Dieta lui Musonius Rufus

de Kevin Vost

Și într-adevăr la fiecare masă există nu doar una, ci nenumărate primejdii de a face greșeli. Înainte de toate, omul care mănâncă mai mult decât se cuvine greșește, ca și omul care se complace în delicatese, cel care înclină spre dulciuri mai degrabă decât spre mâncarea sănătoasă și cel care nu servește oaspeților aceleași feluri de mâncare ca și sie însuși.  

- Musonius Rufus, Lectura XIII B, Despre hrană

Am să vă rog să nu lăsați acest titlu să vă neliniștească și să vă tulbure liniștea stoică!  Musonius Rufus (c. 20-30 AD – 101 AD), veneratul maestru și mentor al lui Epictet, nu și-ar fi dorit să ne vadă numărând caloriile, carbohidrații sau orice altceva asemănător. (De altfel, carbohidrații și caloriile nu au fost descoperiți decât la mai bine de 1 700 de ani după moartea lui și chiar de ar fi știut despre ele, cu siguranță ar fi fost de părere că sunt alte lucruri mai importante de făcut!)  Firește, vorbim aici despre dietă, nu în sensul exotic de regim alimentar pe o anumită perioadă de timp menit să ne scape de câteva kilograme, ci de dietă în sensul curent, de mâncare și băutură obișnuite, de hrana zilnică necesară subzistenței.  Stoicii vedeau filosofia ca pe o artă de a trăi, care ar trebui să ne călăuzească întreaga conduită și să o pună în armonie cu natura.  După cum arată mai multe discursuri ale lui Musonius despre hrană, îmbrăcăminte, locuință sau chiar despre bărbierit, stoicismul a fost (și este) o filosofie practică pentru o viață mai bună; prin urmare, până și cele mai mundane și aparent nefilosofice teme sunt boabe tocmai bune de măcinat pentru moara stoică.

Ce are de-a face mâncarea cu filosofia?

Foarte mult, potrivit lui Musonius, care aparent vorbea frecvent și fervent pe această temă pe care o considera nu lipsită de însemnătate pentru orice filosof. Musonius credea că obiceiurile cu privire la mâncare și băutură fie întăresc, fie doboară fundația însăși a stăpânirii de sine (virtutea - sophrosyne, în greacă). Există un vechi adagiu care le sfătuiește pe fetele bune de măritiș că „drumul spre inima unui bărbat trece prin stomacul lui.” Pentru Musonius, și drumul unui bărbat sau al unei femei spre dobândirea stăpânirii de sine trece prin esofag și stomac! „Într-adevăr, gâtlejul a fost destinat pentru a fi pasajul de trecere al mâncării și nu un organ al plăcerii, iar stomacul a fost făcut pentru același scop pentru care există rădăcina la plante. Căci la fel cum rădăcina hrănește planta, la fel și stomacul hrănește omul prin mâncarea și băutura din el.”

Musonius dedică un discurs în două părți (Discursuri sau Prelegeri 18A & 18B) lung de câteva pagini pe tema mâncării, așa cum s-a păstrat acesta în colecția de (în esență) Q&A de după Prelegeri alcătuită din 21 de discursuri adunate de un contemporan de-al său, pe nume Lucius, și care apar într-un extras din secolul al V-lea d.Hr. al grecului Joannes Stobaeus. Musonius oferă câteva recomandări specifice referitoare la dieta bazată pe legume, cereale și o cantitate limitată de carne (pe care o considera mâncare grea, a cărei digestie „întunecă sufletul” și încetinește puterea de a gândi). Pentru a căuta o concluzie chiar printre cuvintele (traduse) ale lui Musonius :

„Pe scurt, susțin că scopul acesteia este de a ne da forță și sănătate, că în acest scop ar trebui să mâncăm numai ceea ce nu este costisitor și, în sfârșit, că la masă ar trebui să ne îngrijim de buna-cuviință și de moderație și mai ales ar trebui să fim deasupra patimilor josnice și a lăcomiei fără saț.”

