Să învățăm să trăim

de Pierre Hadot

Fenomenul poate fi observat cel mai ușor îndeosebi în școlile elenistice și romane de filosofie. Stoicii, de exemplu, o declară în mod explicit: pentru ei, filosofia este un exercițiu. După opinia lor, filosofia nu consistă în predarea unei teorii abstracte și chiar și mai puțin în exegeza textelor, ci într-o artă de a trăi, într-o atitudine concretă, într-un anume stil de viață care ne angajează întreaga existență. Actul filosofic nu se situează doar într-o ordine a cunoașterii, ci într-o ordonare a sinelui și a ființei: este un progres prin care încetăm să mai fim și începem să devenim mai buni. Este o convertire care ne bulversează toată viața, care schimbă ființa aceluia care o realizează. Ea ne face să trecem de la o stare de viață lipsită de autenticitate, umbrită de inconștiență, chinuită de griji, la o stare de viață autentică, în care omul dobândește conștiința de sine, viziunea exactă asupra lumii, pacea și libertatea interioare.

Pentru toate școlile filosofice, cauza principală a suferințelor, dezordinii și inconștienței pentru om sunt pasiunile: dorințele dezordonate, temerile exagerate. Stăpânirea grijilor îl împiedică să trăiască cu adevărat. Filosofia apare deci, în primul rând, ca o terapie a pasiunilor. („Să te forțezi să te dezbraci de propriile pasiuni”, scrie G. Friedmann). Fiecare școală are propria sa metodă terapeutică, însă toate leagă această terapie de o transformare profundă a modului de a vedea lucrurile și de a exista al individului. Exercițiile spirituale ar avea deci ca obiect tocmai realizarea acestei transformări.

Să luăm mai înainte de toate exemplul stoicilor. Pentru ei, toate nenorocirile oamenilor vin din aceea că lumea caută să dobândească sau să păstreze bunuri pe care riscă să nu le obțină sau pe care riscă să le piardă și caută să evite rele care adesea sunt inevitabile. Filosofia va educa deci omul, astfel încât să nu caute să dobândească decât binele pe care îl poate obține și să nu caute să evite decât răul pe care îl poate evita. Acest bine pe care îl putem întotdeauna obține și acest rău pe care îl putem întotdeauna evita, trebuie, pentru a fi astfel conforme cu definiția, să depindă în mod liber de om: acestea sunt deci binele moral și răul moral. Numai ele singure depind de noi, restul nu depinde de noi. Așadar, restul, care nu depinde de noi, corespunde înlănțuirii necesare a cauzelor și efectelor ce scapă de sub controlul nostru. Acesta trebuie să ne fie indiferent, adică nu trebuie să facem niciun fel de diferențiere, ci să-l acceptăm cu totul drept sortit ca atare de destin. Acesta este domeniul naturii. Se realizează deci o răsturnare totală a manierei obișnuite de a vedea lucrurile. Se trece de la o viziune umană a realității, o viziune în care valorile depind de pasiuni, la o viziune naturală a lucrurilor, care reinterpretează fiecare eveniment din perspectiva naturii universale.

Această schimbare de viziune este dificilă. Și tocmai aici trebuie să intervină exercițiile spirituale, cu scopul de a opera puțin câte puțin transformarea interioară care este indispensabilă. Nu ne-a rămas nici un tratat sistematic care ar putea să reunească într-un codice o teorie și o tehnică a exercițiilor spirituale. Cu toate acestea, aluziile la una sau alta dintre aceste activități interioare sunt foarte frecvente în scrierile din epoca elenistică și romană. Trebuie să  concluzionăm că aceste exerciții erau bine cunoscute, că era suficient să se facă aluzie la ele, deoarece făceau parte din viața cotidiană a școlilor filosofice, și că făceau deci parte dintr-o învățătură tradițională orală.

