Profesorul stoic

Rămâneți stoic, domnule profesor!

de Mark Harding

 

Sursa folografiei aici.

„Numai cei educați sunt liberi.” – Epictet

Ar fi considerat oare Epictet un educator modern drept o persoană educată? Dacă îi înțeleg corect învățăturile, semnul distinctiv al unei persoane educate este cunoașterea diferenței dintre ceea ce este și ceea ce nu este sub controlul nostru. Ar fi util, deci, pentru educatori să învețe această diferență și să o aplice în viața lor profesională pentru a avea relații mai propice cu elevii, pentru a preda mai eficient și a preveni propria uzură psihologică. Pe scurt, educatorii trebuie să fie pesimiști raționali și să se aștepte ca lucrurile să meargă mai mult prost decât bine.

Ca să mă aventurez puțin, cred că Epictet l-ar fi privit cu un scepticism blând pe profesorul contemporan, bine intenționat și bun la suflet care se așteaptă să schimbe viețile celorlalți și să fie eroul hollywoodian care îi conduce pe elevii recalcitranți spre o înțelegere nouă și altruistă a adevărului, frumosului și justiției. Când mă gândesc la acest tip de profesor, în mod straniu, îmi amintesc de momentul când am făcut cunoștință cu punctul de vedere budist despre poftele egoiste, descrise drept „dorința ca lucrurile să fie altfel decât sunt”, sau ceva pe aproape. Asta sună foarte stoic. Și sună a ceva pe care educatorii ar trebui să-l pună la suflet. Ei vor avea de-a face cu persoane egoiste, leneșe, oportuniste și, desigur, cu oameni pur și simplu stupizi printre elevii, colegii sau șefiilor lor. Dacă preferați, puteți crede că asta se va schimba, dar, nu se va schimba.

Experiența mea recentă mă face să cred că elevii de liceu se împart în două mari grupuri: narcisiștii (sau „copiii lui Nero”) și nevroticii. Un profesor se așteaptă din ce în ce mai puțin să vadă elevi care nu sunt victime ale cultului celebrității, care își evaluează în mod realistic propriile capacități și, cel mai important, au părinți sau tutori care îi iubesc necondiționat. Narcisiștii cred că sunt foarte importanți; nevroticii se cred veșnic sub amenințare. Uneori copilul narcisist al lui Nero apare sub ținuta unui copil de bani gata, alteori în ținută hip-hop, dar oricum constant în atitudinea sa: lumea trebuie să-i recunoască genialitatea (și de obicei e un „el”). Nevroticul se îmbracă fără pretenții și monoton, simte întotdeauna că nu corespunde și evită responsabilitățile – nu fără motiv, dar temător. Oricare dintre profesorii care nu se simt încă epuizați (și aceștia devin tot mai puțini) are o serie de răspunsuri posibile pentru aceste două categorii, dar, în general, răspunsul automat în fața narcisistului este enervarea și indignarea; în fața nevroticului, exasperarea.

Care ar fi însă răspunsul stoic conștient cel mai potrivit după reflexul automat? Marcus Aurelius credea că oamenii se poartă rău pentru că nu știu cum să se poarte bine. Nu cred că stoicismul modern poate accepta poziția sa, având în vedere descoperirile psihologiei moderne despre tulburările de personalitate. Totuși, cred în continuare că un profesor trebuie să se comporte ca și cum ar fi adevărat. Chiar și atunci când elevul e agresiv, brutal și manipulator, profesorul trebuie să-și mențină calmul din considerație pentru propria demnitate. După mulți ani de experiență în învățământ, am ajuns să cred că foarte puține trec prin scutul de apărare al unui comportament atent și principial, dar admit în același timp că de multe ori, în trecut, nu am reușit să-mi păstrez starea de spirit neschimbată și că, din când în când, mi se întâmplă la fel și în prezent. Narcisistul știe că le face rău celorlalți; nevroticul știe că își face rău lui însuși. Profesorul stoic știe că nu poate schimba felul de a gândi al niciunuia dintre ei. Același profesor stoic știe că poate să aleagă să dea dovadă de curaj și hotărâre în fața narcisistului și de înțelegere și compasiune în fața nevroticului, iar prin purtarea sa să arate că este posibilă o alternativă, cu toate că realizează că cel mai probabil nu va conta pentru nimeni. Punctul crucial este că profesorul poate să aleagă cum să se comporte, chiar cu riscul de a fi luat drept un idiot. Acesta ar putea fi prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a trăi corect.

