Barbarii în fața porților

Răspunsuri stoice în fața terorii islamiste și a crizei refugiaților

de Kevin Kennedy

 

Simbolul acesta a devenit „viral” pe măsură ce oamenii din întreaga lume au început să-și arate solidaritatea pentru atacurile din Paris. Care este abordarea stoică?

Sânge pe străzile a ceea ce tocmai fuseseră niște cartiere liniștite. Corpurile mutilate ale bărbaților, femeilor și copiilor, victime inocente ale unei violențe subite, presărate printre dărâmături. Supraviețuitorii, răniți și îngroziți, încercând să înțeleagă ceea ce tocmai li se întâmplase. Încet încet vor realiza că viețile lor au fost distruse pentru totdeauna. Și apoi statul răspunde rapid cu toată forța armată pe care poate să o adune. Autorii sunt fie uciși pe loc ori vânați și luați prizonieri. Aceia care au fost capturați sunt trimiși la Capitoliu și expuși în fața unei mulțimi care îi batjocorește înainte de a fi executați în mod public. După cum cititorii își vor da cu siguranță seama după ultima propoziție, aceasta nu este o descriere a recentelor atacurilor teroriste din Paris. În schimb, evenimentul la care se referă este invazia provinciei romane Panonia (în regiunea Dunării de sus) de către marcomani și quazi (triburi germanice antice) undeva între anii 167 și 170 e.n. „Războaiele marcomanice” (aprox. 167-180 e.n.) nu au prefigurat în niciun fel actualul conflict cu grupul Islamic Daesh (mai bine cunoscut ca ISIS). Cu toate acestea, aceia dintre noi care suntem interesați în filosofia stoică ar putea găsi că merită să ia în considerare felul cum romanii din secolul al II-lea, care au trăit la finalul perioadei de înflorire a stoicismului în lumea antică, au răspuns unui atac violent asupra modului lor de viață.

Historia Augusta pretinde că războaiele marcomanice au „depășit pe oricare altele din memoria oamenilor”. Romanii înșiși, oricât de obișnuiți erau cu războaiele, banditismul și violența, au fost șocați de brutalitatea atacului. Deși luptele nu au ajuns niciodată în apropierea Romei însăși, panica a izbucnit totuși acolo, deoarece era pentru prima dată când Italia fusese invadată în peste 260 de ani. Omul care a primit sarcina de ai respinge pe invadatori a fost împăratul Marc Aureliu (care a domnit între 160 și 180 e.n.). Astăzi Marc Aureliu este mult mai bine cunoscut ca filosof decât ca războinic. În timp ce războaiele marcomanice au fost de mult uitate, jurnalul filosofic al lui Marc Aureliu, Meditațiile, se bucură încă de o mare popularitate. Dar Marc Aureliu a petrecut mai mult din timpul său luptând decât filosofând. Încercările sale curajoase și totuși zadarnice de a pacifica regiunea s-au soldat numai cu moartea sa. Totuși, în anul 176 e.n. Marc Aureliu a decis că avusese deste succese pentru a organiza un triumf, pe care l-a sărbătorit împreună cu fiul și succesorul său Commodus (care a domnit între 180 și 192 e.n.). Victorioși dar traumatizați, romanii nu vor uita niciodată violentele atacuri marcomanice. O dovadă a acestui fapt poate fi văzută încă astăzi la Roma la Palazzo Colonna. Columna „aureliană” care domină acestă piață este dedicată lui Marc Aureliu și triumfului său asupra marcomanilor și quazilor. Columna, ridicată inițial pe Campus Martius, „Câmpul lui Marte” (dedicat zeului roman al războiului), are în jur de 30 de metri înălțime. De-a lungul întregii columne se află un basorelief amănunțit care cuprinde numeroase scene din războiele pe care Marc Aureliu le-a purtat: femei și copii îngroziți fugind din fața atacatorilor, lupta sălbatică dintre legiuni și dușmanii lor, precum și răzbunarea sinistră a romanilor victorioși. Pe margine, privind impasibil suferințele, luptele și moartea este însuși Marc Aureliu. Romanii i-au respins pe „barbari” – cel puțin pentru moment – și au restabilit sentimentul de securitate. Dar noi, moștenitorii culturali ai Romei din Occidentul de astăzi, cum vom răspunde amenințărilor la adresa propriei noastre securități?