Musonius Rufus stârpește lăcomia înainte de Părinții Bisericii din Evul Mediu

Sfatul cuminte al lui Musonius, cu privire la atitudinea potrivită și comportamentul față de mâncare, prevestește într-un fel sfatul unui creștin care cinci secole mai târziu va populariza faimoasa listă a celor „șapte păcate mortale” - Papa Grigorie I cel Mare (c. 540-604 d.Hr.). Papa Grigorie, în lucrarea sa Moralia - comentarii la Cartea lui Iov, enumeră șapte păcate mortale : lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, lenea, invidia, mânia și slava deșartă. Când Sf. Grogorie și, mai târziu, Sf. Toma d’Aquino expun varietățile păcatului lăcomiei, aceștia o definesc drept o dorință irațională și nelimitată și descriu pericolele care ne pândesc atunci când mâncăm prea mult, prea scump, prea pretențios, prea repede sau prea des. In secolul al XIII-lea, Sf. Toma d’Aquino cita un vechi verset medieval care rezuma diferitele forme de comportament lacom : “grăbit, somptuos, copios, lacom, pretențios.”

Însă, descoperim aceste preocupări și în secolul întâi d.Hr. în cea de-a optsprezecea prelegere a lui Musonius. Acesta ne pune în gardă contra lăcomia ce crește atunci când mâncăm mai mult decât ar trebui; când ne răsfățăm cu mâncăruri bogate și delicatese, când, într-adevăr, „ne tăvălim printre murături și sosuri”, fiind pretențioși sau preferând dulciurile mai degrabă decât mâncarea sănătoasă, când mâncăm cu lăcomie și la „ore nepotrivite”. Musonius nu folosește cuvinte blânde, ci ne avertizează că lăcomia face din noi porci sau câini și nu ființe omenești raționale. El ne sfătuiește să ne învățăm cu mâncarea simplă. Astfel, Musonius laudă exemplul spartanului care, văzându-l pe un sclifosit refuzând o friptură scumpă de pasăre, a declarat că, „aș putea să mănânc un vultur sau un uliu” – păsări care în mod normal nu se consumau.

Există însă în privința mâncării un numitor comun chiar și mai important pe care îl împărtășesc marii teologi catolici medievali și filosoful stoic: Sf. Ioan Casian (360-435 AD), pustnicul din est devenit egumen în Franța, la Marsilia, scria în Discursuri despre cele opt păcate că, „de fapt, în esență viciile sunt obiceiuri proaste, deprinderi sau tendințe opuse obiceiurilor bune care sunt virtuțile”. Lista lui Ioan Casian, care se face ecoul unei liste mai timpurii a pustnicului Evagrie din Pont (345-399 d.Hr.) referitoare la opt gânduri „tulburătoare” sau „chinuitoare”, va fi adaptată puțin de Papa Grigorie I și Sf. Toma d’Aquino, după cum am observat mai sus, și va deveni larg cunoscută drept cele șapte păcate capitale (sau chiar mai cunoscută drept cele șapte păcate de moarte – păcatele fiind manifestări ale viciului, literalmente acte păcătoase). Legătura cu Musonius nu o reprezintă atât lista de gânduri rele, vicii sau păcate, ci modul în care ele interacționează. În această privință să-i dăm ascultare Sfântului Ioan Casian:

„Deși aceste opt păcate au origini și moduri de operare diferite, totuși primele șase – mai exact, lăcomia pântecelui, desfrânarea, avariția, mânia, tristețea și acedia (anxietatea sau dezgustul inimii) – sunt legate între ele printr-o anumită afinitate și, ca să spun așa, întrepătrunse, în așa fel încât preaplinul primului păcat servește ca punct de plecare pentru păcatul următor. Dintr-un exces de lăcomie izvorăște inevitabil desfrânarea, din desfrânare – avariția, din avariție – mânia, din mânie – tristețea și din tristețe – acedia. Prin urmare, împotriva acestora trebuie să luptăm în același fel, prin aceeași metoda, și trebuie întotdeauna să atacăm viciile care amenință, începând cu cele de dinaintea lor. Căci un copac care devine dăunător prin înălțimea și grosimea sa va fi mai ușor îngrădit dacă îi sunt tăiate mai întâi rădăcinile, iar apele nesănătoase se isprăvesc atunci când sursele lor au fost oprite de lucrătorul priceput.”

Să observăm deci cum fiecare dintre aceste vicii acționează precum opt piese mortale de domino, punându-l pe om în robia viciului următor.

Mai târziu, Papa Gregorie I va afirma în lucrarea sa Moralia că „numai dacă îmblânzim dușmanul care sălășluiește în noi, și anume pofta lacomă, vom fi angajat bătălia spirituală.”