Grație lui Filon din Alexandria, avem totuși două liste de exerciții. Ele nu corespund total una cu cealaltă, dar au meritul de a ne da o panoramă destul de completă a unei terapii filosofice de inspirație stoico-platoniciană. Una din aceste liste enumeră: studiul (zetesis), examenul aprofundat (skepsis), lectura, audierea de prelegeri (akroasis), atenția (prosoche), stăpânirea de sine (enkrateia) și indiferența față de lucrurile indiferente. Cealaltă listă numește în mod succesiv: lecturile, meditația (meletai), terapia pasiunilor, amintirea binelui, stăpânirea de sine (enkrateia) și îndeplinirea datoriilor. Cu ajutorul acestor liste putem face o scurtă descriere a exercițiilor spirituale stoice studiind în mod succesiv următoarele grupuri: mai înainte de toate, atenția, apoi meditația și amintirea binelui, în continuare exercițiile mai intelectuale și anume lectura, audierea de prelegeri, studiul, examenul aprofundat și în cele din urmă exercițiile mai active și anume stăpânirea de sine, îndeplinirea datoriilor și indiferența față de lucrurile indiferente.

Atenția (prosoche) este atitudinea spirituală fundamentală a stoicului. Este o vigilență și o prezență de spirit continue, o conștiință de sine mereu trează, o tensiune constantă a spiritului. Grație ei, filosoful știe și își dorește pe deplin ceea ce face clipă de clipă. Datorită acestei vigilențe de spirit, regula de viață fundamentală, și anume, distincția dintre ceea ce depinde de noi și ceea ce nu depinde de noi, este mereu „la îndemână” (procheiron). Este esențial pentru stoicism (ca de altfel și pentru epicureism) să furnizeze adepților săi un principiu fundamental, extrem de simplu și de clar, formulabil în câteva cuvinte, tocmai pentru ca acest principiu să poată rămâne cu ușurință prezent în spirit și să fie aplicabil cu siguranța și constanța unui reflex: „nu trebuie să te desparți de aceste principii nici în somn, nici când te trezești, nici măcar când mănânci, bei sau discuți cu oamenii”. Aceeași vigilență de spirit le permite să aplice regula fundamentală în situațiile deosebite ale vieții și să dea întotdeauna dovadă de prezență de spirit în tot ceea ce fac. Am mai putea defini această vigilență drept o concentrare asupra momentului prezent: „În orice lucru și în mod continuu depinde de tine să te bucuri cu pietate de ceea ce se întâmplă acum, să te porți cu spirit de justiție față de oamenii prezenți și să examinezi cu metodă reprezentarea prezentă, pentru a nu admite nimic în gândire care să fie inadmisibil”. Această atenție asupra momentului prezent este într-un fel secretul exercițiilor spirituale. Ea ne eliberează de pasiuni care sunt întotdeauna provocate de trecutul sau viitorul care nu depind de noi; ea facilitează vigilența concentrând-o asupra minusculului moment prezent, mereu controlabil, mereu suportabil, în îngustimea sa; în sfârșit, ea ne deschide conștiința spre conștiința cosmică făcându-ne atenți la valoarea infinită a fiecărei clipe, făcându-ne să acceptăm fiecare moment al existenței din perspectiva legii universale a cosmosului.

Atenția (prosoche) ne permite să răspundem imediat la evenimente ca la niște întrebări care ne sunt puse brusc. Pentru aceasta, trebuie ca principiile fundamentale să fie ținute întotdeauna la îndemână (procheiron). Se pune problema să ne lăsăm pătrunși de această regulă de viață (kanon), aplicând-o rațional în diversele situații ale vieții, tot așa cum asimilăm prin exerciții o regulă de gramatică sau de aritmetică, aplicând-o în cazuri particulare. Însă aici, nu se pune problema unei simple cunoașteri, ci a unei transformări a personalității. Imaginația și afectivitatea trebuie să fie asociate cu exercițiul de gândire. Toate mijloacele psihagogice ale retoricii, toate metodele de amplificare trebuie să fie mobilizate aici. Se pune problema de a-și formula sie însuși o regulă de viață în maniera cea mai vie și mai concretă, de „a-și pune înaintea ochilor” evenimentele vieții, văzute în lumina regulii fundamentale. Un astfel de exercițiu este exercițiul de memorizare (mneme) și de meditație (melete) a regulii de viață.