Astfel sunt interacțiunile individuale cu cele două tipuri de elevi. Cum e însă cu grupuri întregi? Remarcile lui Marcus Aurelius despre tipurile de oameni pe care se așteaptă să le întâlnească în cursul unei zile sunt tipice pentru experiențele oricui, dar pentru profesorul de liceu întâlnirea ia forma a 30 de adolescenți, de câteva ori pe zi. Aceștia au fost îndoctrinați să privească educația ca pe un drept și, prin urmare, nu au nevoie de recunoștință. Au fost făcuți să creadă că oricare ar fi emoțiile pe care le simt, acestea ar trebui exprimate, așadar nu au nevoie de autocontrol. Devorați de comunicarea electronică constantă dintre ei, nu au nevoie deci de discreție. În acest context, profesorul devine un babysitter costisitor sau un animator ieftin. Asemenea moderatorului unui talk-show de prima mână, profesorul trebuie să se asigure că elevii avansează de la o formă de cultură generală către o altă formă efemeră, plină de culori, sunete și râsete menite să atenueze suferința procesului real de învățare. El trebuie să se asigure că prezentările powerpoint sunt atrăgătoare și sunt întrerupte frevent de videoclipuri cu animăluțe care fac ce fac animăluțele de obicei. Iar atunci când magia curcubeului și a atracțiilor se duce, el trebuie să devină babysitter și să se asigure că nimeni nu pățește ceva și că nu se comit abateri, căci amenințarea răspunderii guvernează administrarea curentă a clasei. Mulți dintre noi au început cariera de profesor cu idealuri înalte; mulți au părăsit-o triști și cinici. Nu trebuie să fie așa. Avem de-a face cu oameni și adesea, în vremurile noastre, cu ființe umane suferinde. Mai exact, avem de-a face cu copii cu capu-n nori, care se gândesc numai la ce se vorbește pe rețelele de socializare, copii crescuți cu tehnologia touchscreen. Jobul nostru e similar cu măturatul frunzelor atunci când suflă vântul cu putere. Dar ce altceva se poate face? Dacă frunzele se împrăștie în timp ce lucrăm, până la urmă asta e treaba lor. Dezamăgirea sau frustrarea noastră e irelevantă.

Din frustrare, unii dintre noi se duc și se plâng la conducătorii instituțiilor, directorii școlilor sau la șefii de catedră. Nu cred că asta rezolvă ceva. Directorul unei școli are unul dintre cele mai ingrate posturi din întregul sistem de învățământ. Acesta rămâne prins între șefii politici și realitatea din școală, însărcinat să fie eficient în administrarea excelenței academice, să îndeplinească obiectivele trasate de cei ce urzesc politica în prezent, indiferent cine sunt aceștia, și să aplice teoria educațională la modă, indiferent care e aceasta și cât e de temeinică. În învățământ, de-a lungul ultimei generații, moda a oscilat între tradiționalism și progresism, între selecționarea elevilor după capacități și permiterea accesului liber pentru toți elevi, între permisivitate și autoritarism. Care altă instituție majoră s-ar răzgândi tot atât de frecvent ca și instituțiile din învățământ, cu atât de puține dovezi care să sprijine schimbarea și cu atât de puține resurse pentru a-i permite succesul? Singura concluzie rezonabilă după toate acestea este evidentă: școlile sunt la bază instituții politice cu scopuri în primul rând politice, impuse de ciclul alegerilor. Ca atare, școlile vor fi ținta nemulțumirilor, invidiilor meschine, proiectelor experimentale personale, visurilor fanteziste de perfectă echitate și justiție socială, cererii de oameni calificați și, mai ales, punctul de plecare pentru carieriști care vor să scape din școală cât mai repede. (Unii dintre noi aveau obiceiul să numească acest fel de a învăța „oriunde dar nu în școală”).

