Explicații la filosofia lui Epictet despre dragoste și prietenie: un paradox stoic

de Greg Sadler

Practic de fiecare dată când am predat filosofia stoică – fie la Cursul de Filosofie Antică sau mai adesea la Cursul de Etică ori de Introducere în Filosofia Antică – printre alte texte, am solicitat studenților lectura Enchiridion-ului lui Epictet, „Manualul” său – o selecție de pasaje alcătuită după o serie mai lungă de Discursuri – în speranța că este o mostră mai mult sau mai puțin reprezentativă a învățăturilor orale ale lui Epictet, înregistrate de unul dintre elevii și prietenii săi. Invariabil, probabil pentru că apare devreme în text și astfel atrage privirea cititorului înainte să-și piardă concentrarea, secțiunea a treia le captează atenția sau cel puțin ultimul rând din secțiune.

În ceea ce privește obiectele pe care le dorești, fie că sunt folositoare, fie că îți plac, amintește-ți care este natura lor obișnuită, începând cu cele mai neînsemnate dintre ele. Astfel, de exemplu, dacă îți place o cupă de ceramică mai deosebită amintește-ți că ceea ce îți place este, prin natura ei, doar o cupă de ceramică. După aceea, dacă se va sparge, nu vei fi supărat. Iar când îți îmbrățișezi copilul, sau soția, conștientizează că cel pe care îl îmbrățișezi este un om și astfel nu vei fi tulburat dacă vreunul dintre ei moare.

Pentru mulți – inclusiv pentru mine – acesta pare un punct de vedere mult prea aspru, de o consecvență rigidă, oricum cumva exagerat și neiertător de aspru. Aici este momentul, cred, unde mulți oameni, indignați, trag concluzia că stoicismul nu este sigur pentru ei. Dacă acesta înseamnă să renunți la afecțiunea care tu consideri că ar trebui să existe în cadrul unei familii, între soț și soție, sau părinte și copil, atunci probabil că viața deplin rațională, netulburată și perfect liberă, pe care stoicismul o propune se câștigă la un preț mult prea ridicat.

Poziția reală a lui Epictet este caricaturizată în ultimul rând al acelei secțiuni – sau mai degrabă în concluzia noastră despre acesta – însă nu putem să ne dăm seama de asta decât parcurgând Discursurile, mai degrabă decât încercând clarificarea pasajului printr-un altul ales din Enchiridion. Acest fapt ne spune ceva important despre ceea ce a fost considerat drept cel mai important de comunicat, de avut la îndemână, de ținut minte, de meditat – despre selecțiile ce au fost incluse în textul mai scurt și mult mai răspândit.

Însă, după cum se dovedește, Epictet crede într-adevăr în mod foarte clar că afecțiunea pentru partenerul de viață, copii, chiar pentru prieteni și țară, este o componentă a vieții stoice complete – atât ca parte a idealului unei vieți morale în acord cu cerințele naturii cât și ca pe ceva adecvat rolurilor (personajelor) noastre în viață precum și a îndatoririlor și sarcinilor în legătură cu acestea.

Mai întâi, însă, să luăm în considerație partea din înțelepciunea sa referitoare la costuri, alegeri, angajamente și căile cele mai bune de a înțelege și de a ne rândui viețile:

Pentru un animal rațional este intolerabil doar ceea ce este irațional; iar tot ceea ce este rațional este tolerabil... Pe scurt, dacă cercetăm vom descoperi că omul ca animal nu suferă de nimic altceva mai mult decât de ceea ce este irațional; și, dimpotrivă, nu este atras de nimic altceva decât de ceea ce este rațional.

Însă raționalul și iraționalul înseamnă lucruri diferite pentru persoane diferite, la fel precum binele și răul sau ceea ce este benefic și ceea ce nu este benefic... Pentru a putea stabili raționalul și iraționalul ne folosim nu numai de lucrurile exterioare, ci și, de asemenea, de ceea ce considerăm că este potrivit pentru fiecare dintre noi în parte. Căci unuia i se va părea conform cu rațiunea să se ocupe de oala de noapte a stăpânului său, gândindu-se doar că dacă nu o face va fi biciuit și nu va primi de mâncare; și că dacă se va ocupa de oala de noapte nu va suferi nimic anevoios sau dezagreabil. Dar altuia nu numai că i se va părea intolerabil să se ocupe de oala de noapte, ci, de asemenea, i se va părea intolerabil să permită altcuiva să-i facă acest serviciu.