Acest exercițiu de meditație ne va permite să fim pregătiți în momentul când se va ivi brusc o situație neașteptată și poate dramatică. Ne vom reprezenta în avans (este vorba de praemeditatio malorum) greutățile vieții: sărăcia, suferința, moartea; le vom privi în față amintindu-ne că nu sunt ceva rău, întrucât nu depind de noi; ne vom fixa în memorie maximele vii care, la momentul potrivit, ne vor ajuta să acceptăm evenimentele ce fac parte din mersul firesc al Naturii. Vom avea, deci, aceste maxime și precepte la îndemână. Acestea vor fi formule sau argumente convingătoare (epilogismoi) pe care ni le vom putea spune nouă înșine în împrejurări dificile, pentru a stopa o pornire de teamă, de furie sau de tristețe.  

De dimineață, vom examina în avans ceea ce trebuie să facem în cursul zilei și ne vom fixa în avans principiile care ne vor conduce și ne vor inspira acțiunile. Seara, vom examina din nou pentru a ne da seama de greșelile sau progresele pe care le-am făcut. Ne vom examina, de asemenea, visele.  

După cum putem vedea, prin exercițiul meditației ne străduim să stăpânim discursul interior, pentru a-l face coerent și pentru a-l ordona, plecând de la acest principiu simplu și universal, și anume, de la distincția dintre lucrurile care depind de noi și lucrurile care nu depind de noi, dintre libertate și necesitate. Prin dialogul cu sine însuși, cu un altul sau de asemenea prin scris, cel ce vrea să progreseze se străduiește „să-și dirijeze gândurile în mod ordonat” și să parvină astfel la o transformare totală a modului în care își reprezintă lumea, a climatului interior dar, de asemenea, și a comportamentului său exterior. Aceste metode dezvăluie o înaltă cunoaștere a puterii terapeutice a cuvântului.

Acest exercițiu de meditație și de memorizare trebuie să fie alimentat. Aici regăsim așadar exercițiile strict vorbind mai intelectuale enumerate de Filon: lectura, audierea de prelegeri, studiul și examenul aprofundat. Meditația se va nutri într-o manieră încă destul de simplă din lectura sentințelor poeților și filosofilor sau din apoftegme. Însă lectură este și explicarea textelor strict filosofice și a lucrărilor redactate de maeștri școlii. Iar această explicare se poate realiza prin lectură sau prin audierea de prelegeri în cadrul învățământului filosofic asigurat de un către profesor. Grație acestui învățământ, tot edificiul speculativ care susține și justifică regula fundamentală, toate studiile de fizică și logică, pe care ea le rezumă, pot fi studiate cu atenție. Studiu și examenul aprofundat vor fi astfel punerea în practică a acestei învățături. Acestea vor duce la obișnuința, de exemplu, de a defini obiectele și evenimente dintr-o perspectivă fizică, de a le vedea deci așa cum sunt, situate în Întregul cosmic - sau, chiar mai mult, la diviziunea lor pentru recunoașterea elementelor în care se vor preschimba.

La urmă vin exercițiile practice destinate a forma deprinderi. Unele exerciții rămân încă foarte interioare, încă foarte apropiate de exerciiile de gândire de care tocmai am vorbit: este, de exemplu, cazul indiferenței față de lucrurile indiferente care nu este nimic altceva decât aplicarea regulii fundamentale de viață. Altele presupun comportamente practice: stăpânirea de sine, îndeplinirea datoriilor ce țin de viața socială. Regăsim aici temele lui G. Friedmann: „Să te forțezi să te dezbraci de propriile pasiuni, de vanități, de zgomotul iritant din jurul numelui tău (care, din când în când, te irită asemenea unui rău cronic). Să fugi de vorbele răuvoitoare. Să te dezbraci de milă și de ură. Să iubești toți oamenii liberi.” La Plutarh găsim un mare număr de tratate care se raportează la aceste exerciții: Despre controlul mâniei, Despre liniștea sufletească, Despre dragostea fraternă, Despre dragostea părintească, Despre clevetiri, Despre curiozitate, Despre iubirea de arginți, Despre falsa rușine, Despre invidie și ură. De asemenea, și Seneca a scris lucrări de același gen: Despre mânie, Despre binefaceri, Despre liniștea sufletului, Despre tihnă. Un principiu foarte simplu este totdeauna recomandat în acest tip de exerciții: să începem să ne exersăm în lucrurile mai ușoare pentru a dobândi puțin câte puțin deprinderi stabile și solide.