Am auzit mulți profesori plângându-se la director de anumiți elevi la modul „nu are ce căuta aici”. În cazurile bune, asta vrea să însemne „m-am săturat să tot încerc să le explic, nu mai pot”. În cazurile negative, asta înseamnă „sunt prea indolent pentru a încerca să lucrez cu ei; repartizați-mi alți elevi”. Ar fi nemaipomenit dacă fiecare clasă ar fi fost plină de elevi care, fără excepție, își aduc cărțile, își fac temele la timp și sunt profund interesați de mormăielile înțeleptului din fața clasei. În același fel, lumea ar fi fost un loc minunat dacă spitalele ar fi fost pline de oameni sănătoși. Oricum, directorul îi răspunde profesorului că aceasta este școala unde părinții vor să învețe copiii lor, că administrația îi sprijină în alegerile lor și că elevii au dreptul să fie acolo. Un profesor care alege să se plângă sau se supără din acest motiv este tot atât de rezonabil ca cineva care se enervează din cauza stării vremii. Toți elevii fac parte din viața profesională a educatorului – părinții lor își plătesc taxele – așa că termină cu văicăreala și treci la treabă. Poate că Epictet are să ne dea sfatul ce mai potrivit: „folosește-te cât mai bine de cele ce sunt în puterea ta și acceptă restul așa cum se întâmplă”.

Iar cele ce sunt în puterea noastră nu sunt puține. Avem educația primită, care ar trebui să ne ofere o perspectivă largă – psihologică, istorică și educațională – asupra experiențelor noastre de zi cu zi și care ar trebui să ne ajute să abordăm lucrurile cu detașare. Desigur nu e ușor, dar de ce s-ar aștepta cineva să fie?

Mark Harding predă în cadrul programului Advanced Placement* la York Memorial Collegiate Institute (Toronto, Ontario, Canada). Acesta a fost, de asemenea, profesor la York University (Toronto) și la Simon Fraser University (Burnaby, British Columbia). În prezent, predă cursuri de engleză, psihologie și seminarul noului program College Board AP Capstone Diploma.

* Advanced Placement (AP) este un program în Statele Unite și Canada, creat de College Board, care oferă elevilor de liceu programe și testări la nivel universitar 

Sursa articolului:  
http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/12/28/the-stoic-teacher-by-mark-harding/

Traducerea realizată de ForumStoic după textul original din limba engleză. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

 

Explicații la filosofia lui Epictet despre dragoste și prietenie: un paradox stoic

de Greg Sadler

Practic de fiecare dată când am predat filosofia stoică – fie la Cursul de Filosofie Antică sau mai adesea la Cursul de Etică ori de Introducere în Filosofia Antică – printre alte texte, am solicitat studenților lectura Enchiridion-ului lui Epictet, „Manualul” său – o selecție de pasaje alcătuită după o serie mai lungă de Discursuri – în speranța că este o mostră mai mult sau mai puțin reprezentativă a învățăturilor orale ale lui Epictet, înregistrate de unul dintre elevii și prietenii săi. Invariabil, probabil pentru că apare devreme în text și astfel atrage privirea cititorului înainte să-și piardă concentrarea, secțiunea a treia le captează atenția sau cel puțin ultimul rând din secțiune.

În ceea ce privește obiectele pe care le dorești, fie că sunt folositoare, fie că îți plac, amintește-ți care este natura lor obișnuită, începând cu cele mai neînsemnate dintre ele. Astfel, de exemplu, dacă îți place o cupă de ceramică mai deosebită amintește-ți că ceea ce îți place este, prin natura ei, doar o cupă de ceramică. După aceea, dacă se va sparge, nu vei fi supărat. Iar când îți îmbrățișezi copilul, sau soția, conștientizează că cel pe care îl îmbrățișezi este un om și astfel nu vei fi tulburat dacă vreunul dintre ei moare.

Pentru mulți – inclusiv pentru mine – acesta pare un punct de vedere mult prea aspru, de o consecvență rigidă, oricum cumva exagerat și neiertător de aspru. Aici este momentul, cred, unde mulți oameni, indignați, trag concluzia că stoicismul nu este sigur pentru ei. Dacă acesta înseamnă să renunți la afecțiunea care tu consideri că ar trebui să existe în cadrul unei familii, între soț și soție, sau părinte și copil, atunci probabil că viața deplin rațională, netulburată și perfect liberă, pe care stoicismul o propune se câștigă la un preț mult prea ridicat.