Comparația dintre războaiele marcomanice și teroarea islamistă din secolul al XXI-lea poate părea neobișnuită. Invaziile germanice au reprezentat o amenințare la adresa existenței Imperiului Roman. Atacurile purtate de Daesh, oricât de oribile, nu au (încă) forța de a produce declinul și decăderea civilizației occidentale. Și totuși, aceasta este tocmai comparația care se face în acest moment. Se argumentează că la fel cum Roma a decăzut deoarece a permis prea multor triburi germanice să trăiască în interiorul frontierelor sale, tot așa societatea occidentală contemporană este acum amenințată de către numeroșii săi locuitori musumani. O astfel de retorică nu vine numai din partea unor cetățeni particulari care-și dau părerea pe bloguri lor personale ci și de la gânditori serioși care scriu pentru surse media respectate. Bine-cunoscutul dar controversatul istoric Niall Ferguson, de exemplu, compară vestul cu un imperiu care se clatină. După părerea sa, șocul îndepărtat pentru acest edificiu slăbit l-a constituit războiul civil sirian, deși acesta a fost atât un catalizator cât și o cauză directă a Völkerwanderung (migrării națiunilor) din 2015. Ca și înainte, ei au venit din toată periferia imperială – din Africa de Nord, din Levant, din Asia de Sud – iar de data asta ei au venit cu milioanele. Fără să folosească de fapt cuvântul, Ferguson portretizează refugiații drept noii barbari: un popor străin care practică o credință religioasă ostilă valorilor occidentale. Concluzia sa este clară. Ar trebui să ne fie teamă de oamenii aceștia, să împiedicăm cât mai mulți dintre ei să vină în ținuturile noastre și să reducem influența celor care sunt deja aici. Altminteri vom suferi soarta romanilor.

Stoicismul Astăzi este un forum pentru subiecte filosofice; prin urmare, forța acestor argumente precum și răspunsurile politice ce trebuie date terorismului și migrației trebuie să fie discutate altundeva. Dar există totuși un aspect stoic în toate aceste chestiuni. Precum vechii romani, confruntați cu urmările invaziilor germanice, mulți dintre noi astăzi în vest trăim acum într-o atmosferă de frică și furie. Dorința de a elimina amenințările la adresa siguranței nostre fizice și de a-i pedepsi pe cei care ne asaltează este firescă. Totuși după cum ne avertizează vechii stoici, nu trebuie să permitem pasiunilor primordiale să ne ghideze gândirea ci rațiunii și înțelepciunii practice. Stoicii recunosc nevoia de a ne distanța de emoțiile noastre, de a examina realitatea pe care o întruchipează și de a analiza acuratețea ei înainte de a formula un răspuns rațional. În ceea ce privește subiectul de față, care anume este chestiunea care ne cere un răspuns? Dacă nu suntem membri ai armatei sau poliției, atunci cei mai mulți dintre noi suntem afectați personal de criză numai când atunci ne întâlnim personal cu refugiații care și-au părăsit casele din Siria pentru a căuta siguranță și adăpost printre noi. Și filosofia stoică ne poate fi de mare ajutor aici.

Cel mai mare învățător stoic pe care îl cunoaștem, Epictet (care a trăit aprox. între 55 și 135 e.n.) a susținut principii stoice precum iubire în casă, armonie în stat, pace între națiuni și recunoștință față de Dumnezeu (Discursuri, Capitolul V). Adică stoicismul suține ferm promisiunea unei comunități care cuprinde întreaga umanitate. Obiectivul Daesh, totuși, este de a distruge această comunitate semănând discordia între musulmani și cei care nu sunt musulmani. Așa cum scria recent un journalist de la BBC, pentru a menține fluxul de recruți pe termen lung, jihadiștii au nevoie să-i facă facă pe musulmani să se simtă mai vulnerabili și mai alienați de societățile occidentale. Cea mai mare contribuție individuală pe care un stoic și-o poate aduce la stabilirea unei păci globale ar fi să lase deoparte temerile sale și să le ureze bun venit tuturor acelora care fug acum de violența și teroarea din Orientul Mijlociu. Prezența refugiaților aflați deja aici precum și faptul că mulți alții sunt pe drum sunt chestiuni care situează dincolo de controlul nostru personal. Totuși, ceea ce depinde de noi (indiferent de felul cum credem că ar trebui rezolvată criza refugiaților până la urmă) este să le arătăm bunăvoința pe care stoicii sunt datori să o arate fiecărui locuitor al acestei planete. După cum zicea Marc Aureliu, adaptează-te la mediu în care te-a aruncat soarta și arată dragoste adevărată față de acei semenii muritori cu care destinul te-a înconjurat. Într-adevăr, e posibil ca unii teroriști să se fi ascuns printre refugiați. Rațiunea ne dictează totuși că majoritatea dintre ei și-au părăsit casele pentru că viețile le erau amenințate. Cele câteva cazuri care ar putea să prezinte un pericol pentru noi sunt treaba autorităților. Între timp, pentru a putea trăi în această nesiguranță avem nevoie de tăria convingerilor noastre.