Pentru stoic, a filosofa înseamnă deci a se pregăti să trăiască, adică, să trăiască în mod conștient și liber: conștient, depășind limitele individualității și recunoscându-se ca parte dintr-un cosmos animat de rațiune – liber, renunțând să-și mai dorească ceea ce nu depinde de noi și ne scapă de sub control și atașându-se doar de cele care depind de noi – acțiunea dreaptă, conformă cu rațiunea.

Se înțelege de la sine că o filosofie, precum stoicismul, care necesită vigilență, energie și forță de spirit, consistă esențialmente din exerciții spirituale. Dar, vom fi poate mirați să constatăm că și epicureismul, de obicei considerat drept o filosofie a plăcerii, dă o importanță tot atât de mare ca și stoicismul unor practici precise, care nu sunt nimic altceva decât exerciții spirituale. Aceasta se datorează faptului că, pentru Epicur ca și pentru stoici, filosofia este o terapie: „Singura noastră ocupație ar trebui să fie propria vindecare.” Însă, de această dată, vindecarea constă în a conduce sufletul de la grijile vieții la simpla plăcere de a exista. Nefericirea oamenilor provine din faptul că se tem de lucrurile care nu sunt de temut și își doresc lucruri care nu sunt necesare și care scapă de sub controlul lor. Viața lor se consumă astfel în tumultul temerilor nejustificate și al dorințelor nesatisfăcute. Sunt deci privați de singura plăcere adevărată, plăcerea de a trăi. Iată de ce fizica epicureică eliberează oamenii de temeri, arătând că zeii nu acționează în niciun fel în lume și că moartea, fiind disoluție totală, nu face parte din viață. Etica epicureică eliberează omul de dorințele insațiabile, făcând distincție între dorințele naturale și necesare, dorințele naturale și  nenecesare și dorințele care nu sunt nici naturale, nici necesare. Satisfacerea primelor, renunțarea la cele din urmă și eventual la cele din mijloc vor fi suficiente pentru a asigura absența tumultului și a conduce la fericirea de a exista: „Strigătele cărnii sunt: « să nu-ți fie foame », « să nu-ți fie sete », « să nu-ți fie frig ». Acela care se bucură de această stare precum și de speranța de a o atinge poate rivaliza în fericire cu Zeus însuși”. De unde, acest sentiment de recunoștință, aproape neașteptat, care iluminează ceea ce am putea numi pietate epicureică față de lucruri: „Mulțumesc ție binecuvântată Natură, care ai făcut ca lucrurile necesare să fie ușor de dobândit, iar pe cele ce sunt greu de dobândit le-ai făcut să nu fie necesare.”

Pentru a reuși în vindecarea sufletului, exercițiile spirituale sunt deci necesare. La fel ca și la stoici, se vor asimila maxime sau formulări sumare, la care se va medita, „zi și noapte”, ceea ce, în schimb, va face ca dogmele fundamentale să fie la îndemână. Ca, de exemplu, faimosul tetrapharmakon, remediu cvadruplu: „Zeii nu sunt de temut, moartea este fără riscuri, binele ușor de dobândit, răul ușor de suportat”. Abundența culegerilor de maxime epicureice răspunde aceastei nevoi de exerciții spirituale de meditație. Însă, la fel ca și la stoici, studiul marilor tratate dogmatice ale maeștrilor școlii este, de asemenea, un exercițiu destinat să alimenteze meditația și să impregneze sufletul cu intuiția fundamentală. Studiul fizicii este astfel un exercițiu spiritual deosebit de important: „Trebuie să fim convinși că această cunoaștere a fenomenelor celeste... nu are nici un alt scop decât liniștea sufletului (ataraxia) și dobândirea unei încrederi de neclintit; acesta este de altfel și scopul tuturor celorlalte studii”. Contemplarea lumii fizice și imaginarea infinitului, element capital al fizicii epicureice, provoacă o schimbare totală a manierei de a vedea lucrurile (universul mărginit se dilată la infinit) și o plăcere spirituală de o calitate unică: „Zidurile lumii se deschid și se năruie, văd lucrurile luând naștere în vidul universului... și în fața acestui spectacol, mă trece un frison și-un fel de plăcere divină mă cuprinde, căci prin puterea mea (și anume, aceea a lui Epicur) natura am descoperit cu atâta claritate și toate voalurile care o învăluie, unul câte unul, se retrag.”

