Scrisori către Lucilius – Scrisoarea a V-a

Despre ostentație și adevărata filosofie. Despre teamă și speranță.

de Lucius Annaeus Seneca

Sunt de acord cu tine și mă bucur că lași totul pentru a te dedica cu încăpățânare studiului și te străduiești, zi de zi, să devii un om mai bun. Te sfătuiesc să continui în felul acesta, mai mult, te implor. Vezi însă să nu faci precum cei ce sunt interesați nu atât să progreseze în înțelepciune, cât să atragă atenția asupra lor. Nimic din felul cum arăți și cum te porți să nu ducă la comentarii nedorite. Să nu afișezi o ținută respingătoare, cu părul în dezordine și barba neîngrijită, să nu declari război lucrurilor scumpe sau să te culci pur și simplu pe jos, în fine, să nu cauți să-ți faci un nume pe căile cele mai nefirești. Să fugi de toate acestea! Titlul de filosof, oricât de modest l-am purta, este și așa foarte puțin popular. Gândește-te atunci ce s-ar întâmpla dacă obiceiurile noastre ne-ar separa și mai mult de restul oamenilor. În sinea noastră să fim cu totul deosebiți, în exterior, însă, să fim ca toată lumea. Să nu purtăm haine dichisite, dar nici haine ponosite; să nu posedăm argintărie sau obiecte lucrate în aur, dar nici să nu credem că lipsa lor e o dovadă de cumpătare. Să avem o conduită mai bună decât aceea a mulțimii, dar nu contrară. Altminteri, îi vom îndepărta și ni-i vom înstrăina chiar pe cei pe care pretindem că vrem să îi îndreptăm. Mai mult, îi vom face pe cei ce ne admiră să nu ne mai imite deloc, de teamă că vor trebuie să ne imite în toate. Filosofia are ca principiu și stindard fraternitatea și iubirea de semeni. Dacă ne separăm de ceilalți oameni, contrazicem această deviză. Trebuie, deci, să avem grijă ca mijloacele prin care dorim să stârnim admirația pentru filosofie să nu fie absurde sau detestabile. Scopul nostru, după cum știi, este acela de a trăi conform naturii; or, este împotriva naturii să ne chinuim singuri trupul, să ne fie groază de cele mai elementare reguli de igienă, să fim murdari sau să preferăm mâncăruri, nu doar de proastă calitate, ci chiar respingătoare la vedere și la gust. La fel cum delicatesele sunt un semn de lux, tot astfel fuga de plăcerile obișnuite și puțin costisitoare ale mesei este un semn de nesăbuință. Filosofia ne îndeamnă la moderație, nu la penitență, iar moderația nu exclude un oarecare fast. Acesta este punctul de mijloc unde ar trebui să ne oprim: între virtutea perfectă și obiceiurile cetății, astfel încât toți oamenii privindu-ne cu admirație, să ne înțeleagă și să se regăsescă în noi. „Și atunci, nu-i nici o diferență între noi și lume?” Ba da, și încă una mare. Cei ce ne vor privi de aproape o vor remarca numaidecât și poftind în vizită la noi acasă, vor admira mai degrabă pe stăpânul ei decât lucrurile din interior. Căci omul ales se folosește de un tacâm obișnuit ca de argintărie și de argentărie ca de un tacâm obișnuit. Neputința de a suporta bogăția* este o dovadă de slăbiciune sufletească.

În plus, aș vrea să-ți împărtășesc ideea pe care am reținut-o astăzi citindu-l pe Hecaton, unul dintre ai noștri**. El spune că stingerea dorințelor ne lecuiește și de frică. „Încetează frica, zice el, dacă încetează speranța.” Mă întrebi ce au în comun două lucruri atât de opuse? Ei bine, au, dragul meu Lucilius; deși în aparență par a fi în contradicție, în realitate sunt strâns legate. La fel cum același lanț îl leagă pe paznic de prizonierul său, tot astfel frica și speranța, atât de diferite în aparență, merg una după cealaltă: întâi speranța și apoi frica. Și nu mă miră că este așa, amândouă fiind vlăstarele incertitudinii, amândouă în așteptare, preocupate de ce se va întâmpla. Amândouă se nasc din neputința de a accepta prezentul și transferul gândurilor departe în viitor. Astfel, prevederea, unul dintre cele mai de preț bunuri ale omului, se preschimbă în rău. Animalele pământului fug atunci când văd pericolul și de-îndată ce pericolul este îndepărtat sunt lipsite de griji; noi, oamenii, ne temem pentru cele ce nu sunt, dar și pentru cele ce au fost. Și astfel, multe din binecuvântările noastre ajung să ne otrăvească viața; căci memoria ne readuce în minte frica trăită, iar prevederea le anticipează. Nimeni nu se satură de nenorocirile prezente. 

