și înțelepciune în fața greutăților.

Și dacă pentru stoici meditația asupra greutăților și reflecția asupra caracterului efemer al vieții erau atât de importante, atunci pentru un bolnav cronic care își contemplează propria mortalitate, situația sa reprezintă un avantaj care îi permite să pună la încercare ambele practici. Acesta poate, cu mult mai multă ușurință, să-și contempleze, de exemplu, deteriorarea sănătății sau să mediteze asupra morții înseși. În același fel, o persoană care trăiește cu o boală cronică poate să savureze mai ușor toate lucrurile pentru care putem fi recunoscători în viață. Un trandafir miroase mai frumos atunci când se întâmplă să ai sentimentul viu al efemerității vieții. În sfârșit, dacă vă tulbură vreodată scurtimea vieții, faceți ca fiecare zi să conteze, așa după cum sugerează următoarele două citate din Seneca:

„Dovedește-mi <prin felul cum trăiești> că binele în viață nu depinde de lungimea vieții, ci de felul cum ne folosim de ea; de asemenea, că este posibil, sau chiar obișnuit, pentru un om care a trăit mult să fi trăit prea puțin”. (Seneca, Despre scurtimea vieții)

„Începe de îndată să trăiești și socotește fiecare zi în parte ca pe o viață în sine.” (Seneca, Despre inutilitatea de a-ți face planuri de viitor)

Iar dacă este adevărat că stoicii ne bat mereu la cap cu al lor „memento mori” (nu uita că trebuie să mori), atunci corolarul inevitabil este un răsunător „memento vivere” (nu uita să trăiești).

Carmelo Di Maria trăiește la Londra. Speră să predea, într-o bună zi, un amestec de meditație reflexivă stoică și practici pentru dobândirea conștiinței de sine, oamenilor care suferă de boli cronice.

Sursa articolului:  

http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/12/30/stoic-resilience-in-face-of-illness-by-carmelo-di-maria/ 

Traducerea realizată de ForumStoic duă textul original din limba engleză. Toate drepturile aparțin autorilor articolului.