Poziția reală a lui Epictet este caricaturizată în ultimul rând al acelei secțiuni – sau mai degrabă în concluzia noastră despre acesta – însă nu putem să ne dăm seama de asta decât parcurgând Discursurile, mai degrabă decât încercând clarificarea pasajului printr-un altul ales din Enchiridion. Acest fapt ne spune ceva important despre ceea ce a fost considerat drept cel mai important de comunicat, de avut la îndemână, de ținut minte, de meditat – despre selecțiile ce au fost incluse în textul mai scurt și mult mai răspândit.

Însă, după cum se dovedește, Epictet crede într-adevăr în mod foarte clar că afecțiunea pentru partenerul de viață, copii, chiar pentru prieteni și țară, este o componentă a vieții stoice complete – atât ca parte a idealului unei vieți morale în acord cu cerințele naturii cât și ca pe ceva adecvat rolurilor (personajelor) noastre în viață precum și a îndatoririlor și sarcinilor în legătură cu acestea.

Mai întâi, însă, să luăm în considerație partea din înțelepciunea sa referitoare la costuri, alegeri, angajamente și căile cele mai bune de a înțelege și de a ne rândui viețile:

Pentru un animal rațional este intolerabil doar ceea ce este irațional; iar tot ceea ce este rațional este tolerabil... Pe scurt, dacă cercetăm vom descoperi că omul ca animal nu suferă de nimic altceva mai mult decât de ceea ce este irațional; și, dimpotrivă, nu este atras de nimic altceva decât de ceea ce este rațional.

Însă raționalul și iraționalul înseamnă lucruri diferite pentru persoane diferite, la fel precum binele și răul sau ceea ce este benefic și ceea ce nu este benefic... Pentru a putea stabili raționalul și iraționalul ne folosim nu numai de lucrurile exterioare, ci și, de asemenea, de ceea ce considerăm că este potrivit pentru fiecare dintre noi în parte. Căci unuia i se va părea conform cu rațiunea să se ocupe de oala de noapte a stăpânului său, gândindu-se doar că dacă nu o face va fi biciuit și nu va primi de mâncare; și că dacă se va ocupa de oala de noapte nu va suferi nimic anevoios sau dezagreabil. Dar altuia nu numai că i se va părea intolerabil să se ocupe de oala de noapte, ci, de asemenea, i se va părea intolerabil să permită altcuiva să-i facă acest serviciu.

Și atunci, când mă întrebi dacă trebuie sau nu să te ocupi de oala de noapte a altcuiva, îți voi răspunde că a primi mâncare este mai important decât a nu primi și că a fi pedepsit este o rușine mai mare decât a nu fi pedepsit; așadar, dacă îți măsori interesul după aceste lucruri, atunci du-te și ocupă-te de oala de noapte. „Dar asta”, spui tu, „nu ar fi demn de mine”. În cazul acesta, tu ești cel care trebuie să iei asta în considerație, nu eu; căci tu te cunoști pe tine însuți, cât te apreciezi și la ce preț te vinzi; căci oamenii se vând la prețuri diferite.

Așadar, ar putea argumenta cineva, prețul fericirii, costul utilizării facultății sau facultăților mele raționale pentru dezvoltarea progresivă a propriei personalități, a modului de viață, a situației materiale și relațiilor personale în acord cu rațiunea, – pentru că niciunul dintre noi nu începe prin a fi cu totul rațional – este renunțarea la toate sentimentele firești de afecțiune pe care am ajuns să le am.

Există, desigur, această percepție comună a stoicismului, care interpretează această filosofie, acest mod expres de existență, în acest sens. Stoicul, astfel imaginat, renunță în mod efectiv la dorințele și aversiunile sale, la teamă și speranță, dragoste și ură, renunță la datoriile sale sociale sau chiar familiale.