Stoicul nostru – Musonius Rufus – vedea de asemenea lăcomia ca un fel de poartă a viciilor, cu 500 de ani înaintea lui Grigorie I (și cu 300 de ani înaintea lui Ioan Casian). Tentațiile mâncării ne stau înainte zi de zi, iar dacă puterea noastră de autocontrol este erodată prin lăcomie, atunci nu va putea să se ridice la înălțimea adevăratelor provocări din viață. Musonius ne avertizează că,

„Deși sunt multe plăcerile care îi conving pe oameni și îi obligă să acționeze împotriva propriilor interese, totuși plăcerea legată de mâncare este fără îndoială cea mai greu de învins. Cu celelalte plăceri ne întâlnim mai rar și prin urmare ne putem abține de la acestea luni sau chiar ani de zile. Însă desigur vom fi tentați de plăcerile gastronomice zilnic sau chiar de două ori pe zi, pentru că omul nu poate să trăiască fără mâncare. În consecință, cu cât suntem tentați mai des de plăcerile gastronomice, cu atât mai mare este pericolul.”

Pentru marii teologi catolici, lăcomia pântecelui este o întoarcerea de la Dumnezeu, Binele adevărat, și îndreptarea către bunuri inferioare care ne pot face rău din punctul de vedere al sănătății corporale; stoicul roman Musonius susținea practic același punct de vedere. El avertiza că bărbații nestăpâniți „se aseamănă cu femeile însărcinate... nu suportă mâncarea obișnuită; și-au distrus sistemul digestiv.”

Citându-l pe Socrate, care spunea că ar trebui să mâncăm pentru a trăi, mai degrabă decât să trăim pentru a mânca, Musonius recomanda o alimentație simplă, necostisitoare, naturală și sănătoasă (nu-i de mirare că Musonius explica în Discursul XI că cea mai potrivită ocupație pentru un filosof este aceea de fermier!).

„Dieta mediteraneană” originală

Este un lucru întotdeauna interesant de văzut, felul cum știința modernă „descoperă” ceea ce filosofii antici au descoperit de multă vreme printr-o examinare rațională riguroasă a experienței de zi cu zi. Așa-zisa „dietă mediteraneană” modernă este modelată după mâncărurile și băuturile tradiționale consumate în țările din jurul Mării Mediteraneene (desigur, din Grecia și Italia). Baza acestei diete o constituie preponderența în alimentația de zi cu zi a fructelor proaspete, a legumelor, cerealelor integrale, ierburi, fasole, condimente și ulei de măsline, ocazional a peștelui și fructelor de mare, o frecvență redusă și porții moderate de ouă și produse lactate, inclusiv iaurt, și porții foarte mici de carne și dulciuri, plus consumul opțional de vin, cu moderație.

Clinica Mayo, precum și alte reputate institute medicale laudă această dietă ca fiind cea mai sănătoasă și optimă pentru menținerea unei greutăți corporale ideale și reducerea riscurilor de boli cardiovasculare. Atunci când U.S. World and News Report reunește experții nutriționiști pentru a face clasamentul celor mai bune și celor mai proaste dintre dietele populare, dintre câteva zeci de candidate, dieta mediteraneană se clasifică în fiecare an printre primele.

Este fascinat, dacă ne gândim că „dieta mediteraneană modernă” și „dieta lui Musonius Rufus” sunt unul și același lucru!  Într-adevăr, Musonius ne avertizează împotriva mâncării aduse de peste mări și țări și observă că oamenii care se hrănesc cu alimente normale și ieftine din propria lor regiune sunt mai sănătoși și mai puternici decât cei care râvnesc la mâncăruri exotice, care nu fac parte din produsele mediteraneene standard. El susține chiar că sclavii și oamenii de la țară, care mănâncă o astfel de mâncare simplă, sunt mai sănătoși, se îmbolnăvesc mai rar, sunt mai rezistenți, muncesc mai mult și în fine devin mai puternici decât stăpânii lor și decât oamenii care locuiesc la oraș.