Însă, meditația, simplă sau savantă, nu este singurul exercițiu spiritual epicureic. Pentru a vindeca sufletul, nu trebuie să-l pregătim să se încordeze așa cum vor stoicii, ci dimpotrivă trebuie să-l pregătim să se destindă. În loc să ne reprezentăm răul în avans, pentru a fi gata să-l îndurăm, trebuie dimpotrivă să ne detașăm gândirea de viziunea lucrurilor dureroase și să ne fixăm privirea asupra plăcerii. Trebuie să retrăim amintirea plăcerilor trecute și să ne bucurăm de plăcerile prezente, recunoscând că aceste plăceri prezente sunt foarte mari și agreabile. Iar acesta este un exercițiu spiritual bine precizat: nu mai este vorba de vigilența continuă a stoicului, străduindu-se de a fi mereu gata de a-și salva în orice clipă libertatea morală, ci de o alegere deliberată, mereu reînnoită, a destinderii și serenității, precum și de o recunoștință profundă față de natură și viață care, dacă știm să le găsim, ne oferă fără încetare plăcerea și bucuria. La fel, exercițiul spiritual care consistă în a ne strădui să trăim în momentul prezent este foarte diferit la stoici față de epicurei. La cei dintâi, încordarea spiritului, o trezire constantă a conștiinței morale, la cei din urmă, este încă o invitație la destindere și serenitate: grija, care ne face să suferim pentru viitor, ne ascunde valoarea incomparabilă a simplului fapt de a exista: „Nu ne naștem decât o singură dată, de două ori nu se poate; în mod necesar, deci, nu vom trăi veșnic; dar tu, care nu ești sigur nici de ziua de mâine, amâni încă o dată plăcerea pentru ziua de mîine. Și totuși viața se risipește în zadar prin aceste amânări și fiecare dintre noi moare sufocat de griji.” Este faimosul vers al lui Horațiu: carpe diem. (Și-n timp ce noi vorbim, timpul pizmaș se duce. Culege azi, și nu te-ncredința zilei de mâine!) În cele din urmă, la epicurei, plăcerea însăși este un exercițiu spiritual: plăcerea intelectuală a contemplației naturii, gândul la plăcerile trecute și prezente și, în sfârșit, plăcerea prieteniei. Prietenia, în comunitatea epicuree, are și ea exercițiile ei spirituale care sunt îndeplinite într-o atmosferă veselă și destinsă: mărturisirea publică a greșelilor și corectarea fraternă, legate de examenul de conștiință. Însă, în mod deosebit prietenia însăși este într-un fel exercițiul spiritual prin excelență: „Fiecare trebuia să tindă să creeze atmosfera în care înfloresc inimile. Era vorba înainte de toate de a fi fericit, iar afecțiunea reciprocă și încrederea cu care ne sprijineam unul pe celălalt contribuiau mai mult ca orice la fericire.”

Sursa articolului: Exerciții spirituale și filosofia antică de Pierre Hadot © Institutul de Studii Augustiniene, 1993  

Cartea a fost publicată în limba română la Editura Egumenița: https://egumenita.ro/c.php?id=1317

Traducerea fragmentului de mai sus a fost realizată după textul original din limba franceză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului.

Filosofia stoică și mânia

de Greg Sadler

 

Mânia a fost unul dintre principalele subiecte ale studiilor, lucrărilor și practicilor mele filosofice de aproape un deceniu. Motivele care m-au făcut să mă îndrept în această direcție sunt diferite, însă, trebuie să recunosc, există unul în mod deosebit. Încă din copilărie a trebuit să fac față propriilor mele izbucniri de mânie. Studiul celor observate, suținute, cugetate și recomandate de alții în tratarea acestei stări dificile s-a dovedit a fi folositor pentru mine, atunci când am reușit să le pun în practică. Dar, atingerea unei dispoziții cât de cât virtuoase în ceea ce privește mânia rămâne pentru mine „o activitate în desfășurare”.