Dar, este oare posibil ca aceasta să fie adevărata viață fericită, mai rațională, viața cea mai desăvârșită pe care o pot trăi oamenii? În ceea ce-l privește, Epictet nu crede asta. De fapt, el discută pe larg subiectul afecțiunii familiale (philostorgia) într-unul dintre discursurile sale, care ar putea fi catalogat drept „dojenitor”. Unul dintre oamenii care veniseră să-i ceară sfatul mărturisește:

În ultima vreme, sufăr mult din cauza copiilor; când fata mea cea mică a fost bolnavă, și se presupunea că e grav bolnavă, nu suportam să stau cu ea și ieșeam din casă până venea cineva să-mi spună că și-a revenit.

Drept răspuns, Epictet îl întreabă:

Și crezi că ai făcut bine?

La care, tatăl încearcă să se scuze spunând că a acționat în mod firesc, iar Epictet adaugă:

Convinge-mă deci că ai acționat în mod firesc și te voi convinge că orice se întâmplă după fire e normal să se întâmple așa.

Tatăl încearcă o altă metodă și spune că toți părinții se comportă la fel, la care Epictet răspunde:

Nu am să neg asta: însă, problema este dacă un astfel de comportament este normal; iar dacă acest comportament este normal va trebui să spunem, de asemenea, că tumorile sunt bune pentru corp, pentru că se întâmplă; și, în general, va trebui să admitem că a face rău este firesc pentru că aproape toți sau cel puțin marea majoritate dintre noi fac rău.

Aici apar mai multe sensuri ale cuvântului „firesc (natural)”. Pentru tatăl fetei „firesc” înseamnă ceea ce majoritatea oamenilor – buni sau răi – tind să facă. De asemenea, se poate vorbi în acest caz de afecțiune naturală, grijă sau teamă față de, sau pentru, propriul copil. Apoi, avem sensul de „firesc (natural)” drept ceea ce ar trebui să fie făcut, ce ar fi cel mai uman, mai rațional, ce ar reprezenta sau conduce spre dezvoltarea deplină a unei persoane.

Epictet îl conduce pe acel om prin întrebări și răspunsuri în forma unui dialog spre punctul unde acesta sesizează soluția:

Ți se pare că afecțiunea pentru cei din familia ta este conformă cu natura și bună?

Această afecțiune fiind firescă și bună, atunci ce crezi despre un lucru conform cu rațiunea, nu este de asemenea bun?

Pe urmă, ce este rațional poate oare să fie în contradicție cu afecțiunea?

Exact, pentru că dacă ar fi fost, atunci când una dintre contradicții este conformă cu rațiunea, atunci în mod obligatoriu o alta este contrară rațiunii. Nu-i așa?

Prin urmare, tot ceea ce vom descoperi ca fiind în același timp plin de afecțiune și, de asemenea, conform cu rațiunea, îl vom declara încrezători ca fiind normal și bun.

Și atunci, a pleca de lângă un copil bolnav nu este rezonabil și presupun că nu vei spune că este...

Această concluzie în sine este o realizare importantă. Lipsa de afecțiune, această afecțiune pe care, chiar dacă nu o simțim, ar trebui să o arătăm și se așteptă să o arătăm... așadar, această lipsa de afecțiune înseamnă de fapt o îndepărtare de calea stoică.

Apoi Epictet continuă cu întrebările. Vrea să afle dacă fapta tatălui este conformă cu afecțiunea datorată fiicei sale, acest atașament emoțional care îl face vulnerabil tocmai din cauza vulnerabilității persoanei iubite.

Ai făcut deci bine, având atâta afecțiune pentru copilul tău, să fugi afară și să îl părăsești; și mama nu avea nicio afecțiune pentru copil?

Ar fi trebuit deci ca și mama să o părăsească sau nu?

Tot așa și doica, nu o iubește pe fată? Ar fi trebuit deci ca și ea să o părăsească?

Pedagogul, nu o iubește pe fată? Ar fi trebuit deci ca și el să o părăsească? Și astfel ar fi trebuit ca fata să fie lăsată singură și fără ajutor din prea multa afecțiune a părinților și a celor din jurul ei sau ar fi trebuit să moară în mâinile celor care nici nu au iubit-o nici nu le pasă de ea?

Prin urmare, este nedrept și lipsit de înțelepciune să nu permiți celor care au aceeași afecțiune ca și tine să facă ceea ce tu consideri firesc pentru tine ca urmare a afecțiunii tale. Este absurd. Dacă ai fi fost bolnav, ți-ai fi dorit ca rudele tale să dea dovadă de atâta afecțiune, încât cu toții, copii și soție, să te lase singur și abandonat?