Sursa articolului:

https://fr.wikisource.org/wiki/Lettres_%C3%A0_Lucilius/Lettre_5

https://en.wikisource.org/wiki/Moral_letters_to_Lucilius/Letter_5

Note:

*(n.t.) sau sărăcia

**un stoic

Traducerea a fost realizată de ForumStoic. Lucrarea este în domeniul public.

Teoria răului și teoria optimismului

Îndatoririle omului față de Divinitate

de Jean-Marie Guyau

partea a III-a din Studiu asupra filosofiei lui Epictet

Stoicul, liber și neprețuind nimic altceva decât libertatea sa, devine astfel prietenul tuturor oamenilor și în același timp al zeilor. Potrivit lui Epictet, dacă prețuim câtuși de puțin lucrurile exterioare, suntem incapabili de adevărata pietate. Căci acela care plasează binele în afara lui însuși, în lume, nu va putea, de multe ori, să evite răul; atunci se va îndrepta împotriva creatorilor lumii și se va plânge de zei. Și într-adevăr, dacă lucrurile exterioare nu ar fi indiferente, câte dintre ele nu ar fi rele!„ –– Cum să-mi fac atunci datoria față de Jupiter? Căci dacă sunt nedreptățit și sunt nefericit, asta se întâmplă pentru că Jupiter nu are grijă de mine. Și ce treabă am cu el, dacă nu mă poate ajuta? Ce treabă pot să mai am cu el dacă prin voința sa mă aflu într-o astfel de situație? Prin urmare, încep să-l urăsc. –– Și atunci de ce atunci îi mai ridicăm temple și statui? Deși, e adevărat că le ridicăm și pentru divinitățile rele, precum Febra; dar de ce s-ar mai numi Dumnezeu-Mântuitor, Dumnezeul care dă ploaia, Dumnezeul care distribuie roadele!” Epictet ne dă astfel să alegem între stoicism și un pesimism lipsit de pietate. Dacă unicul bine nu rezidă în voința omului, atunci răul care există în lume devine inexplicabil și ajungem să-l acuzăm pe Dumnezeu. Dimpotrivă, am văzut că, potrivit lui Epictet, în lumea exterioară nu este nici bine, nici rău, și tocmai acest principiu este cel care absolvește acum Providența de orice vină. De fapt, noi suntem cei care, de bunăvoie, transformăm lucrurile în bine sau în rău. „Aceasta este adevărata baghetă magică a lui Mercur. Atinge cu ea tot ce dorești, mi se spune, și se va transforma în aur. Sau mai bine, cu ea voi transforma în bine orice doriți. Aduceți bolile, aduceți moartea sau sărăcia și grație baghetei lui Mercur voi întoarce orice în favoarea noastră.”  Epictet revine fără încetare la această idee esențială; răul din afara noastră nu este mai mare decât răul care există în propoziția, trei este egal patru; și anume, răul de a o admite ca adevărată. Dacă, dimpotrivă, o respingem, scoatem un bine chiar și din această greșeală, iar binele este acela de a ști că este o eroare și de se folosi de ea în mod rațional; în același fel când vine vorba de boli sau de moarte, binele constă în a se folosi bine de ele.  

Fiecare lucru care ni se prezintă ne pune o întrebare. Moartea ne spune: ai reușit să-ți depășești frica? Voluptatea ne spune: ai reușit să-ți stăpânești dorințele? Răul nu constă în aceste întrebări, ci în răspunsul interior pe care îl dăm; răul nu stă în lucruri, ci în faptele noastre. Astfel, stoicii concep raporturile omului cu lumea ca pe o dialectică activă, în care lucrurile ne pun întrebări, iar voința găsește răspunsurile. În acest fel, suntem constrânși fără încetare fie să avansăm spre bine și spre libertate, fie să cădem înapoi în rău și în sclavie. Să ne plângem de aceste alternative înseamnă să ne plângem că trebuie să căutăm binele; asemenea unui discipol care s-ar plânge de ceea ce maestrul său vrea să îl învețe. 