Despre bucuria trăită la Banchetul Vieții

Dieta lui Musonius Rufus este deci o dietă moderată, una în care ar trebui să ne întrebăm cât de mult avem nevoie și nu cât poftim, în care apreciem mâncarea simplă și naturală, plini de recunoștință față de Dumnezeu și în care suntem atenți la modul cum mâncăm din respect pentru cei cu care mâncăm, o dietă demnă de o ființă creată după chipul lui Dumnezeu. Este o dietă care clădește un spirit echilibrat și un trup echilibrat, care ne va servi ca fundație pentru dobândirea și practicarea tuturor virtuților. După cum recomanda mai târziu, cel mai strălucit dintre elevii lui Musonius, comparând viața cu un banchet:

„Amintește-ți că în viață trebuie să te comporți ca la un banchet. Se servește ceva și ajunge la tine, întinde mâna politicos și ia cu moderație. Trece mai departe, nu-l trage înapoi. Nu a ajuns încă la tine, nu te întinde cu poftă, ci așteaptă până ajunge la tine.”

Dr. Kevin Vost a predat psihologia și gerontologia la Aquinas College din Nashville, Tennessee, University of Illinois, Springfield, la MacMurray College și la Lincoln Land Community College. Acesta a fost membru al American Mensa și International Association of Resistance Trainers. Dr. Vost este autorul a multe cărți, inclusiv Porticul și Crucea: vechea înțelepciune stoică pentru o viață creștină modernă  (Angelico Press, 2016).

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2016/04/30/the-musonius-rufus-diet-by-kevin-vost/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

Să învățăm să trăim

de Pierre Hadot

Fenomenul poate fi observat cel mai ușor îndeosebi în școlile elenistice și romane de filosofie. Stoicii, de exemplu, o declară în mod explicit: pentru ei, filosofia este un exercițiu. După opinia lor, filosofia nu consistă în predarea unei teorii abstracte și chiar și mai puțin în exegeza textelor, ci într-o artă de a trăi, într-o atitudine concretă, într-un anume stil de viață care ne angajează întreaga existență. Actul filosofic nu se situează doar într-o ordine a cunoașterii, ci într-o ordonare a sinelui și a ființei: este un progres prin care încetăm să mai fim și începem să devenim mai buni. Este o convertire care ne bulversează toată viața, care schimbă ființa aceluia care o realizează. Ea ne face să trecem de la o stare de viață lipsită de autenticitate, umbrită de inconștiență, chinuită de griji, la o stare de viață autentică, în care omul dobândește conștiința de sine, viziunea exactă asupra lumii, pacea și libertatea interioare.

Pentru toate școlile filosofice, cauza principală a suferințelor, dezordinii și inconștienței pentru om sunt pasiunile: dorințele dezordonate, temerile exagerate. Stăpânirea grijilor îl împiedică să trăiască cu adevărat. Filosofia apare deci, în primul rând, ca o terapie a pasiunilor. („Să te forțezi să te dezbraci de propriile pasiuni”, scrie G. Friedmann). Fiecare școală are propria sa metodă terapeutică, însă toate leagă această terapie de o transformare profundă a modului de a vedea lucrurile și de a exista al individului. Exercițiile spirituale ar avea deci ca obiect tocmai realizarea acestei transformări.

Să luăm mai înainte de toate exemplul stoicilor. Pentru ei, toate nenorocirile oamenilor vin din aceea că lumea caută să dobândească sau să păstreze bunuri pe care riscă să nu le obțină sau pe care riscă să le piardă și caută să evite rele care adesea sunt inevitabile. Filosofia va educa deci omul, astfel încât să nu caute să dobândească decât binele pe care îl poate obține și să nu caute să evite decât răul pe care îl poate evita. Acest bine pe care îl putem întotdeauna obține și acest rău pe care îl putem întotdeauna evita, trebuie, pentru a fi astfel conforme cu definiția, să depindă în mod liber de om: acestea sunt deci binele moral și răul moral. Numai ele singure depind de noi, restul nu depinde de noi. Așadar, restul, care nu depinde de noi, corespunde înlănțuirii necesare a cauzelor și efectelor ce scapă de sub controlul nostru. Acesta trebuie să ne fie indiferent, adică nu trebuie să facem niciun fel de diferențiere, ci să-l acceptăm cu totul drept sortit ca atare de destin. Acesta este domeniul naturii. Se realizează deci o răsturnare totală a manierei obișnuite de a vedea lucrurile. Se trece de la o viziune umană a realității, o viziune în care valorile depind de pasiuni, la o viziune naturală a lucrurilor, care reinterpretează fiecare eveniment din perspectiva naturii universale.