Și atunci, când mă întrebi dacă trebuie sau nu să te ocupi de oala de noapte a altcuiva, îți voi răspunde că a primi mâncare este mai important decât a nu primi și că a fi pedepsit este o rușine mai mare decât a nu fi pedepsit; așadar, dacă îți măsori interesul după aceste lucruri, atunci du-te și ocupă-te de oala de noapte. „Dar asta”, spui tu, „nu ar fi demn de mine”. În cazul acesta, tu ești cel care trebuie să iei asta în considerație, nu eu; căci tu te cunoști pe tine însuți, cât te apreciezi și la ce preț te vinzi; căci oamenii se vând la prețuri diferite.

Așadar, ar putea argumenta cineva, prețul fericirii, costul utilizării facultății sau facultăților mele raționale pentru dezvoltarea progresivă a propriei personalități, a modului de viață, a situației materiale și relațiilor personale în acord cu rațiunea, – pentru că niciunul dintre noi nu începe prin a fi cu totul rațional – este renunțarea la toate sentimentele firești de afecțiune pe care am ajuns să le am.

Există, desigur, această percepție comună a stoicismului, care interpretează această filosofie, acest mod expres de existență, în acest sens. Stoicul, astfel imaginat, renunță în mod efectiv la dorințele și aversiunile sale, la teamă și speranță, dragoste și ură, renunță la datoriile sale sociale sau chiar familiale.

Dar, este oare posibil ca aceasta să fie adevărata viață fericită, mai rațională, viața cea mai desăvârșită pe care o pot trăi oamenii? În ceea ce-l privește, Epictet nu crede asta. De fapt, el discută pe larg subiectul afecțiunii familiale (philostorgia) într-unul dintre discursurile sale, care ar putea fi catalogat drept „dojenitor”. Unul dintre oamenii care veniseră să-i ceară sfatul mărturisește:

În ultima vreme, sufăr mult din cauza copiilor; când fata mea cea mică a fost bolnavă, și se presupunea că e grav bolnavă, nu suportam să stau cu ea și ieșeam din casă până venea cineva să-mi spună că și-a revenit.

Drept răspuns, Epictet îl întreabă:

Și crezi că ai făcut bine?

La care, tatăl încearcă să se scuze spunând că a acționat în mod firesc, iar Epictet adaugă:

Convinge-mă deci că ai acționat în mod firesc și te voi convinge că orice se întâmplă după fire e normal să se întâmple așa.

Tatăl încearcă o altă metodă și spune că toți părinții se comportă la fel, la care Epictet răspunde:

Nu am să neg asta: însă, problema este dacă un astfel de comportament este normal; iar dacă acest comportament este normal va trebui să spunem, de asemenea, că tumorile sunt bune pentru corp, pentru că se întâmplă; și, în general, va trebui să admitem că a face rău este firesc pentru că aproape toți sau cel puțin marea majoritate dintre noi fac rău.

Aici apar mai multe sensuri ale cuvântului „firesc (natural)”. Pentru tatăl fetei „firesc” înseamnă ceea ce majoritatea oamenilor – buni sau răi – tind să facă. De asemenea, se poate vorbi în acest caz de afecțiune naturală, grijă sau teamă față de, sau pentru, propriul copil. Apoi, avem sensul de „firesc (natural)” drept ceea ce ar trebui să fie făcut, ce ar fi cel mai uman, mai rațional, ce ar reprezenta sau conduce spre dezvoltarea deplină a unei persoane.

Epictet îl conduce pe acel om prin întrebări și răspunsuri în forma unui dialog spre punctul unde acesta sesizează soluția:

Ți se pare că afecțiunea pentru cei din familia ta este conformă cu natura și bună?

Această afecțiune fiind firescă și bună, atunci ce crezi despre un lucru conform cu rațiunea, nu este de asemenea bun?

Pe urmă, ce este rațional poate oare să fie în contradicție cu afecțiunea?

Exact, pentru că dacă ar fi fost, atunci când una dintre contradicții este conformă cu rațiunea, atunci în mod obligatoriu o alta este contrară rațiunii. Nu-i așa?

Prin urmare, tot ceea ce vom descoperi ca fiind în același timp plin de afecțiune și, de asemenea, conform cu rațiunea, îl vom declara încrezători ca fiind normal și bun.

Și atunci, a pleca de lângă un copil bolnav nu este rezonabil și presupun că nu vei spune că este...

Această concluzie în sine este o realizare importantă. Lipsa de afecțiune, această afecțiune pe care, chiar dacă nu o simțim, ar trebui să o arătăm și se așteptă să o arătăm... așadar, această lipsa de afecțiune înseamnă de fapt o îndepărtare de calea stoică.