Dimpotrivă, trebuie să ne bucurăm de acest pretins rău exterior, deoarece „împrejurările grele îl scot îl evidență pe omul adevărat.” Așa precum atleții și gladiatorii așteaptă cu nerăbdare ziua luptei, tot astfel înțeleptul trebuie să se bucure în această mare arenă care este lumea, în prezența lui Dumnezeu. Tipul ideal al înțeleptului este Hercule, eroul puternic. La fel ca și Hercule, sprijinit de un toiag din lemn de măslin în chip de ghioagă și cu mantaua aruncată peste umărul stâng, asemenea blănii leului din Nemeea, filosoful trebuie să străbată lumea, neobosit și neînfrânt, nu datorită forței sale fizice, ci datorită forței sale morale. Și trebuie nu doar să nu se teamă de încercările care îl așteaptă, ci să alerge în calea lor și să le caute. Căci ce-ar fi fost Hercule fără muncile sale, fără monștri ce trebuiau îmblânziți, fără toate nedreptățile și relele de care lumea trebuia curățată și din care și-a făurit propria virtute și glorie? Neavând niciun adversar cu care să se lupte, nu ar fi înfrânt pe nimeni și „înfășurat în mantia sa, s-ar fi culcat să doarmă.” 

Omul, fiu al lui Dumnezeu la fel ca și Hercule, trebuie să devină Dumnezeu la fel ca și el. Scopul suferinței este acela de a-l trezi. Scopul răului fizic este acela de a fi transformat prin om în bine moral. Totul e bine în lume, dacă totul totul e bine în om. Din concepția despre libertatea umană, perfect independentă și fericită, ia naștere un optimism universal. Omul liber și înțelept devine astfel o „dovadă vie” a lui Dumnezeu și a providenței sale; el este „martorul” lui Dumnezeu în fața oamenilor – înțelepciunea sa demonstrează înțelepciunea divină, iar dreptatea lui îi dă dreptate lui Dumnezeu.

Este motivul pentru care, potrivit lui Epictet, doar virtutea singură poate constitui substanța religiei și o face în mod firsc, căci înțelepciunea este în esență pietate. „Acela care se îngrijește să nu dorească și să nu caute să evite decât ceea ce se cuvine, se îngrijește prin aceasta de însăși pietatea sa.” Într-adevăr, în acest fel, el ajunge să-l considere pe Dumnezeu drept un prieten care nu-i vrea decât binele și care nu-i impune truda decât pentru a-i exersa libertatea: „Sunt Epictet, sclavul cotonog, un alt Irus aflat în sărăcie și totuși iubit de zei.” Tot așa precum călătorii, pentru a trece feriți de pericole pe drumurile cele mai primejdioase, se alătură suitei unui pretor sau a vreunui alt înalt demnitar, tot astfel și înțeleptul, pentru a traversa cu sufletul liniștit drumurile periculoase ale vieții, se alătură suitei lui Dumnezeu, și, cu ochii ațintiți spe el, merge în siguranță prin lume. Neîncetat, el își pune înaintea propriului spirit imaginea Divinității sau cel puțin a vreunui om divin, precum Socrate sau Zenon; acestea sunt modelele pe care se forțează să le redea. În împrejurările grele, el îl invocă pe Dumnezeu pentru a-i obține ajutorul. Aceasta deoarece Divinitatea stoică nu are nimic în comun cu zeii păgâni, invidioși pe oameni pentru fericirea lor. De altfel, Divinitatea stoică nu are nici „aleși”, nici favoriți; oamenii se ridică la înălțimea zeilor, iar zeii le întind mâna – non sunt dii fastidiosi, spune Seneca în mod admirabil, non sunt invidi ; admittunt, et ascendentibus manum porrigunt.