Și ți-ai dori să fii iubit așa de mult de ai tăi încât din cauza afecțiunii lor excesive să fii întotdeauna lăsat singur atunci când ești bolnav? Sau pentru acest motiv te-ai ruga mai degrabă, dacă ar fi fost posibil, să fii iubit și abandonat de dușmanii tăi? Iar dacă așa stau lucrurile, atunci rezultă că purtarea ta nu a fost deloc un act de afecțiune.

Toate acestea subliniază un punct esențial peste care am trecut repede mai sus. Dacă nu este corect – cel puțin în cazul lui Epictet – să spunem că stoicii priveau orice emoție sau orice sentiment ca pe ceva rău, ar fi în egală măsură incorect, sau poate chiar și mai nepotrivit, să trecem în extrema opusă și să susținem că toate emoțiile și afectivitatea sunt prin urmare bune.

Este necesară o măsură, un criteriu sau o metodă de apreciere și evaluare – care se distinge prin capacitatea de a vedea ce presupune a fi în conformitate cu natura – și Epictet aduce în discuție această preocupare însă netemeinic și departe de a-și da seama de iraționalitatea propriilor emoții, sau și mai precis a răspunsului său, ce face cu și plecând de la emoțiile sale.

Aceasta este departe de a fi o discuție singulară sau izolată și Epictet ridică și explorează subiecte similare, în legătură cu afecțiunea, familia sau altele asemenea – într-un mod care demonstrează o atitudine mult mai favorabilă față de astfel de legături decât ar părea să sugereze primul pasaj – în multe alte părți ale Discursurilor.

Să luăm din nou în considerație ultimul rând din secțiunea a treia:

Când îți îmbrățișezi copilul, sau soția, conștientizează că cel pe care îl îmbrățișezi este un om și astfel nu vei fi tulburat dacă vreunul dintre ei moare.

Epictet nu ne spune: păstrează distanța față de soția ta, copilul tău – sau prin extensie părintele tău, prieteni, membrii familiei, colegi, iubita, partenera sau chiar față de animalul tău de companie.

El nu ne sfătuiește să dăm dovadă de o prudență rece, considerând afecțiunea ca pe o afacere proastă și prin urmare niciodată reală, niciodată prezentă în relația cu celălalt, unindu-ne.

El accentuează că nu ar trebui să ne imaginăm lucrurile - și de asemenea oamenii – ca fiind altfel decât sunt, chiar dacă această fantezie ne ajută să înlăturăm conștiința faptului că am putea fi lipsiți de toate acestea în orice clipă și de anxietatea pe care această conștientizare o poate produce sau revela. Ar trebui să privim realitatea în față, dar de asemenea ar trebui în același timp să-i privim în față și pe cei pe care îi iubim, pe cât posibil cu dragoste sau cel puțin cu afecțiune – să ne uităm la ei ca oameni, așa cum oamenii trebuie să se uite la oameni.

Gregory Sadler este profesor de filosofie, lector, instructor de etică și consilier filosofic. De asemenea, acesta conduce Institutul de Științe Sociale și Umaniste de la Centrul Global de Studii Avansate și este președintele și cofondatorul ReasonIO, o compania dedicată punerii în practică a filosofiei. El produce videoclipuri populare pe YouTube despre filosofie iar principalul său canal academic a depășit recent 24 000 de abonați și 2,3 milioane de vizualizari.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/12/12/explaining-epictetus-on-love-and-friendships-a-stoic-paradox-by-greg-sadler/

Acest articol a fost inițial publicat pe Orexis Dianoētikē, blogul principal al drului. Sadler. 

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.