Apoi Epictet continuă cu întrebările. Vrea să afle dacă fapta tatălui este conformă cu afecțiunea datorată fiicei sale, acest atașament emoțional care îl face vulnerabil tocmai din cauza vulnerabilității persoanei iubite.

Ai făcut deci bine, având atâta afecțiune pentru copilul tău, să fugi afară și să îl părăsești; și mama nu avea nicio afecțiune pentru copil?

Ar fi trebuit deci ca și mama să o părăsească sau nu?

Tot așa și doica, nu o iubește pe fată? Ar fi trebuit deci ca și ea să o părăsească?

Pedagogul, nu o iubește pe fată? Ar fi trebuit deci ca și el să o părăsească? Și astfel ar fi trebuit ca fata să fie lăsată singură și fără ajutor din prea multa afecțiune a părinților și a celor din jurul ei sau ar fi trebuit să moară în mâinile celor care nici nu au iubit-o nici nu le pasă de ea?

Prin urmare, este nedrept și lipsit de înțelepciune să nu permiți celor care au aceeași afecțiune ca și tine să facă ceea ce tu consideri firesc pentru tine ca urmare a afecțiunii tale. Este absurd. Dacă ai fi fost bolnav, ți-ai fi dorit ca rudele tale să dea dovadă de atâta afecțiune, încât cu toții, copii și soție, să te lase singur și abandonat?

Și ți-ai dori să fii iubit așa de mult de ai tăi încât din cauza afecțiunii lor excesive să fii întotdeauna lăsat singur atunci când ești bolnav? Sau pentru acest motiv te-ai ruga mai degrabă, dacă ar fi fost posibil, să fii iubit și abandonat de dușmanii tăi? Iar dacă așa stau lucrurile, atunci rezultă că purtarea ta nu a fost deloc un act de afecțiune.

Toate acestea subliniază un punct esențial peste care am trecut repede mai sus. Dacă nu este corect – cel puțin în cazul lui Epictet – să spunem că stoicii priveau orice emoție sau orice sentiment ca pe ceva rău, ar fi în egală măsură incorect, sau poate chiar și mai nepotrivit, să trecem în extrema opusă și să susținem că toate emoțiile și afectivitatea sunt prin urmare bune.

Este necesară o măsură, un criteriu sau o metodă de apreciere și evaluare – care se distinge prin capacitatea de a vedea ce presupune a fi în conformitate cu natura – și Epictet aduce în discuție această preocupare însă netemeinic și departe de a-și da seama de iraționalitatea propriilor emoții, sau și mai precis a răspunsului său, ce face cu și plecând de la emoțiile sale.

Aceasta este departe de a fi o discuție singulară sau izolată și Epictet ridică și explorează subiecte similare, în legătură cu afecțiunea, familia sau altele asemenea – într-un mod care demonstrează o atitudine mult mai favorabilă față de astfel de legături decât ar părea să sugereze primul pasaj – în multe alte părți ale Discursurilor.

Să luăm din nou în considerație ultimul rând din secțiunea a treia:

Când îți îmbrățișezi copilul, sau soția, conștientizează că cel pe care îl îmbrățișezi este un om și astfel nu vei fi tulburat dacă vreunul dintre ei moare.

Epictet nu ne spune: păstrează distanța față de soția ta, copilul tău – sau prin extensie părintele tău, prieteni, membrii familiei, colegi, iubita, partenera sau chiar față de animalul tău de companie.

El nu ne sfătuiește să dăm dovadă de o prudență rece, considerând afecțiunea ca pe o afacere proastă și prin urmare niciodată reală, niciodată prezentă în relația cu celălalt, unindu-ne.

El accentuează că nu ar trebui să ne imaginăm lucrurile - și de asemenea oamenii – ca fiind altfel decât sunt, chiar dacă această fantezie ne ajută să înlăturăm conștiința faptului că am putea fi lipsiți de toate acestea în orice clipă și de anxietatea pe care această conștientizare o poate produce sau revela. Ar trebui să privim realitatea în față, dar de asemenea ar trebui în același timp să-i privim în față și pe cei pe care îi iubim, pe cât posibil cu dragoste sau cel puțin cu afecțiune – să ne uităm la ei ca oameni, așa cum oamenii trebuie să se uite la oameni.