Această schimbare de viziune este dificilă. Și tocmai aici trebuie să intervină exercițiile spirituale, cu scopul de a opera puțin câte puțin transformarea interioară care este indispensabilă. Nu ne-a rămas nici un tratat sistematic care ar putea să reunească într-un codice o teorie și o tehnică a exercițiilor spirituale. Cu toate acestea, aluziile la una sau alta dintre aceste activități interioare sunt foarte frecvente în scrierile din epoca elenistică și romană. Trebuie să  concluzionăm că aceste exerciții erau bine cunoscute, că era suficient să se facă aluzie la ele, deoarece făceau parte din viața cotidiană a școlilor filosofice, și că făceau deci parte dintr-o învățătură tradițională orală.

Grație lui Filon din Alexandria, avem totuși două liste de exerciții. Ele nu corespund total una cu cealaltă, dar au meritul de a ne da o panoramă destul de completă a unei terapii filosofice de inspirație stoico-platoniciană. Una din aceste liste enumeră: studiul (zetesis), examenul aprofundat (skepsis), lectura, audierea de prelegeri (akroasis), atenția (prosoche), stăpânirea de sine (enkrateia) și indiferența față de lucrurile indiferente. Cealaltă listă numește în mod succesiv: lecturile, meditația (meletai), terapia pasiunilor, amintirea binelui, stăpânirea de sine (enkrateia) și îndeplinirea datoriilor. Cu ajutorul acestor liste putem face o scurtă descriere a exercițiilor spirituale stoice studiind în mod succesiv următoarele grupuri: mai înainte de toate, atenția, apoi meditația și amintirea binelui, în continuare exercițiile mai intelectuale și anume lectura, audierea de prelegeri, studiul, examenul aprofundat și în cele din urmă exercițiile mai active și anume stăpânirea de sine, îndeplinirea datoriilor și indiferența față de lucrurile indiferente.

Atenția (prosoche) este atitudinea spirituală fundamentală a stoicului. Este o vigilență și o prezență de spirit continue, o conștiință de sine mereu trează, o tensiune constantă a spiritului. Grație ei, filosoful știe și își dorește pe deplin ceea ce face clipă de clipă. Datorită acestei vigilențe de spirit, regula de viață fundamentală, și anume, distincția dintre ceea ce depinde de noi și ceea ce nu depinde de noi, este mereu „la îndemână” (procheiron). Este esențial pentru stoicism (ca de altfel și pentru epicureism) să furnizeze adepților săi un principiu fundamental, extrem de simplu și de clar, formulabil în câteva cuvinte, tocmai pentru ca acest principiu să poată rămâne cu ușurință prezent în spirit și să fie aplicabil cu siguranța și constanța unui reflex: „nu trebuie să te desparți de aceste principii nici în somn, nici când te trezești, nici măcar când mănânci, bei sau discuți cu oamenii”. Aceeași vigilență de spirit le permite să aplice regula fundamentală în situațiile deosebite ale vieții și să dea întotdeauna dovadă de prezență de spirit în tot ceea ce fac. Am mai putea defini această vigilență drept o concentrare asupra momentului prezent: „În orice lucru și în mod continuu depinde de tine să te bucuri cu pietate de ceea ce se întâmplă acum, să te porți cu spirit de justiție față de oamenii prezenți și să examinezi cu metodă reprezentarea prezentă, pentru a nu admite nimic în gândire care să fie inadmisibil”. Această atenție asupra momentului prezent este într-un fel secretul exercițiilor spirituale. Ea ne eliberează de pasiuni care sunt întotdeauna provocate de trecutul sau viitorul care nu depind de noi; ea facilitează vigilența concentrând-o asupra minusculului moment prezent, mereu controlabil, mereu suportabil, în îngustimea sa; în sfârșit, ea ne deschide conștiința spre conștiința cosmică făcându-ne atenți la valoarea infinită a fiecărei clipe, făcându-ne să acceptăm fiecare moment al existenței din perspectiva legii universale a cosmosului.