 

Mânia și emoțiile premergătoare

de Leonidas Konstantakos

Pentru Seneca, numai înțelegând ceea ce este mânia o putem evita sau găsi o terapie potrivită. Asta înseamnă că mânia poate fi într-adevăr evitată. În Despre mânie, Seneca propune un punct de vedere cognitiv stoic asupra mâniei care consistă dintr-o serie de pași mentali și fizici sau însușiri necesare pentru încadrarea în definiție. Aspectele cognitive care definesc emoția sunt sub controlul nostru. Mânia, pentru Seneca (și punctul său de vedere este reprezentativ pentru ortodoxia stoică) este un fel de dorință – dorința de a se răzbuna pentru o nedreptate (percepută). Mai mult, mânia implică diferite fenomene mentale și fizice (phantasiai, impresii în limbajul stoic) și credințe sau judecăți despre aceste fenomene. Să începem deci cu definiția pentru pathe, emoții, așa cum reiese din tradiția filosofică a lui Seneca.

Al treilea scolarh al Porticului, Chrysippos sistematizase următoarele criterii ce trebuie îndeplinite pentru ca o formă de judecată de acest fel să fie considerată drept emoție, pathos: 1) trebuie să afirme că ceva este bun sau rău; 2) trebuie să fie formată recent; 3) trebuie să fie falsă; 4) stârnește un impuls excesiv (Gould, 191). Aici impulsul excesiv înseamnă că este irațională – excesivă și nesupusă dictatelor rațiunii (1). Conform acestui criteriu, când suntem sub stăpânirea unei tulburări sufletești mai întâi avem impresia, ca să spun așa, că am recepționat un pumn în figură. Este posibil să experimentăm răspunsuri psihosomatice (apariția rapidă de sentimente intense, accelerarea pulsului, etc.) datorite impresiei inițiale care este involuntară: percepția senzorială a loviturii și răspunsurile care survin în corp. Ceea ce se întâmplă mai apoi în cazul mâniei este acceptarea impresiei ca aceasta reprezintă o insultă nemeritată (2) și că este firesc să căutăm răzbunarea pentru răul astfel perceput. Aceasta conduce (dar nu este încă) la mânie. Mânia se manifestă atunci când aceste judecăți nu se mai supun rațiunii – adică, atunci când ele incită impulsuri excesive care nu mai pot fi controlate. Conform definiției stoice mânia este întotdeauna excesivă și dăunătoare.

Este util să facem apel la Seneca pentru că asta ne permite să conștientizăm emoțiile premergătoare care ne conduc la judecăți false și la mânie, dacă sunt lăsate să scape de sub control. Seneca descrie pașii către mânie în Cartea a doua. Prima parte a unei emoții, sau emoția premergătoare, este ceea ce mai târziu a ajuns să fie privită de creștinii alexandrini drept propatheiai. Acestea sunt răspunsuri psihosomatice involuntare care nu sunt sub controlul nostru. Referitor la mânie, această phantasia inițială este, la Seneca, doar „primul șoc mental produs de impresia unei jigniri”. Emoția premergătoare, impresia (nu judecata) că ni s-a făcut rău, nu este mânie deoarece nu antrenează încă de la sine judecățile ulterioare. Rațiunea nu le poate depăși, deși Seneca sugerează că „probabil forța lor poate fi diminuată dacă ne obișnuim cu ele și ne veghem constant”. Probabil că nu ne putem abține să considerăm unele lucruri drept groaznice (de exemplu, violența fizică) iar altele drept bune (de exemplu, răzbunarea), dar în calitate de agenți raționali putem decide dacă să admitem sau nu aceste reprezentări. În termeni moderni, abordarea lui Seneca ne permite să realizăm că sentimentul de mânie ne încearcă fără ca să fi trăit în mod necesar starea de mânie. Înțelegând răspunsurile noastre psihosomatice involuntare și înțelegând că nu este în mod necesar o situație în care am fost insultați, sau cel puțin că nu este cazul potrivit pentru răzbunare, nu e nevoie să trăim aceste emoții destructive și negative (3). Confundăm adesea aceste răspunsuri inițiale cu emoțiile și credem că trebuie, sau că este potrivit, să acționăm într-un anumită manieră.