Gregory Sadler este profesor de filosofie, lector, instructor de etică și consilier filosofic. De asemenea, acesta conduce Institutul de Științe Sociale și Umaniste de la Centrul Global de Studii Avansate și este președintele și cofondatorul ReasonIO, o compania dedicată punerii în practică a filosofiei. El produce videoclipuri populare pe YouTube despre filosofie iar principalul său canal academic a depășit recent 24 000 de abonați și 2,3 milioane de vizualizari.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/12/12/explaining-epictetus-on-love-and-friendships-a-stoic-paradox-by-greg-sadler/

Acest articol a fost inițial publicat pe Orexis Dianoētikē, blogul principal al drului. Sadler. 

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

 

Mânia și emoțiile premergătoare

de Leonidas Konstantakos

Pentru Seneca, numai înțelegând ceea ce este mânia o putem evita sau găsi o terapie potrivită. Asta înseamnă că mânia poate fi într-adevăr evitată. În Despre mânie, Seneca propune un punct de vedere cognitiv stoic asupra mâniei care consistă dintr-o serie de pași mentali și fizici sau însușiri necesare pentru încadrarea în definiție. Aspectele cognitive care definesc emoția sunt sub controlul nostru. Mânia, pentru Seneca (și punctul său de vedere este reprezentativ pentru ortodoxia stoică) este un fel de dorință – dorința de a se răzbuna pentru o nedreptate (percepută). Mai mult, mânia implică diferite fenomene mentale și fizice (phantasiai, impresii în limbajul stoic) și credințe sau judecăți despre aceste fenomene. Să începem deci cu definiția pentru pathe, emoții, așa cum reiese din tradiția filosofică a lui Seneca.

Al treilea scolarh al Porticului, Chrysippos sistematizase următoarele criterii ce trebuie îndeplinite pentru ca o formă de judecată de acest fel să fie considerată drept emoție, pathos: 1) trebuie să afirme că ceva este bun sau rău; 2) trebuie să fie formată recent; 3) trebuie să fie falsă; 4) stârnește un impuls excesiv (Gould, 191). Aici impulsul excesiv înseamnă că este irațională – excesivă și nesupusă dictatelor rațiunii (1). Conform acestui criteriu, când suntem sub stăpânirea unei tulburări sufletești mai întâi avem impresia, ca să spun așa, că am recepționat un pumn în figură. Este posibil să experimentăm răspunsuri psihosomatice (apariția rapidă de sentimente intense, accelerarea pulsului, etc.) datorite impresiei inițiale care este involuntară: percepția senzorială a loviturii și răspunsurile care survin în corp. Ceea ce se întâmplă mai apoi în cazul mâniei este acceptarea impresiei ca aceasta reprezintă o insultă nemeritată (2) și că este firesc să căutăm răzbunarea pentru răul astfel perceput. Aceasta conduce (dar nu este încă) la mânie. Mânia se manifestă atunci când aceste judecăți nu se mai supun rațiunii – adică, atunci când ele incită impulsuri excesive care nu mai pot fi controlate. Conform definiției stoice mânia este întotdeauna excesivă și dăunătoare.

Este util să facem apel la Seneca pentru că asta ne permite să conștientizăm emoțiile premergătoare care ne conduc la judecăți false și la mânie, dacă sunt lăsate să scape de sub control. Seneca descrie pașii către mânie în Cartea a doua. Prima parte a unei emoții, sau emoția premergătoare, este ceea ce mai târziu a ajuns să fie privită de creștinii alexandrini drept propatheiai. Acestea sunt răspunsuri psihosomatice involuntare care nu sunt sub controlul nostru. Referitor la mânie, această phantasia inițială este, la Seneca, doar „primul șoc mental produs de impresia unei jigniri”. Emoția premergătoare, impresia (nu judecata) că ni s-a făcut rău, nu este mânie deoarece nu antrenează încă de la sine judecățile ulterioare. Rațiunea nu le poate depăși, deși Seneca sugerează că „probabil forța lor poate fi diminuată dacă ne obișnuim cu ele și ne veghem constant”. Probabil că nu ne putem abține să considerăm unele lucruri drept groaznice (de exemplu, violența fizică) iar altele drept bune (de exemplu, răzbunarea), dar în calitate de agenți raționali putem decide dacă să admitem sau nu aceste reprezentări. În termeni moderni, abordarea lui Seneca ne permite să realizăm că sentimentul de mânie ne încearcă fără ca să fi trăit în mod necesar starea de mânie. Înțelegând răspunsurile noastre psihosomatice involuntare și înțelegând că nu este în mod necesar o situație în care am fost insultați, sau cel puțin că nu este cazul potrivit pentru răzbunare, nu e nevoie să trăim aceste emoții destructive și negative (3). Confundăm adesea aceste răspunsuri inițiale cu emoțiile și credem că trebuie, sau că este potrivit, să acționăm într-un anumită manieră.