Înțeleptul înțelege și iubește „inteligența prea-bună” care a pus bazele tuturor lucrurilor, o înțelege și admiră lumea însăși, operă vizibilă a acestei inteligențe invizibile. Și pentru că în această lume totul se întrepătrunde, iar fiecare lucru „se află în armonie cu ansamblul”, el aprobă și iubește tot ceea ce se întâmplă: quæcumque fiunt, după cum spusese deja Seneca, debuisse fieri putet, nec velit objurgare Naturam ; decernuntur ista, non accidunt. Înțeleptul aleargă înaintea destinului și se pune la dispoziția sa: præbet se fato. El se dedică Întregului. Dacă ar putea să întrevadă viitorul, spune Epictet, ar „trudi el însuși pentru împlinirea bolilor sale, pentru tortura sa și chiar pentru moartea sa, știind că asta își dorește ordinea Întregului.” Mai mult, el ar trudi vesel, căci lumea este precum o mare sărbătoare, la care nu trebuie să strici cheful –– „Spun lumii: ceea ce ție îți place, îmi place și mie; dă-mi tot ce vrei, ia înapoi tot ce vrei... tot ce-ți convine, o! lume, îmi convine și mie. Și nimic din ceea ce, pentru tine, este la timpul său, nu mi se pare prea devreme sau prea târziu. Tot ceea ce-mi aduc orele este, pentru mine, un fruct plin de savoare, o! Natură”.

Sursa articolului: https://fr.wikisource.org/wiki/Manuel_d%E2%80%99%C3%89pict%C3%A8te_(trad._Guyau)/%C3%89tude_sur_la_philosophie_d%E2%80%99%C3%89pict%C3%A8te

Traducerea realizată după textul original din limba franceză de ForumStoic. Lucrarea este în domeniul public

Teoria demnității și teoria prieteniei

Îndatoririle omului față de ceilalți

de Jean-Marie Guyau 

partea a II-a din Studiu asupra filosofiei lui Epictet

L-am văzut pe stoic detașându-se și eliberându-se de lumea exterioară și retrăgându-se în sine însuși, „pur în prezența propriei purități, καθαρὸς μετὰ καθαροῦ σαυτοῦ”. Dacă aceasta este conduita înțeleptului în privința necesităților exterioare, care va fi conduita sa în privința unor libertăți asemenea libertății sa?

Una din primele îndatoriri ale înțeleptului în raportul său cu ceilalți oameni va fi aceea de a-și conserva propria demnitate, ἀξίωμα: „Spune-mi, crezi că libertatea este un lucru măreț, nobil și de preț? — Cum să nu! — Este deci posibil ca omul care posedă un lucru de o asemenea importanță, de o asemenea valoare, de o asemenea noblețe, să aibă un suflet josnic? — Nu este posibil. — Așadar, atunci când vei vedea pe cineva înjosindu-se în fața altcuiva, lingușindu-l împotriva propriilor sale convingeri, fii sigur că acel om nu este liber.” Sentimentul demnității, pe care îl posedă fiecare om într-un grad mai mic sau mai mare, asigură un mijloc practic pentru a distinge binele de rău în conduita exterioară și deosebind binele de rău vom fi mândri de binele pe care îl facem sau abătuți de răul pe care îl facem. Când acest sentiment de mândrie generoasă este legat de o anumită acțiune, atunci trebuie să îndeplinim această acțiune chiar și cu prețul morții sau al exilului. Astfel făcu Helvidius Priscus, căruia Vespasian îi cerea să nu se prezinte la Senat. „Câtă vreme fac parte din Senat, răspunse el, trebuie să mă duc acolo; — Du-te deci, dar nu spune nimic. — Nu mă întreba și n-am să spun nimic. — Dar am să fiu obligat să-ți pun întrebări. — Iar eu am să fiu obligat să-ți răspund așa cum mi se va părea just. — Dacă vei răspunde astfel, te voi trimite la moarte. — Am spus eu vreodată că sunt nemuritor?”

Sentimentul propriei demnități îl face pe stoic să-și țină capul sus în prezența celorlalți oameni, să nu se teamă de cei puternici și chiar să-i jignească atunci când trebuie. Totuși, un alt sentiment, adăugându-se primului, îl corectează și-l temperează în raporturile sale cu ceilalți oameni, iar acest sentiment este prietenia.