Când eram la facultate și învățam filosofia la o secție multidisciplinară – ceea ce însemnă că erau destule discuții și dezbateri nu doar între cei care urmau aceeași specializare și aveau aceeași perspectivă, ci și între profesorii de filosofie și cei aflați în pregătire care lucrau și tratau subiectele din puncte de vedere foarte diferite – am descoperit un alt motiv pentru a examina abordările filosofice ale mâniei. Am fost uimit să văd cât de des se iveau mânia și celelalte emoții de ranchiună – și care mai apoi erau exprimate, puse în practică sau chiar (oricât ar părea de implauzibil) negate – nu numai printre colegii mei de facultate, ci chiar și printre profesori.

Știind că și eu am avut probleme cu stăpânirea propriilor emoții mi-am imaginat că, într-un domeniu în care raționalitatea este atât de mult apreciată, iar comportamentul etic și gândirea critică (inclusiv autocritica) erau adoptate în mod curent ca idealuri, ceilalți vor fi mult mai avantajați decât mine în ceea ce privește mânia. Ar fi nevoie de o istorisire lungă și detaliată pentru a relata felul cum am descoperit asta, dar este suficient să spun că presupunerea nu s-a confirmat. Astfel, m-am trezit în fața unui paradox – unul pe care am dorit să-l explorez și să-l înțeleg.

O altă motivație, pentru care mi-am concentrat o porțiune considerabilă a atenției asupra mâniei, a apărut ca urmare a studierii a ceea ce textele filosofice, gânditorii și școlile de gândire aveau de spus despre mânie. Multe din acestea situau în special această stare, dar și alte stări, dorințele și impulsurile în general, într-un cadru filosofic mai larg, concentrându-se pe asigurarea unei înțelegeri complete a naturii umane, a anumitor ființe omenești, a comunității sociale într-un sens larg și a preocupărilor etice.

M-am simțit atras de studiu acestor mult mai cuprinzătoare perspective filosofice, pe de o parte deoarece îmi ofereau posibilitatea de a explora o viziune sofisticată și complexă, iar pe de altă parte deoarece se dovedeau a fi extrem de sugestive și perspicace, deși adesea erau incomplete și nesistematice. Multe dintre lucrările mele de la universitate implicau ceea ce îmi place să numesc în glumă, „o muncă filosofică de detectiv” – prin care încercam să reconstruiesc o perspectivă sistematică prin interpretarea texte filosofice principale. Altfel spus, încercam să pun cap la cap un puzzle în care numai o porțiune din piese erau prezente și pentru care era nevoie să fabric unele dintre piesele lipsă pe baza materialelor disponibile.

Stoicii au apărut cu întârziere pe scena filosofiei grecești antice, formându-se ca școală distinctă în urma multor alte școli importante – fie ele socratice (Academia lui Platon, cinicii, Lyceum-ul lui Aristotel) sau nesocratice (scepticismul lui Pyrrho, Grădina lui Epicur) – care au avut astfel, cel puțin, un avans semnificativ. Dar, aceștia s-au dezvoltat rapid pe cont propriu, constituindu-se într-o școală filosofică distinctă cu contribuții substanțiale la patrimoniul comun. Mai important pentru noi, referitor în mod deosebit la mânie, stoicii au dezvoltat pe baze filosofice ceea ce urma să devină una dintre principalele poziții referitoare la emoții din cultura greco-romană (o poziție care va continua să alimenteze și discuțiile creștine despre mânie de la sfârșitul Antichității și din perioada medievală).

...

Este într-adevăr regretabil că nu avem decât o parte atât de mică din textele vechilor stoici. Imaginați-vă că am fi putut citi lucrările lui Zeno Despre emoții, Etica sa sau chiar Despre datorii – cu toate pierdute, dar despre care se știe că au existat la un moment dat din listele pe care Diogenes Laertes ni le-a furnizat. De asemenea, am putea descoperi discuții utile și relevante în lucrările elevului său, Cleanthes (Despre virtuți, Despre sfârșit, Despre conduită și Despre Prietenie) – cine știe ce informații ne-ar fi putut furniza spre considerație și tratare, de vreme ce nu posedăm decât titlurile? Imaginați-vă ce pasaje interesante am fi putut descoperi în imensul catalog de lucrări ale lui Chrysippus!