Un exemplu elocvent poate fi împrumutat dintr-o istorie psihologică populară, James și ursul, pentru a facilita înțelegerea conceptului stoic de propatheiai. Dacă lui James i s-ar cere să explice cum se simte când este îndrăgostit, el ar face o descriere a răspunsurilor sale psihosomatice: ți se înmoaie picioarele, începe să-ți tremure mâinile, te ia amețeala, te faci alb la față, ți se blochează mintea, etc. Iar dacă lui James i s-ar cere să explice cum se simte când este îngrozit lista cu reacțiile sale psihosomatice ar putea fi identică, sau s-ar suprapune în mod semnificativ. Dar atunci când James plimbându-se prin pădure se trezește în mod neașteptat față în față cu un urs furios nu este nicio îndoială pe care dintre aceste emoții precedente o trăiește în ciuda similarităților trăirilor. Judecățile referitoare la aceste impresii (respectiv că a fi schilodit de un urs este o nenorocire și că este normal să fii îngrozit) sunt cele care conduc la starea de groază (4). Impresia inițială în fața ursului furios și răspunsurile psihosomatice care o însoțesc sunt involuntare, dar judecățile care conduc la acea emoție nu sunt. În mod similar, atunci când Seneca se confruntă cu o impresie supărătoare (o insultă, o calomnie sau, pentru a păstra expresia, un pumn în figură) acesta are sentimente de mânie (care sunt inevitabile) și totuși înțelege că aceste sentimente nu sunt încă mânia. Poate să cugete că nu se întâmplă nimic (datorită axiologiei sale stoice) și nu trebuie mai apoi să depășească credința că răzbunarea este justificată. De asemenea, nu e nicio șansă ca aceste judecăți să fie aplicate cu excesivitate sau să nu se supună rațiunii și prin urmare Seneca nu va simți pathos-ul mâniei. Modelul stoic este folositor și plauzibil pentru oricine este amenințat de a deveni mânios și poate asigura o terapie emoțională pentru aceia care nu acceptă adiaphora – doctrina axiologică stoică referitoare la indiferența în fața lucrurilor exterioare (5).

Bibliografie

Gould, J. (1970). Filosofia lui Chrysippos. Albany: State University of New York Press.

Seneca. Despre mânie.

Note

(1) În ciuda accentului pus în ultimii ani pe explicația stoică a emoției este important să notăm că persoana care suferă nu este vindecată atunci când emoția trece fie datorită timpului (2) fie pentru că nu mai este excesivă (4). Persoana care suferă poate încă să creadă în mod eronat în existența binelui sau a răului, în prezent sau în perspectivă, și aceasta este eroarea fundamentală, mai degrabă decât orice rău pe care emoția poate să-l cauzeze. Mai mult, persoana care suferă poate avea convingerea falsă că este normal să fie entuziasmată, supărată sau întristată. Aceste false convingeri, precum și extirparea lor, sunt problemele fundamentale. Stoicii susțin că tocmai acesta este momentul pentru terapia lor cognitivă – după ce impulsul a fost redus de la stadiul de emoție la cel de simplă convingere falsă, referitoare la prezența sau perspectivă binelui sau răului, și după judecata privitoare la corectitudinea emoției.

(2) Prin „insultă” înțeleg să consider aici o atingere, ceva rău care s-a întâmplat. Aceasta este prima dintre convingerile false din punct de vedere stoic. Conform axiologiei stoice (unde numai viciul propriu al persoanei care acționează este răul prezent), aceasta este o judecată greșită.

(3) Sau oricare dintre pathe, care prin definiție implică o credință falsă.

(4) Cele două nu trebuie să coincidă, de exemplu, pădurarul poate avea credința (falsă) că a fi schilodit de un urs este o nenorocire, dar poate să nu aibă mai apoi credința (falsă) că este momentul potrivit să fie îngrozit.

(5) Și anume, aceia care cred că nu este cazul, că nu se află în prezența niciunui rău – sau și mai simplu, aceia care cred, de exemplu, că a încasa o lovitură este un rău prezent. Ei cred asta dar realizează că nu e cazul, că nu trebuie să acționeze într-o anumită manieră (să caute răzbunarea). Mai mult, cei care nu sunt stoici pot accepta că emoțiile preliminare nu sunt încă mânia și conduc la pathos-ul mâniei numai dacă acceptă impresiile. 