A iubi nu îi este propriu decât înțeleptului (τοῦ φρονίμου ἐστὶ μόνου τὸ φιλεῖν). Căci atunci „când ne păcălim cu cineva, crezi tu oare că-l iubim cu adevărat?” Or, acela care nu știe unde să caute binele se va înșela întotdeauna asupra oamenilor, așa cum se înșală și asupra lucrurilor, numindu-le rând pe rând bune sau rele, iubindu-le și detestându-le în mod alternativ; asemenea unor cățeluși care se alintă unul pe altul, până când un os este aruncat între ei. Câte prietenii care leagă oamenii nu se aseamănă unor astfel de prietenii dintre animale! Câți oameni nu se împrietenesc doar pentru a se despărți, εὐμεταπτώτως ἑλεῖν! Nici originea comună, nici rudenia, nici timpul nu fac prietenia. Prieteni sunt doar aceia care sunt liberi și care plasează binele suprem în libertatea ce le este comună.

De fapt, absența urii și invidiei constituie esența însăși a libertății: omul liber poate fi recunoscut prin faptul că „nu are dușmani”. Căci eliminând opoziția și confruntarea dorințelor din interiorul său, în același timp descoperă că a eliminat și confruntarea exterioară dintre dorințele sale și dorințele celorlalți oameni. Astfel, armonia care domnește în el se extinde și în exteriorul său. Nimic nu îl poate răni – nici disprețul, nici jignirile, nici loviturile. El rămâne asemenea „unui izvor limpede și blând” care le potolește setea chiar și celor care îl jignesc și ale cărui ape risipesc de îndată orice murdărie. Nici o dușmănie și nici o ceartă nu-l tulbură; mai mult, sarcina sa este a-i împăca pe cei ce se ceartă, de a-i face pe oameni să fie de acord, așa cum un muzician își acordă coardele lirei, făcându-le să vibreze împreună. Își râde de cei ce vor să-l tulbure și să-l facă să sufere, iertându-i în același timp. Această iertare, de altfel, este mai degrabă un gest de milă decât de dragoste. Înțeleptul știe că viciul este sclavie, obstacol și fatalitate impuse sufletului, că nici un om, după spusele lui Socrate, nu este rău de bunăvoie, că orice greșeală este o neînțelegere în care voind binele, facem răul și, în fine, după cum spunea Platon, că „sufletul este întotdeauna îndepărtat de adevăr în ciuda sa.”

Dincolo de absența oricărui sentiment de ură sau a oricărui resentiment, va mai putea înțeleptul să cunoască adevărata iubire, care nu consistă în a fi aparte sau deasupra celorlalți, ci în a se dărui lor?

Iubirea față de ceilalți se prezintă sub două aspecte: putem să o concepem fie ca pe o uniune a voințelor, fie ca pe o uniune a inteligențelor. Stoicii, după modelul platonicienilor, concep iubirea sub cea de-a doua formă. A se iubi, potrivit acestora, înseamnă a împărtăși aceleași idei, a gândi în același mod (ὁμονοεῖν): iubire rațională, mai degrabă decât voită; ne atașăm astfel de rațiunea celorlalți, de concepțiile lor mai degrabă decât de ceea ce vor și fac – ne atașăm tocmai de ceea ce este impersonal în ei, de ceea ce propriu-zis ei nu sunt.

De la această concepție impersonală a iubirii decurg consecințele practice care atât de adesea au fost reproșate stoicilor, fără a înțelege întotdeauna cu adevărat acest principiu: — Nu trebuie să ne îngrijorăm deloc de ceea ce li se întâmplă celor pe care îi iubim; nu trebuie să suferim dacă ne părăsesc sau să-i plângem dacă mor. Într-adevăr, rațiunea însăși pe care o iubim atât în noi cât și în ei, ne ordonă să fim întotdeauna liberi și în consecință să fim fericiți, și, indiferent ce se întâmplă, să nu ne lăsăm pradă suferinței sau tulburărilor. Căci cum ar putea bolile sau moartea, pe care nu le considerăm un rău atunci când ne afectează direct pe noi, să devină un rău pentru noi atunci când îi afectează pe alții? Ar fi irațional. Nu se poate ca, după ce ne-am pus la adăpost de orice atingere pe noi înșine, să putem fi atinși și tulburați prin alții. Stoicul, care privește de sus toate lucrurile exterioare, nu cere pentru ceilalți, ca și pentru sine însuși, decât libertatea, binele suprem pe care este suficient să-l voim pentru a-l obține și de a-l obține pentru a-l păstra pentru totdeauna. — „Ce inimă rece are bătrânul! vei spune. La despărțire, m-a lăsat să mă duc fără să plângă și fără să îmi spună: <<O! fiul meu iubit, câte pericole te pândesc! Pentru a scăpa nevătămat, voi aduce ofrande zeilor.>> Așa ar vorbi o inimă care iubește! — [Tot ce a spus a fost:] <<Ar fi bine pentru tine să scapi nevătămat de pericole care te pândesc! Iată ce-ar merita efortul de a aduce ofrande zeilor!>>” Nu apare îndeajuns de mult, în doctrina stoică a iubirii, această latură a sa prin care își impune să rămână rațională și logică. De fapt, această latură este de necombătut, atâta timp cât continuăm să privim din perspectiva în care s-au plasat stoicii înșiși și atâta timp cât nu punem voința de a iubi a omului mai presus de logica lucrurilor. Căci este ilogic să suferim atunci când se întâmplă altora ceea ce nu ne-ar face să suferim dacă ni s-ar întâmpla nouă înșine; este ceva ce depășește raționamentul pur și un lucru pe care stoicii, atașați de rațiunea pură, nu l-ar fi putut înțelege.