Avem într-adevăr unele din doctrinele cheie ale reprezentaților stoicismului mijlociu, precum Panaetius și Posidonius, prin medierea scrierilor lui Cicero care au supraviețuit (precum și câțiva alți scriitori), dar ar fi fost desigur preferabil să posedăm originalele. Cine știe ce intuiții asupra mâniei am fi putut descoperi în textul complet al Elementelor eticii a lui Hiercles sau în celelalte lucrări ale sale? Dat fiind numărul mare de scriitori și învățători stoici din Antichitate, am putea continua pe tema aceasta, care riscă să se transforme într-o litanie sumbră a disparițiilor.

Partea bună este că avem măcar o bună reprezentare a lucrărilor stoicismului târziu – diferite lucrări și scrisori ale lui Seneca, Enchiridion-ul și Discursurile lui Epictet, Meditațiile lui Marcus Aurelius, completate de Discursurile (sau Prelegerile) lui Musonius Rufus – iar acelea cuprind într-adevăr texte substanțiale de literatură filosofică. Printre acestea, suntem foarte norocoși să avem o lucrare de Seneca dedicată în mod deosebit mâniei. Există o serie de convorbiri legate de mânie fie direct, fie implicit, în alte textele ale stoicismului târziu.

Stoicii au trasat o poziție mai degrabă intransigentă, dar coerentă, combătând mânia și considerând-o o pasiune care nu ar putea fi niciodată bună, rațională sau legitimă din punct de vedere moral. Prin aceasta, ei s-au așezat la antipozii culturii comune a antichității, care ocazional glorifica clipele de mânie, iar alte ori le priveau ca pe un semn de virilitate sau de avânt, dar și care se îngrijora de tendințele ei spre excesivitate.

De asemenea, stoicii au sfârșit prin a se distanța de celelalte școli filosofice principale, în special de adepții lui Aristotel (de peripateticieni), de vreme ce însuși Aristotel dezvoltase, cu privire la mânie, o concepție a răului drept – virtutea temperanței (praotes). Epicureii dezvoltaseră, ceea ce ei considerau a fi, o poziție de mijloc între cea aristoteliană, care dădea mult prea multă legitimitate unei stări plină de contradicții și cea a stoicilor, care susțineau că mânia reprezintă sau își are originea într-un eșec moral.

Cicero însuși, cu toate că dezvoltase o poziție eclectică diferită de cea a stoicilor în mai multe puncte, a adoptat totuși poziția stoică referitoare la mânie. Aceasta reprezenta, ceea ce mulți considerau – atunci și probabil că și acum – o poziție extremă, dar stoicii furnizau motive puternice și convingătoare pentru atitudinea adoptată de ei.

Ar trebui, din acest punct de vedere, să spun limpede că propria mea poziție filosofică este una eclectică, asemănătoare cu aceea la care ajunge Cicero. Deși nu sunt un stoic în sens ortodox, mă folosesc pe larg de gândirea stoicilor pentru o serie de subiecte unde consider că doctrina și sistemul lor general este util. În mod particular, referitor la subiectul mâniei, mă distanțez atât de Cicero cât și de stoici și tind mai mult spre poziția aristoteliană despre emoții. Cu toate acestea, consider că ceea ce stoicii au a spune merită să fie luat în considerație – ca o contribuție valoroasă și din anumite puncte de vedere superioară acelor lucruri pe care Aristotel și succesorii săi le-au avut de spus. S-ar putea spune că îi consider nu doar drept utili, ci esențiali, drept parteneri de dialog pe drumul meu în căutarea – și să trăirea – unei perspective filosofice asupra acestei stării mult prea umane.

Gregory Sadler este editorul blogului Stoicism Today. De asemenea, el este președintele și cofondatorul ReasonIO, producătorul serialului O jumătatea de oră cu Hegel, membru al (Slow) Philosophies și membru al Centrului Contemporan de Studii Aristoteliene pentru Etică și Politică.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2016/04/02/stoic-philosophy-and-anger/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.