Leonidas Konstantakos a devenit profesor de „educație specială” după stagiul militar; el este titular al unui master în arte liberale de la Florida International University, la care se adaugă filosofia ca preocupare în timpul liber.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/12/15/anger-and-pre-emotions-by-leonidas-konstantakos/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

Cum să-ți stabilești obiective stoice

de Rob Thompson

Ar trebui oare să punem mai puțin accentul pe obiective? Tocmai despre asta își propune să vă vorbească Rob. Sursa fotografiei: aici.

Timp de mai mulți ani am fost obsedat de obiective. Eram o persoană căreia îi plăcea să facă planuri și să-și stabilească obiective. În trecut, obișnuiam să stabilesc unul sau chiar trei obiective pe an, apoi obiective secundare pentru fiecare lună. După care încercam să-mi dau seama ce pași trebuie să fac în fiecare săptămână și să-mi petrec fiecare zi conform acelor pași. Din nefericire, nu merge niciodată așa frumos. Știți cu toții asta.

În ultimii ani am învățat o altă cale. Este o schimbare radicală în gândire și acțiune spre un mod de a fi mai liber și mai fluid. Am realizat două lucruri:

1. Obiectivele (dorința de îmbunătățire) nu sunt în concordanță cu satisfacția (a fi fericit cu situația în care te afli).
2. Obiectivele nu sunt necesare (multă vreme am crezut că sunt, dar nu sunt).

Pentru a ilustra aceste două puncte să luăm o zi tipică:

Mă trezesc dimineață și am obiectivul să fac exerciții pentru o periodă fixă de timp. În unele zile îmi ating obiectivul și îmi permit să mă simt bine în timp ce conduc mașina spre serviciu. Dacă m-aș fi trezit mai târziu decât era programat și nu mi-aș fi atins obiectivul planificat pentru exercițiile de dimineață, aș fi condus mașina simțindu-mă prost. Odată ajuns în mașină am obiectivul să ajung la muncă într-un anumit timp. La serviciu, îndeplinirea obiectivelor e comună fiecărei activități. După serviciu, mă duc la supermarket cu obiectivul de a cumpăra totul de pe lista mea de cumpărături. De-a lungul zilei încerc să merg destul de departe și de mult ca să-mi ating obiectivul de 10 000 de pași. Încerc să dorm opt ore în fiecare noapte. Cu alte cuvinte încerc să ating un obiectiv chiar și atunci când nu sunt conștient! În timpul meditației de seară, mă gândesc la ziua trecută și decid dacă a fost una reușită sau nu. Lucrurile care trebuie îmbunătățite se învârt de regulă în jurul întrebării, mi-am atins sau nu toate obiectivele?

Așadar e cinstit să admitem că aproape orice activitate pe care o depunem se ghidează după un obiectiv, un țel. Definiți succesul drept îndeplinirea unor obiective similare? Dar ce s-ar întâmpla dacă ați renunța la acestea? Ați mai putea avea succes? Și cum ar arăta o viață fără obiective?

Gândiți-vă că: adesea credem că obiectivele sunt necesare pentru a realiza ceva, dar în realitate nu sunt.

Obiectivele, așa cum le definesc eu, sunt ceva cu rezultat prestabilit ... dar de ce trebuie să fie acel rezultat singurul rezultat bun? Există o mulțime de rezultate bune și concentrându-se asupra unuia singur este o limitare mult prea mare.

Obiectivele sunt complet inventate și fără prea multe informații despre ce se va întâmpla în viitor așa cum ne dăm seama pe măsură ce lucrăm să le punem în practică. Apar dintr-o fantezie despre felul cum am vrea noi să fie viitorul, dar la drept vorbind nu sunt realistice. Și cum nu putem prezice sau controla ce se va întâmpla în viitor, stabilirea obiectivelor devine o activitate inutilă.

Fără aceste obiective specifice trebuie să ne dăm seama ce înseamnă succesul pentru noi și astfel să ne întrebăm dacă aceasta este sau nu o definiție acceptabilă. Ce rost are să urmărim un obiectiv dacă atunci când îl atingi realizezi că nu este ceea ce îți doreai la început?

Cum arată succesul?

Am realizat că există o mulțime de modalități de a decide cum arată succesul fără a-ți fixa obiective. De exemplu, dacă vrei să termini un maraton sub 4 ore și treci linia de sosire în 3 ore și 59 de minute poți să spui că ai reușit. Sau ai putea să spui că ai reușit dacă ai terminat maratonul, indiferent de timpul scos. Sau succesul ar putea consta în încercarea de a termina un maraton, indiferent dacă ai trecut linia de sosire sau nu. În toate aceste scenarii ai făcut tot ce stă în putința ta și indiferent ce se întâmplă ai succes. Ce altceva ai mai putea face decât să-ți dai toată silința? Bucură-te de acest efort, meriți să o faci.

Dacă pentru tine succesul înseamnă să stabilești un obiectiv și apoi să îl îndeplinești în ciuda tuturor obstacolelor întâmpinate, atunci pregătește-te să ai de-a face cu sentimente negative în cazul în care rezultatele nu sunt la nivelul dorit. Pe de altă parte, dacă succesul înseamnă să faci tot ce îți stă în putință nu vei fi dezamăgit niciodată și vei putea fi mulțumit de ce-ai făcut.

Adoptând această abordare vei putea deci să faci față incertitudinilor din viață. Așa cum scrie Oliver Burkeman în cartea sa, Antidotul - fericirea pentru oamenii care nu suportă gândirea pozitivă:

Ceea ce ne motivează implicarea în stabilirea obiectivelor și planificarea viitorului, în cele mai multe din cazuri, nu este deloc recunoașterea meritelor pregătirii și prevederii, ci mai degrabă e ceva profund emoțional, și anume: sentimentul adânc de disconfort în fața incertitudinilor. Confruntați cu anxietatea în fața viitorului necunoscut, ne implicăm cu tot mai multă înverșunare în viziunea noastră favorită a acelui viitor – nu pentru că ne va ajuta să-l realizăm ci pentru că ne ajută să scăpăm de sentimentul de insecuritate din prezent.

Clauza rezervei stoice

Așadar obiectivele sunt încercări de a face față disconfortului datorat incertitudinilor. În schimb de ce să nu acceptăm această incertitudine? La stoici, recunoașterea incertitudinii era cunoscută sub denumirea de „clauza rezervei” (exceptio). Astfel, ei uneau intenția și acțiunea. Din Seneca:

Înțeleptul nu își schimbă hotărârea dacă totul rămâne pe de-a-ntregul cum era atunci când a luat-o... totuși, în anumite cazuri, acesta acționează „cu clauza rezervei”... și în hotărârile sale cele mai ferme admite posibilitatea unor evenimente neprevăzute.

Cea mai sigură strategie este să pui rar la încercare [soarta], și totuși să nu uiți și să nu te încrezi niciodată în ea. Astfel: „voi naviga dacă nimic nu se întâmplă”, „voi deveni pretor dacă nimic nu mă împiedică” iar „acțiunea mea va avea succes dacă nimic nu intervine”. Pentru asta spunem că nimic nu i se întâmplă înțeleptului împotriva așteptărilor sale.

Marc Aureliu ne sfătuiește astfel:

Nu te tulbura imaginându-ți viața în întregul ei; nu aduna în minte necazurile multe și felurite pe care le-ai avut în trecut sau pe acelea ce le prevezi în viitor.

De asemenea:

Încearcă să faci oamenii să coopereze prin argumente convingătoare; totuși, acționează împotriva voinței lor dacă principiile justiției o cer. Iar dacă cineva se folosește de forță pentru a te împiedica, atunci adoptă un mod de acțiune diferit; resemnează-te fără regrete și transformă obstacolul într-o ocazie de a-ți exersa o altă virtute. Amintește-ți că încercarea ta este supusă întotdeauna condițiilor exterioare; nu ținteai să realizezi imposibilul. Și atunci, ce ținteam? Pur și simplu încercarea însăși. Și în privința asta ai reușit; iar odată cu asta ți-ai atins și scopul existenței tale.

Stoicul înțelege că există evenimente în afara controlului său care îi influențează acțiunile și intențiile. Chiar și atunci când faci totul exact cum trebuie, nu faci treaba în mod ideal. Și iată de ce: pentru că ești limitat în acțiunile tale. Când nu îți vine să faci ceva, trebuie să te forțezi să o faci. Calea ți-a fost aleasă, așa că nu e locul pentru a căuta o altă cale. Trebuie să-ți urmezi calea, chiar și atunci când îți dorești cu pasiune altceva.

Unele sisteme de obiective sunt mai flexibile, dar nimic nu este la fel de flexibil ca a nu avea obiective. Definește succesul înainte de începe orice activitate și stabilește de asemenea ce va însemna succesul pentru tine. Există mai multe opțiuni. Succesul poate fi îndeplinirea obiectivelor stabilite sau efortul sau amândouă.

Prin urmare, cum funcționează totul? Păi, să fiu cinstit, nu există un singură cale. Dar treaba merge cam așa:

Există nuanțe de gri și diferite niveluri și etape ale succesului. Învață-te să accepți că efortul depus este mult mai important decât autocritica pentru neîndeplinirea succesului total. Odată ce vei face asta te vei putea trezi în fiecare zi și vei simți un sentiment de recunoștință. Vei fi recunoscător că ești în viață.