Atenția (prosoche) ne permite să răspundem imediat la evenimente ca la niște întrebări care ne sunt puse brusc. Pentru aceasta, trebuie ca principiile fundamentale să fie ținute întotdeauna la îndemână (procheiron). Se pune problema să ne lăsăm pătrunși de această regulă de viață (kanon), aplicând-o rațional în diversele situații ale vieții, tot așa cum asimilăm prin exerciții o regulă de gramatică sau de aritmetică, aplicând-o în cazuri particulare. Însă aici, nu se pune problema unei simple cunoașteri, ci a unei transformări a personalității. Imaginația și afectivitatea trebuie să fie asociate cu exercițiul de gândire. Toate mijloacele psihagogice ale retoricii, toate metodele de amplificare trebuie să fie mobilizate aici. Se pune problema de a-și formula sie însuși o regulă de viață în maniera cea mai vie și mai concretă, de „a-și pune înaintea ochilor” evenimentele vieții, văzute în lumina regulii fundamentale. Un astfel de exercițiu este exercițiul de memorizare (mneme) și de meditație (melete) a regulii de viață.

Acest exercițiu de meditație ne va permite să fim pregătiți în momentul când se va ivi brusc o situație neașteptată și poate dramatică. Ne vom reprezenta în avans (este vorba de praemeditatio malorum) greutățile vieții: sărăcia, suferința, moartea; le vom privi în față amintindu-ne că nu sunt ceva rău, întrucât nu depind de noi; ne vom fixa în memorie maximele vii care, la momentul potrivit, ne vor ajuta să acceptăm evenimentele ce fac parte din mersul firesc al Naturii. Vom avea, deci, aceste maxime și precepte la îndemână. Acestea vor fi formule sau argumente convingătoare (epilogismoi) pe care ni le vom putea spune nouă înșine în împrejurări dificile, pentru a stopa o pornire de teamă, de furie sau de tristețe.  

De dimineață, vom examina în avans ceea ce trebuie să facem în cursul zilei și ne vom fixa în avans principiile care ne vor conduce și ne vor inspira acțiunile. Seara, vom examina din nou pentru a ne da seama de greșelile sau progresele pe care le-am făcut. Ne vom examina, de asemenea, visele.  

După cum putem vedea, prin exercițiul meditației ne străduim să stăpânim discursul interior, pentru a-l face coerent și pentru a-l ordona, plecând de la acest principiu simplu și universal, și anume, de la distincția dintre lucrurile care depind de noi și lucrurile care nu depind de noi, dintre libertate și necesitate. Prin dialogul cu sine însuși, cu un altul sau de asemenea prin scris, cel ce vrea să progreseze se străduiește „să-și dirijeze gândurile în mod ordonat” și să parvină astfel la o transformare totală a modului în care își reprezintă lumea, a climatului interior dar, de asemenea, și a comportamentului său exterior. Aceste metode dezvăluie o înaltă cunoaștere a puterii terapeutice a cuvântului.

Acest exercițiu de meditație și de memorizare trebuie să fie alimentat. Aici regăsim așadar exercițiile strict vorbind mai intelectuale enumerate de Filon: lectura, audierea de prelegeri, studiul și examenul aprofundat. Meditația se va nutri într-o manieră încă destul de simplă din lectura sentințelor poeților și filosofilor sau din apoftegme. Însă lectură este și explicarea textelor strict filosofice și a lucrărilor redactate de maeștri școlii. Iar această explicare se poate realiza prin lectură sau prin audierea de prelegeri în cadrul învățământului filosofic asigurat de un către profesor. Grație acestui învățământ, tot edificiul speculativ care susține și justifică regula fundamentală, toate studiile de fizică și logică, pe care ea le rezumă, pot fi studiate cu atenție. Studiu și examenul aprofundat vor fi astfel punerea în practică a acestei învățături. Acestea vor duce la obișnuința, de exemplu, de a defini obiectele și evenimente dintr-o perspectivă fizică, de a le vedea deci așa cum sunt, situate în Întregul cosmic - sau, chiar mai mult, la diviziunea lor pentru recunoașterea elementelor în care se vor preschimba.