Un exemplu elocvent poate fi împrumutat dintr-o istorie psihologică populară, James și ursul, pentru a facilita înțelegerea conceptului stoic de propatheiai. Dacă lui James i s-ar cere să explice cum se simte când este îndrăgostit, el ar face o descriere a răspunsurilor sale psihosomatice: ți se înmoaie picioarele, începe să-ți tremure mâinile, te ia amețeala, te faci alb la față, ți se blochează mintea, etc. Iar dacă lui James i s-ar cere să explice cum se simte când este îngrozit lista cu reacțiile sale psihosomatice ar putea fi identică, sau s-ar suprapune în mod semnificativ. Dar atunci când James plimbându-se prin pădure se trezește în mod neașteptat față în față cu un urs furios nu este nicio îndoială pe care dintre aceste emoții precedente o trăiește în ciuda similarităților trăirilor. Judecățile referitoare la aceste impresii (respectiv că a fi schilodit de un urs este o nenorocire și că este normal să fii îngrozit) sunt cele care conduc la starea de groază (4). Impresia inițială în fața ursului furios și răspunsurile psihosomatice care o însoțesc sunt involuntare, dar judecățile care conduc la acea emoție nu sunt. În mod similar, atunci când Seneca se confruntă cu o impresie supărătoare (o insultă, o calomnie sau, pentru a păstra expresia, un pumn în figură) acesta are sentimente de mânie (care sunt inevitabile) și totuși înțelege că aceste sentimente nu sunt încă mânia. Poate să cugete că nu se întâmplă nimic (datorită axiologiei sale stoice) și nu trebuie mai apoi să depășească credința că răzbunarea este justificată. De asemenea, nu e nicio șansă ca aceste judecăți să fie aplicate cu excesivitate sau să nu se supună rațiunii și prin urmare Seneca nu va simți pathos-ul mâniei. Modelul stoic este folositor și plauzibil pentru oricine este amenințat de a deveni mânios și poate asigura o terapie emoțională pentru aceia care nu acceptă adiaphora – doctrina axiologică stoică referitoare la indiferența în fața lucrurilor exterioare (5).

Bibliografie

Gould, J. (1970). Filosofia lui Chrysippos. Albany: State University of New York Press.

Seneca. Despre mânie.

Note

(1) În ciuda accentului pus în ultimii ani pe explicația stoică a emoției este important să notăm că persoana care suferă nu este vindecată atunci când emoția trece fie datorită timpului (2) fie pentru că nu mai este excesivă (4). Persoana care suferă poate încă să creadă în mod eronat în existența binelui sau a răului, în prezent sau în perspectivă, și aceasta este eroarea fundamentală, mai degrabă decât orice rău pe care emoția poate să-l cauzeze. Mai mult, persoana care suferă poate avea convingerea falsă că este normal să fie entuziasmată, supărată sau întristată. Aceste false convingeri, precum și extirparea lor, sunt problemele fundamentale. Stoicii susțin că tocmai acesta este momentul pentru terapia lor cognitivă – după ce impulsul a fost redus de la stadiul de emoție la cel de simplă convingere falsă, referitoare la prezența sau perspectivă binelui sau răului, și după judecata privitoare la corectitudinea emoției.

(2) Prin „insultă” înțeleg să consider aici o atingere, ceva rău care s-a întâmplat. Aceasta este prima dintre convingerile false din punct de vedere stoic. Conform axiologiei stoice (unde numai viciul propriu al persoanei care acționează este răul prezent), aceasta este o judecată greșită.

(3) Sau oricare dintre pathe, care prin definiție implică o credință falsă.

(4) Cele două nu trebuie să coincidă, de exemplu, pădurarul poate avea credința (falsă) că a fi schilodit de un urs este o nenorocire, dar poate să nu aibă mai apoi credința (falsă) că este momentul potrivit să fie îngrozit.

(5) Și anume, aceia care cred că nu este cazul, că nu se află în prezența niciunui rău – sau și mai simplu, aceia care cred, de exemplu, că a încasa o lovitură este un rău prezent. Ei cred asta dar realizează că nu e cazul, că nu trebuie să acționeze într-o anumită manieră (să caute răzbunarea). Mai mult, cei care nu sunt stoici pot accepta că emoțiile preliminare nu sunt încă mânia și conduc la pathos-ul mâniei numai dacă acceptă impresiile. 

Leonidas Konstantakos a devenit profesor de „educație specială” după stagiul militar; el este titular al unui master în arte liberale de la Florida International University, la care se adaugă filosofia ca preocupare în timpul liber.

Sursa articolului: http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/12/15/anger-and-pre-emotions-by-leonidas-konstantakos/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.