Apoi întreabă-te, „ce îmi vine să fac astăzi?” Odată ajuns la acest punct nu există constrângeri, dar întrebarea este importantă.

Începe și lucrează la ceva care te interesează și care-ți place. Este oare acest lucru pe care-l faci o destinație sau un obiectiv? În unele privințe, este, dar nu este fixat. Nu există niciun plan prestabilit și destinația nu contează la fel de mult ca și procesul sau călătoria.

Este o greșeală firescă să te concentrezi mai mult pe rezultate decât pe călătoria care duce la rezultate. Cu cât te implici mai mult în călătorie cu atât mai benefice vor fi rezultatele. Cu cât petreci mai mult timp concentrându-te pe rezultate cu atât mai negative vor fi rezultatele.

Pe măsură ce trece timpul s-ar putea să schimbi ceva din mers, în funcție de fluxul de idei. Lucrând împreună cu alții, ai putea beneficia de idei pe care nu le-ai prevăzut despre lucruri care se întâmplă pe parcurs. Nu ai fi putut să prevezi unele lucruri de la început. Așa că trebuie să te adaptezi – niciun plan nu poate prezice totul și niciun obiectiv nu este adecvat însărcinării.

Ai putea chiar să schimbi complet lucrurile, dacă intervine ceva nou sau dacă apare o nouă oportunitate. Renunți la ideea ta despre cum ar trebui să se întâmple lucrurile astăzi, pentru că nu ești foarte atașat de aceste idei. Ele nu înseamnă nimic pentru tine; singurul lucru important este fluxul.

Nicio destinație sau scop nu contează, atunci când toate sunt bune. Fiecare pas făcut de-a lungul drumului devine atunci destinația ta și este exact acolo unde ar trebui să fie. Obiectivele sunt marea iluzie în care crede societatea noastră. Învață să fii flexibil în loc să fii rigid. Învață să înțelegi schimbarea și insecuritatea, în loc să-ți fie teamă de ea. Și fă tot ceea ce îți stă în putință, admițând totodată că sunt lucruri care se află în afara controlului tău. Dacă poți face asta, atunci nu vei cunoaște eșecul.

Atunci când ne fixăm obiective ne închidem în fața oportunitățile noi care se deschid în toate direcțiile. Acestea sunt oportunitățile pe care nu am fi putut să le prevedem atunci când am pornit la drum; și pentru că suntem fixați pe obiectiv nu ne putem permite să mergem pe o altă cale.

Atunci când nu reușim să obținem rezultatul imaginat (lucru care se întâmplă adesea), ne simțim prost. Dar dacă am renunța la fantezie am putea să ne bucurăm pur și simplu de munca noastră.

Atunci când ne fixăm pe îndeplinirea unui rezultat viitor, nu vedem unde suntem acum și nici nu suntem mulțumiți cu situația în care ne aflăm. Și nici nu am putea fi, deoarece avem privirea ațintită asupra obiectivului viitor și asta ne motivează (iar nu dorința de a ne bucura de momentul prezent).

Atunci când avem o mentalitate orientată spre viitor, acesta nu încetează dacă/atunci când ne îndeplinim obiectivul. Căci îndeplinim obiectivul și imediat ne îndreptăm către obiectivul următor.

Amintește-ți întotdeauna: călătoria este totul. Destinația este secundară.

Adevăratul călător nu are un plan fix și nu este hotărât să ajungă – Lao Tzu

Rob Thompson trăiește la Newcastle-Upon-Tyne în Anglia. Cu câțiva ani în urmă, realizând că are mai puțin timp înaintea sa decât în urmă, s-a văzut obligat să mediteze asupra sensului vieții sale. Astfel a început să se întrebe care sunt lucrurile care contează cu adevărat. Ajungând treptat să se împace cu „sine însuși” a realizat că o serie întreagă de lucrări îi pot fi de folos. După multe lecturi și reflecții a descoperit filosofia stoică, care i s-a părut cea mai rezonabilă. Rob Thomson redactează blogul Prokopton.com, care se angajează să folosească această înțelepciune veche într-un mod practic. El scrie pe blogul Prokopton.com cu speranța de a o face în mod responsabil. Vrea să-și urmărească progresul, să construiască o viziune coerentă asupra lumii și astfel să restituie ceva unei comunității lărgite.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/12/05/how-to-set-stoic-goals-by-rob-thompson/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.