La urmă vin exercițiile practice destinate a forma deprinderi. Unele exerciții rămân încă foarte interioare, încă foarte apropiate de exerciiile de gândire de care tocmai am vorbit: este, de exemplu, cazul indiferenței față de lucrurile indiferente care nu este nimic altceva decât aplicarea regulii fundamentale de viață. Altele presupun comportamente practice: stăpânirea de sine, îndeplinirea datoriilor ce țin de viața socială. Regăsim aici temele lui G. Friedmann: „Să te forțezi să te dezbraci de propriile pasiuni, de vanități, de zgomotul iritant din jurul numelui tău (care, din când în când, te irită asemenea unui rău cronic). Să fugi de vorbele răuvoitoare. Să te dezbraci de milă și de ură. Să iubești toți oamenii liberi.” La Plutarh găsim un mare număr de tratate care se raportează la aceste exerciții: Despre controlul mâniei, Despre liniștea sufletească, Despre dragostea fraternă, Despre dragostea părintească, Despre clevetiri, Despre curiozitate, Despre iubirea de arginți, Despre falsa rușine, Despre invidie și ură. De asemenea, și Seneca a scris lucrări de același gen: Despre mânie, Despre binefaceri, Despre liniștea sufletului, Despre tihnă. Un principiu foarte simplu este totdeauna recomandat în acest tip de exerciții: să începem să ne exersăm în lucrurile mai ușoare pentru a dobândi puțin câte puțin deprinderi stabile și solide.

Pentru stoic, a filosofa înseamnă deci a se pregăti să trăiască, adică, să trăiască în mod conștient și liber: conștient, depășind limitele individualității și recunoscându-se ca parte dintr-un cosmos animat de rațiune – liber, renunțând să-și mai dorească ceea ce nu depinde de noi și ne scapă de sub control și atașându-se doar de cele care depind de noi – acțiunea dreaptă, conformă cu rațiunea.

Se înțelege de la sine că o filosofie, precum stoicismul, care necesită vigilență, energie și forță de spirit, consistă esențialmente din exerciții spirituale. Dar, vom fi poate mirați să constatăm că și epicureismul, de obicei considerat drept o filosofie a plăcerii, dă o importanță tot atât de mare ca și stoicismul unor practici precise, care nu sunt nimic altceva decât exerciții spirituale. Aceasta se datorează faptului că, pentru Epicur ca și pentru stoici, filosofia este o terapie: „Singura noastră ocupație ar trebui să fie propria vindecare.” Însă, de această dată, vindecarea constă în a conduce sufletul de la grijile vieții la simpla plăcere de a exista. Nefericirea oamenilor provine din faptul că se tem de lucrurile care nu sunt de temut și își doresc lucruri care nu sunt necesare și care scapă de sub controlul lor. Viața lor se consumă astfel în tumultul temerilor nejustificate și al dorințelor nesatisfăcute. Sunt deci privați de singura plăcere adevărată, plăcerea de a trăi. Iată de ce fizica epicureică eliberează oamenii de temeri, arătând că zeii nu acționează în niciun fel în lume și că moartea, fiind disoluție totală, nu face parte din viață. Etica epicureică eliberează omul de dorințele insațiabile, făcând distincție între dorințele naturale și necesare, dorințele naturale și  nenecesare și dorințele care nu sunt nici naturale, nici necesare. Satisfacerea primelor, renunțarea la cele din urmă și eventual la cele din mijloc vor fi suficiente pentru a asigura absența tumultului și a conduce la fericirea de a exista: „Strigătele cărnii sunt: « să nu-ți fie foame », « să nu-ți fie sete », « să nu-ți fie frig ». Acela care se bucură de această stare precum și de speranța de a o atinge poate rivaliza în fericire cu Zeus însuși”. De unde, acest sentiment de recunoștință, aproape neașteptat, care iluminează ceea ce am putea numi pietate epicureică față de lucruri: „Mulțumesc ție binecuvântată Natură, care ai făcut ca lucrurile necesare să fie ușor de dobândit, iar pe cele ce sunt greu de dobândit le-ai făcut să nu fie necesare.”