Curajul stoic este de astfel în acord din acest punct de vedere cu resemnarea creștinească. Mai târziu, Pascal va face distincție, în spiritul stoicismului, între afecțiune și atașament — atașamentul care vrea să rețină obiectul iubirii sale și afecțiunea care, fie că obiectul se îndepărtează sau se apropie, rămâne impasibilă.

— „Cum să-mi iubesc prietenii? era întrebat Epictet. — Așa cum iubește un suflet elevat, răspunse el, așa cum iubește un om fericit. Niciodată rațiunea nu ne ordonă să ne înjosim, să plângem sau să ajungem dependenți de alții... iubește-ți prietenii ferindu-te de toate acestea... căci cine te împiedică să îi iubești așa cum trebuie iubiți oamenii, anume conștient că trebuie să moară sau să ne părăsească? Socrate nu-și iubea copiii? Desigur, dar îi iubea ca un om liber... nouă, toate pretextele ne sunt bune pentru a ne comporta ca niște lași: pentru unul, este copilul său, pentru altul, mama, iar pentru un altul, frații săi.” Lăsând pe seama „lașilor” toate aceste pretexte, trebuie, potrivit stoicilor, să cugetăm din timp la natura ființei iubite, să o definim rațional, iar dacă este muritor, să-l iubim în calitate de muritor, impunând, din propria voință, iubirii noastre măsura și limitele pe care natura însăși le impune obiectului iubirii noastre. A ne dori ca un muritor să fie nemuritor este o contradicție pe care rațiune o respinge; trebuie să admitem posibilitatea morții celor pe care îi iubim, să o acceptăm și să ne-o dorim. De fapt, moartea este rațională, or, „orice lucru rațional poate fi suportat”. „Natura a făcut oamenii unii pentru alții. Trebuie ca uneori aceștia să trăiască împreună, iar alteori să se despartă; însă, împreună, trebuie să fie fericiți unii cu alții, iar atunci când se despart nu trebuie să fie triști. Astfel, iubirea stoică se înclină în fața naturii și consimte în fața legilor sale necesare. Nu are nicio putere asupra naturii și se resemnează, rezervându-și orice acțiune pentru suflet și rațiunea pentru care se atașase de un alt om.

Această rațiune, obiect al iubirii noastre, avem îndatorirea să o luminăm și să o educăm. De aici rezultă o altă latură originală a doctrinei stoice: prietenia stoică râvnește să facă prozeliți. „Prietenia, spune Epictet, este prezentă acolo unde sunt prezente încrederea, decența, darul frumosului și al binelui, δόσις τοῦ καλοῦ”. „Dacă vrei să trăiești liniștit și fericit, fă astfel încât toți cei care locuiesc cu tine să fie buni – și vor fi buni dacă îi educi pe cei ce consimt să fie educați și îi alungi pe aceia ce nu consimt.” Cineva îi spune lui Epictet în Discursuri: „Mama mea plânge atunci când mă despart de ea.” Epictet îi răspunde: „De ce nu este educată în spiritul principiilor noastre?” „Singurul lucru, va spune ulterior Marcus Aurelius, singurul lucru care ne-ar putea face să revenim la viață, sau care ne-ar putea reține aici, ar fi dacă ni s-ar acorda posibilitatea să trăim în preajma unor oameni atașați acelorași principii ca și noi.” În altă parte, Marcus Aurelius, care deja compara sufletul omenesc cu o flacără, îl va compara din nou cu o lumină a cărei însăși esență, potrivit acestuia, este de a se stinge (ἀκτῖνες, ἐκτείνεσθαι). Tot astfel cum raza de soare străbate întunericul, la fel și sufletul nostru trebuie să pătrundă în sufletul celuilalt, „să se verse și să se răspândească în acesta”; dar dacă sufletul nostru întâlnește o inteligență care se închide în fața sa, atunci el se va resemna și se va opri, asemenea unei raze în fața unui corp opac, „fără violență și fără zbateri.”

Într-adevăr, avem aici o deducție necesară a doctrinei stoice și platonice: dacă iubirea se adresează mai presus de toate rațiunii, atunci, înainte de orice, a iubi înseamnă a educa și a comunica binele și adevărul; a iubi înseamnă a converti inteligențele. Acest tip de dragoste intelectuală este personificat de filosoful ideal, căruia Epictet îi trasează portretul. 

Filosoful, acest învățător al neamului omenesc (ὁ παιδευτὴς ὁ κοινός), nu are nici patrie, nici familie, femeie sau copii. Pentru ca să fi avut o soție, ar fi trebuit ca ea să fi fost „un alt el, așa cum soția lui Crates era asemenea lui Crates.” „Familia filosofului este umanitatea; oamenii sunt fii săi, femeile sunt fiicele sale. Astfel îi va considera pe toți, astfel va veghea asupra tuturor... a fost trimis printre oameni ca delegat, pentru a le arăta ce este binele și răul... urmărește ceea ce este favorabil umanității și ceea ce îi este potrivnic... bătut, îi iubește pe aceia care îl bat, pentru că el este tatăl și fratele tuturor oamenilor... el este apostolul lor, supraveghetorul lor... el veghează și trudește pentru umanitate (ὑπερηγρύπνηκεν ὑπὲρ ἀνθρώπων καὶ πεπόνηκεν)... căci nevoile umanității sunt nevoile sale.”

Pe cât de puțin au înțeles unii stoici, în sensul său real, prietenia unui om pentru un alt om (ἡ φιλία), pe atât de mult ar fi trebuit să înțeleagă și să dezvolte ideea de prietenie a omului pentru toți oamenii (ἡ φιλανθρωπία). De fapt, ceea ce stoicul iubește într-o anumită persoană este rațiunea umană pe care o împărtășesc; este umanitatea însăși. Umanitatea este deci adevăratul obiect al iubirii sale. În acest scop, el va depăși tot ceea ce este limitat – individul, familia sau patria. Marele merit al stoicismului a fost acela de a răspândi, în opoziție cu spiritul cetății sau spiritul de castă, iubirea pentru neamul omenesc, caritas generis humani: „Iubește oamenii din toată inima ta.”

Însă chiar și întreaga umanitatea nu îi este îndeajuns stoicului. Rațiunea, această divinitate căreia îi suntem, potrivit spuselor lui Seneca, „asociați și membri” (sociique membraque), rațiunea, deci, nu cuprinde și străbate întrega lume? Pentru noi, părțile ei sunt „prietene și înrudite” (φίλα καὶ συγγενῆ). Între ființe domnesc „raporturi familiale” și „o înrudire admirabilă și evidentă”, „un nod sacru” leagă toate părțile universului. „Lumea este o singură cetate (μία πόλις), iar esența care o alcătuiește este unică. Peste tot sunt prieteni, mai întâi zeii, apoi oamenii (πάντα φίλων μεστά).” Astfel, aceeași iubire rațională, care îi unește pe oameni între ei, leagă umanitatea și de lume și de principiul de lume. „Un personaj de teatru spunea: O! [Atena] mult iubită cetate a lui Cecrops; tu însă, la rândul tău, nu ai putea spune: O! [lume] mult iubită cetate a lui Dumnezeu!”

Sursa articolului: https://fr.wikisource.org/wiki/Manuel_d%E2%80%99%C3%89pict%C3%A8te_(trad._Guyau)/%C3%89tude_sur_la_philosophie_d%E2%80%99%C3%89pict%C3%A8te

Traducerea realizată după textul original din limba franceză de ForumStoic. Lucrarea este în domeniul public.