Problema este că mult prea adesea avem tendința să lăsăm deoparte propriile noastre principii stoice atunci când adevărul lor cere eforturi din partea noastră. După cum zicea și Epitet, putem într-adevăr să scriem și să citim despre aceste principii, și să le lăudăm când le auzim, dar nu suntem nici pe departe convinși de ele (Discursuri, V). Autorul eseului pe care îl citiți acum este tot atât de vinovat de acest eșec ca oricare altul. Trăiesc în Germania și Suedia, două dintre națiunile europene care acceptă cel mai mare număr de refugiați. (Suedia, cu numai 9 milioane de locuitori, a primit mai mulți refugiați pe cap de locuitor decât oricare altă țară.) Când întâlnesc refugiați care au ceea ce eu consider drept trăsături caracteristice ale musulmanilor conservatori (bărbați cu barbă, femei cu văl pe cap) trebuie să mărturisesc că prima mea reacție este un sentiment de disconfort. Cine sunt oamenii aceștia? Ce fac aici? Ce fel de credințe au? Dar apoi caut să mă detașez și să mă gândesc la înțelepciunea reacțiilor mele imediate. Sunt oare tipul de persoană care îi judecă pe ceilalți după cum arată? La urma urmelor, propria mea bunică nu a ieșit niciodată din casă fără batic și era o protestantă ferventă. Mai mult, când merg pe străzile din Göteborg ori Berlin văd o mulțime de hipsteri cu barbă. Și totuși nu mă tem de bunici sau hipsteri. Ce au făcut acești refugiați ca să merite suspiciunile mele? Oare nu se află aici tocmai pentru că nu vor să trăiască într-o țară dominată de extremism? Au îndurat greutăți incredibile să ajungă aici. (Mulți dintre ei nu ajung aici deloc.) Deși putem presupune că refugiații pe care îi văd pe străzi nu îmi împărtășesc valorile (la fel ca și în cazul aproape oricărui european autohton pe care-l întâlnesc), nu am niciun motiv rațional să cred că reprezintă o amenințare pentru mine, familia și prietenii mei, sau pentru societatea europeană în general. Reprezentarea imediată a „musulmanilor” din capul meu nu corespunde cu realitatea persoanei dinaintea ochilor mei. Oamenii aceștia nu sunt barbari. Sunt ființe umane.

Poate că acum, mai mult ca oricând, e nevoie să regândim unele dintre faimoasele cuvinte ale acelui luptător „antiterorist” antic care a fost Marc Aureliu. Ele au fost citate de nenumărate ori, de obicei cu referire la frământările vieții noastre de zi cu zi. Dar înainte de a le reconsidera, să ni-l imaginăm pe Marc Aureliu însuși, un soldat deprins cu lupta, sângele și moartea. Experiența sa din război se regăsește de asemenea în Meditațiile sale: Ai văzut vreodată o mână sau un picior retezate sau un cap decapitat zăcând pur și simplu acolo departe de corpul căruia i-au aparținut? Când Marc Aureliu ne îndeamnă să rămânem decenți în ciuda ororilor de nedescris, ne vorbește din experiență. El și-a purtat războaiele cu toată forța necesară pentru a înfrânge dușmanii. Dar nu există nicio dovadă că el ar fi pedepsit vreodată un popor întreg pentru sfidarea Romei. (așa cum era practica obișnuită la împărații și generalii romani.) Și acum gândiți-vă la următorul pasaj, probabil cel mai profund din Meditații în lumina propriei noastre situații: fii asemenea unui promontoriu de care se sparg neîncetat valurile; el stă ferm până când tumultul apelor din jurul său se sting și liniștea revine. „Ce ghinion, să mi se întâmple tocmai mie asta!” Deloc, ci spune mai degrabă, ”Ce noroc că după toate astea nu sunt plin de amărăciune, neabătut de prezent și nedezamăgit de viitor”.

Kevin Kennedy este un istoric germano-american de 53 de ani. Scriitor, lector și comentator, el locuiește împreună cu partenera sa suedeză și cei doi copii ai lor la Potsdam în Germania și Kungsbacka în Suedia. Specializarea sa universitară este istoria prusacă din perioada secolului al XVIII-lea. El a descoperit stoicismul acum douăzeci de ani dar acesta a devenit o parte integrantă din viața sa de zi cu zi odată cu Săptămâna Stoică din 2013.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/11/29/modern-stoic-responses-to-terror-by-kevin-kennedy/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.