Pentru a reuși în vindecarea sufletului, exercițiile spirituale sunt deci necesare. La fel ca și la stoici, se vor asimila maxime sau formulări sumare, la care se va medita, „zi și noapte”, ceea ce, în schimb, va face ca dogmele fundamentale să fie la îndemână. Ca, de exemplu, faimosul tetrapharmakon, remediu cvadruplu: „Zeii nu sunt de temut, moartea este fără riscuri, binele ușor de dobândit, răul ușor de suportat”. Abundența culegerilor de maxime epicureice răspunde aceastei nevoi de exerciții spirituale de meditație. Însă, la fel ca și la stoici, studiul marilor tratate dogmatice ale maeștrilor școlii este, de asemenea, un exercițiu destinat să alimenteze meditația și să impregneze sufletul cu intuiția fundamentală. Studiul fizicii este astfel un exercițiu spiritual deosebit de important: „Trebuie să fim convinși că această cunoaștere a fenomenelor celeste... nu are nici un alt scop decât liniștea sufletului (ataraxia) și dobândirea unei încrederi de neclintit; acesta este de altfel și scopul tuturor celorlalte studii”. Contemplarea lumii fizice și imaginarea infinitului, element capital al fizicii epicureice, provoacă o schimbare totală a manierei de a vedea lucrurile (universul mărginit se dilată la infinit) și o plăcere spirituală de o calitate unică: „Zidurile lumii se deschid și se năruie, văd lucrurile luând naștere în vidul universului... și în fața acestui spectacol, mă trece un frison și-un fel de plăcere divină mă cuprinde, căci prin puterea mea (și anume, aceea a lui Epicur) natura am descoperit cu atâta claritate și toate voalurile care o învăluie, unul câte unul, se retrag.”

Însă, meditația, simplă sau savantă, nu este singurul exercițiu spiritual epicureic. Pentru a vindeca sufletul, nu trebuie să-l pregătim să se încordeze așa cum vor stoicii, ci dimpotrivă trebuie să-l pregătim să se destindă. În loc să ne reprezentăm răul în avans, pentru a fi gata să-l îndurăm, trebuie dimpotrivă să ne detașăm gândirea de viziunea lucrurilor dureroase și să ne fixăm privirea asupra plăcerii. Trebuie să retrăim amintirea plăcerilor trecute și să ne bucurăm de plăcerile prezente, recunoscând că aceste plăceri prezente sunt foarte mari și agreabile. Iar acesta este un exercițiu spiritual bine precizat: nu mai este vorba de vigilența continuă a stoicului, străduindu-se de a fi mereu gata de a-și salva în orice clipă libertatea morală, ci de o alegere deliberată, mereu reînnoită, a destinderii și serenității, precum și de o recunoștință profundă față de natură și viață care, dacă știm să le găsim, ne oferă fără încetare plăcerea și bucuria. La fel, exercițiul spiritual care consistă în a ne strădui să trăim în momentul prezent este foarte diferit la stoici față de epicurei. La cei dintâi, încordarea spiritului, o trezire constantă a conștiinței morale, la cei din urmă, este încă o invitație la destindere și serenitate: grija, care ne face să suferim pentru viitor, ne ascunde valoarea incomparabilă a simplului fapt de a exista: „Nu ne naștem decât o singură dată, de două ori nu se poate; în mod necesar, deci, nu vom trăi veșnic; dar tu, care nu ești sigur nici de ziua de mâine, amâni încă o dată plăcerea pentru ziua de mîine. Și totuși viața se risipește în zadar prin aceste amânări și fiecare dintre noi moare sufocat de griji.” Este faimosul vers al lui Horațiu: carpe diem. (Și-n timp ce noi vorbim, timpul pizmaș se duce. Culege azi, și nu te-ncredința zilei de mâine!) În cele din urmă, la epicurei, plăcerea însăși este un exercițiu spiritual: plăcerea intelectuală a contemplației naturii, gândul la plăcerile trecute și prezente și, în sfârșit, plăcerea prieteniei. Prietenia, în comunitatea epicuree, are și ea exercițiile ei spirituale care sunt îndeplinite într-o atmosferă veselă și destinsă: mărturisirea publică a greșelilor și corectarea fraternă, legate de examenul de conștiință. Însă, în mod deosebit prietenia însăși este într-un fel exercițiul spiritual prin excelență: „Fiecare trebuia să tindă să creeze atmosfera în care înfloresc inimile. Era vorba înainte de toate de a fi fericit, iar afecțiunea reciprocă și încrederea cu care ne sprijineam unul pe celălalt contribuiau mai mult ca orice la fericire.”

Sursa articolului: Exerciții spirituale și filosofia antică de Pierre Hadot © Institutul de Studii Augustiniene, 1993  

Cartea a fost publicată în limba română la Editura Egumenița: https://egumenita.ro/c.php?id=1317

Traducerea fragmentului de mai sus a fost realizată după textul original din limba franceză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului.